Avangarda #18 - invitat, Alexandru Bindea

Episodul 18 al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, trage cortina intimităţii actorului Alexandru Bindea. Puteţi afla, în cadrul unui dialog inedit, direct de la discipolul lui Dem Rădulescu, ce înseamnă o viaţă petrecută pe scena Teatrului Naţional de către un absolvent de succes dintre cei opt studenţi care în anul Revoluţiei, 1989, absolveau Teatrul.

De atunci şi până astăzi, cariera lui Alexandru Bindea e artă în stare pură: a împărţit scena şi cabina cu alte nume grele ale teatrului românesc – Rebengiuc, Dinică, Diaconu, Caramitru – a jucat în filmele lui Coppola, şi a făcut un rol de senzaţie în Aferim!, cu acelaşi talent care a făcut ca piese precum Dineu cu proşti sau Steaua fără nume să capete o altă energie odată ce l-au avut în distribuţie. Dacă Pepsi Cola are gust pentru români, e pentru că Alexandru Bindea a dat cea mai neaoşă vorbă unui commercial pentru un produs occidental – „Nu mă înnebuni, Nea Nicu?!”. În premieră pentru Avangarda, Alexandru Bindea explică raţiunile eşecului financiar al multor teatre din România, implicaţiile politice ale subfinanţării instituţiilor dedicate artelor spectacolului şi oferă o reţetă de succes pentru un teatru: 30% conţinut bulevardier, 30% teatru experimental cu tineri şi proiecte şi 40% marele repertoriu naţional şi internaţional. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu, Alexandru Bindea povesteşte de câte ori a provocat râsul celebru al lui Ion Iliescu şi ce mai înseamnă, la ora actuală, (de)politizarea artei.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://youtu.be/-lDm96ldN60

Despre o „oarecare siguranţă” în artele spectacolului: Alexandru Bindea, unul dintre cei opt absolvenţi de Teatru din promoţia anului Revoluţiei, 1989

Ionuţ Vulpescu: — Bună ziua, bine aţi venit la emisiunea Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Invitatul meu de astăzi este actorul Alexandru Bindea; mulţumesc mult pentru că aţi acceptat invitaţia.

Alexandru Bindea: —  Cu mare plăcere! Într-un fel am fost obligat aşa... 

I.V.: — De ce într-un fel?

A.B.: — Ehhh, un fel de subaltern aşa, un tip.... De la ministrul Culturii la actor, trebuie să respectăm şi noi ierarhiile.

I.V.: — Nu mai este cazul şi am fost şi într-o relaţie de subaltern ca vechi iubitor de teatru. Eu am venit de foarte multe ori la Teatrul Naţional, este teatrul de care se leagă până la urmă cariera dumneavoastră. Aţi jucat numai Teatrul Naţional, nu?

A.B.: — Nu numai la Teatrul Naţional; eu am terminat în 1989, am fost repartizat prin repartiţie guvernamentală cum se proceda atunci, la Teatrul de Stat din Sibiu. Teatrul de Stat din Sibiu fiind închis, am fost repartizat, de fapt, instructor cultural la Casa de Cultură din Mediaş şi am fost detaşat pe urmă la Sibiu pentru că Sibiul era oraş închis, nu se permiteau repartiţii în oraşele aşa-zis închise.

I.V.: —  Dar de ce erau oraşe închise?

A.B.: — Erau închise pentru că se îndeplinea un anumit număr de locuitori, oamenii erau toţi angajaţi. Vedeţi, acum putem să spunem câţi locuitori are Bucureştiul? Cine ştie? Că şi Bucureştiul era oraş închis pe vremea aia. Erau cincizeci de locuri la teatru, era ocupat cu cincizeci de actori, al cincizeci şi unulea nu mai putea să vină. Dar tot exista o cale românească, de asta spun: te repartiza la Giurgiu şi de la Giurgiu te detaşa la Bucureşti.

I.V.: — Şi aţi ajuns la Bucureşti în 1990?

A.B.: — Da, în 1990 prin concurs la Teatrul Naţional.

I.V.: — Aţi terminat facultatea în 1989, în preajma Revoluţiei, ca să citez un titlu din Constantin Stere.

A.B.: —  Da, înainte cu vreo cinci luni.

I.V.: — Ce a însemnat 1989? Înainte de 1989 erau bine-cunoscute turneele pe care le făceau teatrele în ţară. Din păcate, un lucru care în ultimii ani s-a făcut mai puţin. Aţi ratat momentul acela, abia aţi terminat facultatea, că a şi început tranziţia şi pentru lumea culturală. Cum vă amintiţi momentul 1989?

A.B: — Noi nu ne-am dat seama, eu şi colegii mei cel puţin. Vorbesc acum pentru mine, nu mi-am dat seama de ce se întâmplă şi de ce se poate întâmpla. Era „o oarecare siguranţă”, între ghilimele. Ştiai că termini facultatea şi că ai un post de muncă asigurat în funcţie de rezultatele la învăţătură, ceea ce acum nu se întâmplă. Eu am terminat într-o promoţie cu Florin Busuioc şi Anca Sigartău, care au fost şefi de promoţie şi au fost repartizaţi direct la teatrul din Piatra Neamţ.

I.V.: —  Teatrul Tineretului.

A.B.: — Teatru Tineretului din Piatra Neamţ, iar restul am fost repartizaţi prin toată ţara aşa cum se obişnuia. De asta spun, nu ne-am dat seama. M-am dus la Sibiu, prin Mediaş, şi la Sibiu directorul Teatrului din Sibiu m-a rugat să mă detaşez în continuare, să accept să fiu detaşat la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, pe care au putut să îl înfiinţeze datorită  mie fiind singurul actor cu studii de specialitate. Atunci în schema respectivă a Teatrului din Râmnicu Vâlcea nu exista un actor profesionist, m-au trecut pe mine în schemă ca actor profesionist şi au înfiinţat Teatrul din Râmnicu Vâlcea.

I.V.: — Câţi absolvenţi aţi fost în acel an?

A.B.: — Am fost opt absolvenţi.

I.V.: —  Opt absolvenţi în tot anul 1989!

A.B.: —  Da, opt absolvenţi la o clasă la zi şi opt la seral. Şaisprezece cu Târgu Mureşul să spunem că au fost până în treizeci dar nu au fost treizeci, douăzeci şi cinci.

I.V.: — Asta însemna o concurenţă şi o exigenţă formidabilă.

A.B.: —  La admitere, la triere, eu am dat examen de zece ori. De zece ori considerând că am dat de două ori într-un an. Am vrut să dau în 1976, pe două sau pe trei locuri pe an la facultatea...

I.V.: —  Deci din 1976 şi aţi dat de zece ori.

A.B.: —  Din 1976 şi am intrat în 1985, un an am fost în Armată.

I.V.: — Nu v-aţi gândit niciun an să renunţaţi?

A.B.: —  M-am gândit, da. M-am gândit şi un profesor pe care l-am avut, un mare actor – Mihail Stan, care m-a învăţat spun poezia Mistreţul cu colţi de argint – că tot vorbeam înainte de Ştefan Augustin Doinaş – mi-a spus o dată; că am vrut să renunţ, am dat la muzeologie pentru că îmi plăcea istoria foarte mult. Acolo a fost o întâmplare aşa foarte ciudată, comică. M-am dus la muzeologie, fiind absolvent de liceu cu predare în limba italiană; limba italiană nu se cerea la muzeologie pe vremea aia, ciudat. Era doar limba franceză, engleză, germană şi maghiară. Făcusem franceză şi mi-a căzut un subiect în limba franceză, eram pe locul 8 după primele probe pe vreo 12 locuri. La examenul de limba franceză m-am chinuit eu să scriu în prima pagină în franceză şi pe urmă am dat pagina la lucrare şi am început să scriu în italiană. Am dat aşa lucrarea pentru că nu mă interesa neapărat, dar era cât pe aici să mă fac muzeolog.

„Domnule Bindea, când dumneavoastră veţi renunţa să mai faceţi această profesiune, vă rog să nu mă mai salutaţi pe mine!”

I.V.: — Aţi recitat Mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Augustin Doinaş la una dintre admiteri?

A.B.: —  Da, la una dintre admiteri şi acel profesor despre care spuneam mi-a făcut cel mai mare compliment din viaţa mea. I-am spus: „Domnul Stan, eu nu mai dau la teatru, că am dat de atâtea ori (dădusem de vreo cinci sau şase ori) şi văd că nu am talent, ce caut eu dacă toţi ăştia nu mă bagă...”, mi-a răspuns: „Domnule Bindea, când dumneavoastră veţi renunţa să mai faceţi această profesiune, vă rog să nu mă mai salutaţi pe mine!” Cu asta m-a convins să continui.

I.V.: —  Pentru că vorbim despre Ştefan Augustin Doinaş, un poet extraordinar al Cercului Literar de la Sibiu, traducătorul lui Faust în limba română şi cel care a tradus din Nietzsche Aşa grăit-a Zarathustra; aniversăm o sută de ani de la naşterea lui în aprilie şi zilele astea se împlinesc două zeci de ani de la moartea lui. L-am cunoscut foarte bine şi i-am dedicat un podcast Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu; sunt nouăzeci de minute inedite cu Ştefan Augustin Doinaş, o discuţie pe care am avut-o în anul 1999. Deci cei care vor să audă vocea unui mare poet vor avea această ocazie. Vă amintiţi câteva versuri din Mistreţul cu colţi de argint?

A.B.: — Eh.., îmi amintesc dar mă jenez pentru că era o poezie cu totul şi cu totul nepotrivită mie. Dar trebuia să fie un tip cuceritor aşa un gen de erou, un prinţ din Levant, o să spună că... înainte de a fi directorul Teatrului Naţional – acum, domnul Mircea Rusu îmi este prieten de vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani şi pot să îl dau exemplu, nu am nevoie să mă pun bine pe lângă el, pe lângă un tip ca el – sau alt coleg mai tânăr, Gabriel Pătru, oameni care umplu scena! Închipuiţi-vă pe Bindea spunând: „Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea/prin inimă neagră de codru trecea./Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,/cântă dintr-un flaut de os şi zicea:/ — - Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse” e ceva...am vrut să uit, jenant dar am încercat...

O glumă serioasă: Dem Rădulescu avea regretul că nu a jucat-o pe Mona din Steaua fără nume

I.V.: — Aţi terminat în 1989 la clasa profesorului Dem Rădulescu unul dintre marii noştri actori ai scenei şi ai filmului românesc. Cum era Dem Rădulescu?

A.B.: —  Domnul Liviu Ciulei l-a caracterizat: „Este o instituţie a comediei”. Dem Rădulescu era un profesor extrem de sever care îţi explica, îţi dădea nişte exemple extraordinare, nu directe. La care trebuia să te gândeşti, să faci nişte rapeluri în minte la fel de fel de situaţii, de lucruri pe care le-ai citit. De exemplu, studiind Cehov, ne întreba: „Dragă, de ce suferă toate personajele din Cehov?”, şi noi încercam să răspundem: „— Domnule profesor, pentru că ei se gândesc la celălalt eu, au în minte...”, „— Nu domnilor, lăsaţi astea, ei suferă pentru că nu au serviciu. Elena Andrevna nu se duce la serviciu.” Şi pentru un actor de fapt aceasta este indicaţia, un om care nu se duce la servici este un om trist, suferă, nu poţi să îi spui unui om să aibă o experienţă alta decât „De ce suferi dragă?”, explicată prin ceva metempsihoză  sau mai ştiu eu ce... Nu! Este simplu, nu se duce la serviciu şi atuncea...vedeţi acum se încearcă tot felul de...raţiuni. De ce mi-a venit aceasta cu Cehov în minte? Pentru că şi la noi la teatru se încearcă tot felul de adaptări după Cehov. Lasă-l pe Cehov acolo unde este el, cum a scris el. Nu încerca să îl adaptezi, să îl modernizezi, el va fi tot timpul modern, ca şi Caragiale, ca şi Shakespeare, ca şi Molière. Nu au cum să nu fie, ei sunt pereni pentru că au studiat toate caracteristicile oamenilor, ale situaţiilor din viaţă. Tot, perfect.

I.V.: — Care este lucrul care v-a rămas de la Dem Rădulescu? Ce v-a învăţat cel mai de preţ?

A.B.: Cel mai de preţ ne-a învăţat punctualitatea, să fim punctuali. Pe urmă ne-a învăţat să respectăm spectatorul, ne-a învăţat să... vedeţi, este un fel de „a avea” pe scenă, în timpul unui spectacol, nu toate spectacolele sunt la fel. Şi asta ne-a învăţat Dem Rădulescu; dar în momentul când improvizezi, trebuie să improvizezi în direcţia dată de spectacolul respectiv, de regizorul spectacolului respectiv, nu poţi să improvizezi, să zicem, să joci Caragiale şi să scoţi un telefon mobil din buzunar. Am auzit că s-au mai făcut piese, s-au mai montat piese cu telefoane mobile cu Caragiale. Nu este cazul, adică nu era din zona aia Dem Rădulescu, deci să respectăm piesa, să avem grijă de noi, să avem grijă de corpul nostru. Ne-a spus că, asta este tot o vorbă de a lui, „Corpul este vioara cu care cântă un violonist. Violonistul aţi văzut cu ce grijă pune vioara în cutie, cum o îngrijeşte, cum o lustruieşte...aşa şi noi trebuie să avem grijă de corpul nostru. Unii au grijă, alţii nu au grijă”. Ne-a învăţat numai lucruri frumoase, vorbind aşa generalităţi, că, pentru meserie, am făcut două spectacole poetice: Steaua fără nume şi Mobilă şi durere. La Steaua fără nume era un of al dumnealui că nu a putut juca Miroiu şi nu că nu a putut juca Miroiu, ci că nu a putut juca Mona. Pentru că dacă puteţi să vi-l închipuiţi jucând Mona. Dacă puteţi să vi-l închipuiţi...nu ne arăta de multe ori personajele, ne explica, dar uneori ne mai şi arăta că aşa este în firea actorilor sau a regizorilor să mai şi arate dar foarte puţin, nu trebuie să arăţi tot timpul actorului ce trebuie să facă. Le arăta colegelor personajul Mona şi cum să se aşază pe scaun şi vă daţi seama cum era în clasă. Cred că asta i-ar fi plăcut lui. 

Autori precum Cehov, Caragiale sau Sebastian nu trebuie adaptaţi: ei sunt deja „moderni”

I.V.: — Cum îl privea pe Sebastian? Era un tip de lectură, în registrul, să zicem..., clasic!

A.B.: —Cu mare admiraţie, bineînţeles. Ne-a învăţat mereu să respectăm autorul. Nu vrei să joci autorul respectiv? Bine, scrie tu o piesă, semneaz-o Gheorghe, Vasile, Ion, Bindea cum vrei tu şi joacă piesa aia, dar dacă joci o piesă de Caragiale, joacă-l pe Caragiale. Asta este respectul pe care i-l arăţi autorului. Adică ce vrem noi, ăştia de acum, să fim mai deştepţi decât Cehov? Nu se poate. Nu mai scrieţi adaptări după Caragiale, nu există aşa ceva.

I.V.: — De ce credeţi că Mihail Sebastian este unul dintre cei mai iubiţi dramaturgi români? Nu a existat generaţie care să nu aibă Steaua fără nume sau Jocul de-a vacanţa. Sălile sunt pline la Sebastian.

A.B.: — A prins exact şi natura poporului român şi toate personajele şi situaţiile din Sebastian sunt nişte situaţii poetice, artistice cu adevărat, adică de artă. Nu vorbim aşa, din vârful buzei, şi ne punem ochelarii în buzunar şi zicem că suntem fireşti. Nu, acestea sunt gesturi pe care le facem toată ziua. Să fim fireşti în nişte situaţii deosebite! Să fim fireşti, cum e Mona firească când o dau jos din tren, şi se comportă cum se comportă.

Alexandru Bindea, în filmul lui Coppola, coleg de platou cu Tim Roth

I.V.: — Ce înseamnă firescul în teatru?

A.B.: — Firescul, după părerea mea, că ajung şi eu să îmi dau cu părerea acum după şaizeci şi ceva de ani şi după ce am studiat cu mari maeştri... Am să vă povestesc un lucru, vedeţi dumneavoastră, noul val al cinematografiei foloseşte situaţii şi, din păcate, actori care se complac într-un fel jucând acele situaţii. Nu fac decât să copieze o realitate, devine un film documentar, ori teatrul înseamnă tu pe lângă, să spunem, oportunitatea pe care ţi-o oferă autorul dramatic să aduci contribuţia ta, contribuţie care este influenţată de contribuţia regizorului respectiv care are o idee despre cum se face. Toate aceste lucruri sunt ca nişte etaje puse pe o clădire. Şi cum spunea tot Dem Rădulescu: „Nu poţi să construieşti o clădire începând cu etajul trei. Întâi faci subsolul şi apoi tot aşa.” Asta înseamnă contribuţia artistică, un artist întotdeauna găseşte un accident, găseşte ceva special pe care un om nu îl poate face. Dacă nu îl faci nu mai eşti artist, eşti documentarist. Mie mi s-a întâmplat, am trecut printr-o experienţă fericită în sens că am jucat într-un film regizat de Francis Ford Coppola şi l-am avut partener pe Tim Roth, un mare actor. La scena noastră, eu eram un medic elveţian în filmul „Tinereţe fără tinereţe” de Mircea Eliade, şi am vrut să îl păcălesc cu spiritul nostru românesc şi bucureştean. Textul era în engleză şi cum eu nu am studiat engleză, am zis că e greu, aşa că i-am zis regizorului: „Medicul ăsta, fiind elveţian, nu ar putea fi italian? Din zona italiană a Elveţiei.”, „Da, bună idee! Poţi să îl faci în italiană?”. Dar după un timp a zis: „Ştii, e bine în italiană, dar Tim Roth nu poate pentru că nu ştie bine italiană, hai să îl facem mai bine în engleză.”, „Bine, dar măcar o replică să o spun în italiană.” Apoi ne-a chemat la o repetiţie, pe mine şi pe Tim Roth, a fost cea mai frumoasă experienţă de teatru pe care am trăit-o eu. Ne-am aşezat pe o canapea, cu Coppola la mijloc, noi doi de o parte şi alta şi a zis: „Bine, acum ne uităm şi privim aşa ca şi cum am avea un televizor şi aruncăm mingea asta de la unul la altul şi trebuie să o prindem.” Arunca mingiuca şi tu o prindeai şi te uitai la el după ce o prindeai, iar te uitai acolo, o aruncai înapoi şi aşa mai departe. De ce a făcut chestia asta, nu ştiu. Nu era vorba de repetiţie de text, am repetat acest lucru. 

Cum s-a schimbat scenariul reclamei pentru Pepsi Cola: Bindea, vinovat pentru „Nu mă înnebuni, nea Nicu!”. Petre Roman şi Elena Udrea, inspiraţie „cotidiană” pentru replici sau gesturi  din „Cine are nevoie de teatru” şi „Dineu cu proşti”

I.V.: — Care este cea mai tare replică pe care aţi spus-o pe scenă sau într-un film?

A.B.: — Cea mai tare replică este aia, „Nu mă înnebuni, nea Nicu!”, aia a rămas pentru că filmam reclama respectivă cu nişte colegi şi replica era „Nu mă înnebuni, Dumitru!”, şi îmi zic că ce replică e asta, „Nu mă înnebuni Dumitru!”, şi era filmată prin anii ’92 şi lumea se mai ferea să îl pomenească. Aşa că, zic, trage una cu nea Nicu şi una cu Dumitru cum era în scenariul cu Pepsi Cola! Şi a rămas aia cu nea Nicu! Pe urmă am mai avut un spectacol în „Cine are nevoie de teatru”, pe scenă, era o replică şi eu eram evreu care făcuse ceva hoţii, debarcat în Australia, trimis din Anglia când au colonizat Australia pe la anul 1700, şi un ofiţer australian întreba tare, de sus, din loja Teatrului Naţional: „Weisshammer! Eşti jidan, nu?”. Iar eu trebuia să răspund mândru: „Evreu!”, punându-l la punct. A venit Petre Roman într-o seară şi ofiţerul a întrebat: „Weisshammer! Eşti jidan, nu?” şi am lăsat o pauză mai mare şi am spus: „Spaniol”. Au fost unul, doi, trei care am oftat şi mi-am zis „Vai, ce prostie am putut să fac, ce dobitoc sunt!”, după care au început urale şi aplauze sacadate în sală pentru că se tot vorbea pe atunci în anul 1991 de originea lui Petre Roman de atunci şi am fost pus la avizier de Andrei Şerban cu avertisment. M-a chemat la el şi l-am întrebat „Dar ce am făcut greşit?”, „Pai ai schimbat textul”, „Nu am schimbat deloc textul, am spus spaniol pentru că dintre evrei, cei deosebiţi sunt cei spanioli, i-am dat o valoare şi mai mare”. În „Dineu cu proşti”, fusese arestată Elena Udrea care făcuse gestul ăla cu degetul la nas, iar eu la ieşirea din scenă jucând inspectorul fiscal, am spus către domnul Caramitru şi Horaţiu Mălăele care nu mă priveau în scena respectivă, „Domnule Brochant, o să ne revedem foarte curând!”, aceasta era replica. Înainte de asta i-am spus colegei mele Medeea Marinescu, că o să fac faza aia, pentru că aşa cum zicea Shakespeare, actorul este martorul vremurilor sale. Aşa că atunci când am zis replica „Domnule Brochant, o să ne revedem foarte curând”, am făcut şi gestul respectiv şi am ieşit. Iar oamenii din sală care fuseseră intoxicaţi cu imaginea respectivă cu Elena Udrea, iar s-a rupt sala în două de la râs. Caramitru mi-a zis „Ce ai făcut?”, pentru ca el era întors cu spatele când am făcut gestul. 

Beligan despre „Dineu cu proşti”: „Nu joci, Sandule, de-astea la Naţional!”

I.V.: — Care este istoria piesei „Dineu cu proşti”?

A.B.: — Eh, istoria acestei piese... s-au prăpădit personajele principale din păcate. Dumnezeu să îi ierte. Maestrul Beligan mi-a adus piesa mie, câţiva colegi pot să mărturisească, cu mulţi ani în urmă, vreo douăzeci, am avut piesa ca să o jucăm, dar a spus: „Nu joci, Sandule, de-astea la Teatrul Naţional!”, el nu voia, dumnealui era în certuri cu drepturi. Am stat un an sau doi fără să o jucăm, şi piesa a fost dată lui Florin Călinescu, care i-a plătit drepturile de autor; şi tot discutam cu el să o jucăm. Dar Florin Călinescu nu a mai jucat-o pentru că a avut alte treburi şi probleme. Pe urmă, mi-a dat-o iar mie şi m-am dus cu ea la Teatrul Nottara, ca să o joc cu Valentin Teodosiu şi cu Emil Hossu, şi au zis că ar trebui să o jucăm la anul. Eu m-am gândit că piesa fiind una bulevardieră se potriveşte la Teatrul Nottara; între timp, Beligan s-a împăcat cu Caramitru şi i-a dat piesa. Eu am insistat la domnul Caramitru să joc şi eu în piesă. După ce am primit rolul, am jucat piesa la început cu Şerban Ionescu, aşa era făcută distribuţia în rol. Şerban din păcate s-a prăpădit. Era o distribuţie deosebită, ideală. Caramitru era excepţional când a intrat el. Acum în locul lui Caramitru joacă Mircea Rusu, colegul meu, care are şcoala lui Ion Coja. Este şi Horaţiu Mălăele, Dorina Andone, Medeea Marinescu, Costina Ciuciulică, Aylin Cadâr.

Reţeta lui Alexandru Bindea pentru succesul unui teatru naţional: 30% bulevardier, 30% teatru experimental cu tineri şi proiecte şi 40% marele repertoriu naţional şi internaţional

I.V.: — Vorbim de o piesă cu mare succes comercial. Care ar trebui să fie proporţia sau echilibrul în repertoriul unui teatru naţional între ceea ce înseamnă dramaturgia românească şi dramaturgia universală, cum ar trebui arbitrate genurile dramaturgiei? Cum ar trebui să fie un proiect ideal?

A.B.: — Repede de tot aşa... un teatru naţional trebuie să fie în primul rând teatru şi apoi naţional şi o să vă spun de ce zic lucrul acesta. Eu aş face aşa: 30% bulevardier, 30% teatru experimental cu tineri şi proiecte şi 40% marele repertoriu naţional şi internaţional. La un moment dat, Caragiale, care avea un of pentru că fusese dat afară de la Teatrul Naţional, se exprimă într-un fel despre ceea ce de multe ori a fost şi cazul teatrului nostru, dar sper ca acum, cu noua direcţie, să se dea un suflu în care să se creadă. Să vedem dacă îi luminează Dumnezeu.

De ce uneori Caragiale avea dreptate: „naţional o fi, teatru în niciun caz!”. Nici el, nici Shakespeare sau Molière nu aveau găşti politice: unul USR-ist, altul PNL-ist, altul PSD-ist

I.V.: — Credeţi că în aceşti ani în care jucaţi pe scena Teatrului Naţional, cel mai important teatru al ţării, după Revoluţie, el şi-a respectat misiunea?

A.B.: —  Şi da şi nu, adică au fost perioade în care teatrul şi-a respectat misiunea şi perioade în care nu, de asta spun de Caragiale care zicea că: „Naţional o fi, dar teatru în niciun caz!”. De ce zic ca şi-a respectat-o, sunt foarte multe interese de grupuri, de gaşcă, un director trebuie să stea deoparte de aceste interese şi să urmărească destinul teatrului naţional, aşa cum ar trebui să fie el. Şi teatru, şi naţional. Şi la câte săli avem am putea să avem şi o deschidere către experimente către tineri, poţi să joci şi teatru politic, dacă te lasă cine te numeşte acolo. Poţi face toate lucrurile astea. A fost şi pe vremea lui Săraru, a fost şi pe vremea lui Fănuş, care după părerea mea a fost un director extraordinar, a fost şi pe vremea lui Andrei Şerban, dar fiecare a fost influenţat într-un fel şi au adus nişte chestii de care erau legaţi, ori nişte piese care le plăceau, ori nişte actori, ori nişte regizori. Ca director trebuie să faci abstracţie de toate astea. Să cauţi să iei ce este mai bun, nu neapărat ce este la modă. Că sunt tot felul de mode; vin şi trec, inclusiv la teatru şi la actori. Directorul trebuie să creeze echilibrul ăsta şi să ţină la asta. Recomand scrierile lui Caragiale despre Teatrul Naţional.

I.V.: — Conflictul între generaţii este mai acut în teatru decât în alte domenii?

A.B.: —  Da, cred că este mai acut ca în alte domenii, este destul de acut dacă ne putem exprima astfel, pentru că s-a transferat politicul în teatru, ceea ce este un lucru destul de urât. Adică s-au făcut găşti politice, adică tu eşti USR-ist, tu eşti PSD-ist, tu eşti PNL-ist. Nu are nicio legătură. Caragiale, Shakespeare, Molière aveau politică în scrierea lor dar nu este declarată şi afişată. Eu nu cred în manageri, directorul de teatru trebuie să fie din teatru. Managerul este contabilul şef. Tu, ca director, stabileşti repertoriul şi întrebi contabilul şef în funcţie de cât buget ai repartizat pentru anul respectiv, ce putem să facem cu banii primiţi?

I.V.: —  50% în plus la salarii prin Ordonanţa 2 din 2017!

A.B.: —  Tot aşa, nu numai 50%, mai mult! De aceea suntem, cel puţin eu, Alexandru Bindea, o declar, sunt recunoscător tuturor din acea vreme şi sunt recunoscător acelui grup de politicieni care a pronunţat ceea ce am auzit pentru prima oară în viaţa mea; aţi pronunţat cuvântul „actor”, asta nu doar că m-a tuşat, m-a lovit. Nimeni de atunci nu a mai pronunţat cuvântul „actor”, au pronunţat fel de fel de epitete: oameni de cultură şi de artă, oameni din domeniul teatrului, oameni din domeniul cutare, dar nu au zis „actor”. Voi mări salariile actorilor! Asta aţi spus. 

I.V.: —  De ce din lumea actorilor şi lumea culturală, aici este o discuţie...., eu mă mai refer la acel moment din 2017, mai ales că nu a fost numai o creştere a salariului actorilor, a fost o creştere aplicată întregului domeniul. Eu am ţinut în mod explicit să extindem această mărire de salarii, care era o reparaţie morală pentru un domeniu care a fost vitregit ani la rând şi a fost subfinanţat. Este o discuţie lungă şi mă bucur că am reuşit în 2017 lucrul acesta. 

„Eu m-am distribuit în Aferim!”

I.V.: —  Am vorbit şi de noul val şi aţi avut un rol formidabil în Aferim!, făcut de Radu Jude. 

A.B.: —  În acel film m-am distribuit tot eu, şi am să vă spun acum de ce. Dar înainte voiam să spun că şi medicilor li s-a mărit salariul, pentru că am în familie un caz.

I.V: —   Care este rolul care v-a venit mănuşă în film sau în teatru? În care v-aţi simţit cel mai bine?

A.B.: —   Nu este bine, rolurile care mi-au venit mănuşă, să spunem că poate nu mi-au ieşit cel mai bine... că aşa e când iubeşti prea mult pe cineva, distrugi relaţia. Apropo de Aferim!, m-a chemat Radu Jude să dăm probă şi dânsul mă simpatiza, m-a mai chemat la două probe înainte pentru alte filme, şi citeam scenariul: era jandarmul jucat de Teo Corban, care îl căuta pe evadat, şi care trebuia să călărească toată ziua. La care, îi zic lu Radu Jude, că nu pot să fac treaba asta, să fiu pe cal atâta timp: îmi cunosc limitele fizice, dar am văzut că e un rol de preot într-o căruţă. După aceea, m-am întors la teatru şi nu au trecut nici 10-15 minute şi mă sună să mă anunţe că am primit rolul preotului. De aia zic că eu m-am distribuit în rolul acela. Este un film deosebit, de artă, premiat. Din teatru, rolul preferat este al evreului afacerist din piesa Ghetoul făcut în regia lui Victor Frunză. Piesa este scrisă de Sobol şi am jucat cu Mircea Rusu, cu Maia Morgenstern, cu Mircea Diaconu. Victor Frunză a făcut un spectacol extraordinar şi i-am propus, pentru că la anul sunt treizeci de ani de atunci, hai să facem distribuţia cu toţi actorii din vremurile aceea. Stăteam în cabine cu Mircea Rusu şi Mircea Diaconu ,dar aveam nişte scene cu Mircea Diaconu care era un Dumnezeu pentru noi, după cel îl văzusem în toate filmele şi la teatru; şi acum stăteam cu el în cabină. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi cu domnul Dinică. Să stai cu el în cabină, să joci pe scenă cu el şi să îi răspunzi la replici! Sunt lucruri cu care rămâi...

Dem Rădulescu: „Te uiţi la uiţi la Peter O’Toole şi îţi vine să te laşi de teatru. Te uiţi la Bindea şi te apuci iar”

I.V.: —  Care este cel mai mare actor român cu care aţi jucat?

A.B.: —   Nu se poate spune asta, sunt unii mari... pot să vă spun actorii care mi-au plăcut mie, nu cei mai mari. A fost una dintre cele mai mari bucurii când am jucat alături de profesorul meu şi când tu îl propui pe profesorul tău să joace la televiziune. Am făcut o schiţă de Caragiale cu Dem Rădulescu, care a fost extraordinară pentru mine. Am mai avut încă una cu doi politicieni din ăştia, tot la televiziune, de după ’90. Am avut o scenă la un Paşti, am jucat cu domnul Dinică, am jucat cu domnul Rebengiuc, am jucat cu domnul Ogăşanu, pe care îl plac enorm, am jucat cu mulţi. Am jucat cu doamna Vali Seciu, în teatru, deci fiecare actor are un idol când e student. Ne spunea Dem Rădulescu când ne-a dat diplomele: „Dragă, de astăzi sunteţi colegi cu Peter O’Toole. Te uiţi la uiţi la Peter O’Toole şi îţi vine să te laşi de teatru. Te uiţi la Bindea şi te apuci iar.” Nu spunea Bindea, zicea de alt actor, era un exemplu. Eu voiam să fiu un actor care joacă cum juca Valeria Seciu teatru. Rolul de debut a fost într-o piesă cu dumneaei, cu domnul Mitică, cu domnul Dan Condurache, pe care la fel îl apreciez ca pe unul dintre cei mai mari actori ai noştri. După Revoluţie, doamna Vali a făcut primul teatru particular din România, s-a numit Teatrul Levant şi am jucat primul spectacol, „Angajare de clovn” de Matei Vişniec, împreună cu Mitică Popescu şi cu Valentin Uritescu. I-am spus apoi doamnei Seciu că dânsa este idolul meu în teatru. Multe vise mi s-au împlinit.

„Dinică avea un soi de bonomie, un sictir”

I.V.: —  De ce credeţi că dintre toate segmentele zonei culturale, actorii sunt cei mai iubiţi de către public? 

A.B.: —  Pentru că suntem în relaţie directă cu publicul. Domnul Dinică avea un soi de bonomie, un sictir, părea că nu îl interesează, dar făcea asta dintr-o mare bunătate şi dintr-un mare complex pe care îl avea, pentru că era un om bun şi deosebit. Domnul Dinică dintre marii actori care când juca cu tinerii, făcea pasul în spate pe scenă ca să lase tinerii să se vadă. Apropo de situaţii şi de roluri. Dinică avea un suflet deosebit, un om pe care l-am cunoscut. Cel mai bun prieten al meu din teatru şi dintre marii actori a fost Ovidiu Iuliu Moldovan, am fost cel mai legat de el, ne cunoşteam reciproc familia şi problemele, tot timpul râdeam şi glumeam cu el. El era prieten şi cu Dinică, cum se spune, les grands esprits se rencontrent, şi plecau la mare prin septembrie. Domnul Ovidiu avea o Dacie break 1300; a doua zi când era să plecăm; era ploaie şi urât, dar am hotărât să plecăm totuşi. Geamurile Daciei s-au aburit şi domnul Ovidiu conducea nervos, avea o înţepătură ardelenească mereu când conducea. Domnul Dinică îi ştergea geamul cu cârpa ca sa vadă pe unde circulă. Ştergătoarele mergeau şi Ovidiu zice: „Dă drumul la radio să auzim”, şi cântecul care începe este unul de Topârceanu „Tristeţi de cioară îmbătrânită” iar domnul Dinică zice: „Închide-l, în Hristosul mă-sii!”.

I.V.: —   De la Dem Rădulescu mi-aţi spus numai lucruri serioase, punctualitate...

A.B.: —  Nu exista să faci ceva pe scenă, dumnealui făcea prin piese, dar dacă te vedea pe tine că faci în examen sau în piesă nu te lăsa. Urmăream următorul exerciţiu: te uiţi la un perete alb, apropo de actorii din noul val, şi trebuie sa arăţi ce vezi, uitându-te la un perete. Eu am început să mă uit şi am zis că văd o muscă pe perete. Dem Rădulescu: „Dragă, nu poţi să fii Bourvil în a doua săptămână de şcoală!”. Era o mare lecţie de a urmări procesul scenic, nu succesul scenic. „Noi urmărim să nu fim urmăriţi!”.

I.V.: —  Pe domnul Cojar l-aţi avut şi profesor şi director la Teatrul Naţional.

A.B.: —   Sunt singurul actor care nefiind studentul domnului Cojar, am jucat la două clase de studenţi ale domnului Cojar: prima dată, în anul I, am jucat la clasa pe care o avea pentru anul IV, în promoţia cu Dan Aştilean, cu Mircea Rusu, cu Ruxandra Bucescu, cu Carmen Ionescu, am jucat Opera de trei parale şi după ce am terminat eu, m-a chemat să joc în D’ale carnavalului, promoţia cu Ştefan Bănică Jr., cu Oana Ioachim. Am jucat de două ori în două serii ale domnului Cojar.

I.V.: —  Aţi învăţat lucruri serioase de la Dem Rădulescu pe care le-aţi aplicat în cariera dumneavoastră. Dem Rădulescu a fost un mare actor de comedie în general. S-a afirmat şi lumea îl iubeşte şi l-a văzut în seria de filme extraordinare, unde avea numai roluri principale. Deşi un rol bun nu este neapărat unul principal sau secundar, important este cum joci.

A.B.: —  Mare adevăr spuneţi acum, pe care lumea nu îl vede mereu. 

Drumul de la comedie la tragedie

I.V.: —   El fiind un profesor foarte riguros şi predând lucruri serioase şi clare, dar făcând în general roluri comice. Când devine un actor de comedie sau se duce spre tragedie? Cum l-a influenţat Dem Rădulescu pe Alexandru Bindea în evoluţia sa?

A.B.: —  El ne-a învăţat să jucăm situaţia. Situaţia respectivă poate fi comică sau dramatică, nu actorul determină situaţia, sigur că anumite genuri de actori, datorită fizicului, sau coafurii, poate părea dus spre comedie. Dar este dus de regizor, el trebuie să fie la fel de serios când joacă situaţia respectivă care este descrisă de autor ca fiind comică sau tragică. Dem Rădulescu ne întreba: „Dragă, ce este cu Hamlet ăsta?”, „Domnule profesor, Hamlet suferă, are probleme...”, „Lasă asta, el este un student care se întoarce acasă de la facultate şi o vede pe mă-sa puţin mai mult cu unchi’su. Deci tu, ca Hamlet, asta ai de jucat la prima mână. Că pe urmă ce scrie Shakespeare şi ce face apoi... Dar tu iei contact cu ce? Cu realitatea şi cu situaţia respectivă.” Aşa şi tu, scena poate deveni comică, de exemplu noi acum, cum mă întrebaţi serios şi vorbim despre teatru, dar dacă, ferească Dumnezeu, se întâmplă ceva să vină o ploaie de pe geam sau un fum de la un incendiu din vecini imediat devine o scenă dramatică. Începe să fie dramatic. Dacă să spunem, în timp ce stăm aşa, eu încep să mă scarpin după umăr, mă mănâncă ceva, am o problemă, am avut o urticare înainte sau m-a muşcat un purice, devine o situaţie comică, chiar dacă vorbim serios. De asta spun, depinde de situaţia respectivă, actorul o duce unde trebuie.

I.V.: —  Cum credeţi că vă consideră publicul? Vă consideră actor de comedie sau de tragedie?

A.B.: —  De comedie mă consideră. Întotdeauna în actor există complexul acesta, şi domnul profesor l-a avut. A jucat ce joacă Puric acum – Titanic Vals – l-a jucat pe Spirache şi după părerea mea nu i-a ieşit foarte bine rolul, nu era de acolo, chiar dacă el era un mare actor, nu erau datele... Lui Birlic i-a ieşit mai bine, pe Puric încă nu l-am văzut. Are complexul actorului care nu a jucat dramă. Iar actorul care a jucat dramă, acolo este o nenorocire, adică actorul de comedie care vrea să fie dramatic, mai e de acceptat, îl mai treci cu vederea, îl mai ierţi. Dar pe actorul de dramă care vrea să fie comic... Apropo de chestia asta, Vrac a jucat cu Birlic, este o chestie clasică. Şi Birlic se împiedica în scenă la un moment dat şi toată lumea râdea. Şi zicea Vrac că nu e mare greutate să te împiedici şi nu este nevoie de un mare actor să facă asta. Şi a încercat şi el şi publicul nu a râs ci a suspinat speriat că actorul a căzut accidental pe scenă. Lumea l-a văzut pe Vrac că se împiedică, să nu păţească ceva, să nu îşi scrintească un deget. La Birlic era altceva. Este o poveste clasică.

I.V.: —   Care este actorul român care a îmbinat aceste două ipostaze cel mai bine, deopotrivă comic şi tragic?

A.B.: — Sunt mai actori, vorbeam de domnul Dinică, de Rebengiuc, de Toma Caragiu, de Amza Pellea, vorbeam de actori mari. Când vorbim de mari actori şi se pare ciudat să dai nume, ţi se pare aşa, puţin o întâietate să îi pomeneşti. Noi, românii, suntem nişte mari actori în general, aceia care sunt actori. Erau recunoscute pe vremuri când am învăţat eu de la unul dintre cei mai mari, am avut nişte dascăli extraordinari, dascălul care m-a băgat în Institut, care m-a ajutat să intru, pregătindu-mă într-un fel, Nicolae Iliescu. Îi datorez să spunem cariera mea. M-a învăţat nişte lucruri. A zis: „La tine este cel mai greu, pentru că trebuie să dau jos tot ce au pus alţii, ca să rămâi la esenţă”. Alt actor cu care m-am pregătit, Petrică Gheorghiu, care i-a pregătit pe Pitiş şi Caramitru.

Astăzi, toată lumea are mania proiectelor

I.V.: — Caramitru aparţine Generaţiei de Aur, cu Valeria Seciu, cu Ovidiu Moldovan, cu Ogăşanu, Ilinca Tomoroveanu.

A.B.: —   În 1964 au terminat, au fost atunci nişte mari actori. Vedeţi, lumea refuză şi o ia aşa că ...nu, dom’le, e urât când se face politică. Actorilor li se oferea ceva, acum a început să li se ofere şi oamenilor din ce în ce. Au început cu vrăjelile astea vrei-nu vrei, imediat, se face un proiect. Mă enervează chestia asta, peste tot aud numai de proiecte. Teatrul de proiect. Lasă-l, domnule, nu îi mai spune proiect, lasă-l aşa cum e, spune-i cum e. Exact cum spun „ok” şi cu „empatie”, pai noi nu avem cuvânt pentru „empatie”, noi nu avem cuvânt pentru „ok”? Pai ce facem, că dacă spuneam „haraşo!” „ahhh, eşti rusofil!”, acum numai bine că suntem anglofili. Mi se face pielea de găină când aud cuvintele astea, şi nu de la oameni – să spunem că eu mă consider şi actorii nu sunt oameni intelectuali în general, 90% dintre ei – intelectualii sunt ăia intelectuali. Puric, de exemplu, este intelectual, dintre actori. Sunt unii actori care au făcut şi carieră universitară, au avut un instinct de pedagog, de actor bun, mai ales că acum sunt un alt soi. Înainte, te duceai şi îl vedeai pe profesorul tău de actorie la teatru, jucând şi puteai să spui ce a făcut şi ce nu a făcut domnul profesor. Acum, ce nu putem să facem noi datorită acestor proiecte şi şmecherii şi chestii, îi învăţăm pe alţii să facă. Adică tu nu ai fost în stare să fii actor, dar tu eşti profesor-doctor. Ehhh, ce vorbeşti... Când am auzit şi asta cu doctor în actorie, deci dacă ăştia sunt doctori în actorie, păi Rebengiuc, Dinică, Caragiu, Pellea...ăştia ce ar trebui să fie? 

I.V.: —  În anul 2018 aţi avut un proiect interesant, cu aniversarea Centenarului. Din păcate nu am făcut ce trebuie noi ca tară la momentul respectiv ca să marcăm acest moment. Poate la Centenarul următor să ne pregătim din timp. Aţi avut o idee împreună cu Emanuela Hărăbor cu care aţi făcut la Teatrul Metropolis, între timp nu mai ştim exact care este statutul...

A.B.: —  Este un statut foarte bun, şi este un alt fost coleg de al meu de clasă de al lui Dem Rădulescu în care am foarte mare încredere – Viorel Păunescu. El a fost numit zilele trecute director interimar. Este actor de acolo din teatru.

I.V.: —  Din păcate, Primăria Generală subfinanţează, este o problemă mai generală a teatrelor bucureştene. Spune-ţi-mi un pic despre acest proiect.

A.B.: —   Vedeţi dumneavoastră, a fost un proiect pe care doamna primar de atunci s-a gândit că trebuie să îl facă şi era datoare să îl facă, avea o datorie nobilă de a ajuta la realizarea acestui proiect. Şi l-a făcut. Noi ne-am obişnuit acuma să bifăm proiectul cutare, am băgat banul la buzunar şi la revedere. Ce este la anul? Molière? Gata, hai să facem! După aia nu mai contează dacă îl joacă sau nu. Piesa se vindea, mi-a spus autorul care este un autor dramatic contemporan, un medic, Venelus Constantin îl cheamă, s-a interesat, era a doua piesă vândută din teatru. Se vindeau biletele imediat. S-a jucat puţin şi apoi am uitat. Ce a apărut apoi? 2019? Nu mai e nevoie de ea. Gata, a fost în 2018, la revedere. Ori Regina Maria....Păi când te baţi cu pumnul în piept şi înjuri comuniştii toată ziua, că asta se face de fapt, se înjură comuniştii. Actorii ăştia, pe care i-am dat eu exemplu, au fost mari pe vremea aia. Hai să vedem pe vremea asta cine o să fie mari ca ei. Să dea Dumnezeu să fie. Tu iei proiectul cu Regina Maria şi joci toate nenorocirile... Nu joci Regina Maria şi am făcut alt proiect la Teatrul Stela Popescu cu mareşali, cu doi mareşali, cu mareşalul Averescu, cu mareşali ai României din perioada aia. Adică, nu trebuiau arătate, nu trebuiau luate, nu erau bune pentru şcoli să înveţe, de fapt, ce? Nu cum se joacă, deşi sunt mari actori în această distribuţie, exista Marius Bodoc, Dan Aştilean, Marcelo Cobzariu, Amalia Ciolan, Manuela Hărăbor, Costel Constantin, mari actori contemporani. Dar du oamenii şi copii să vadă istoria, să vadă povestea. Acest mare autor dramatic contemporan după părerea mea, Venerus Constantin, a scris istoric. El s-a documentat şi a pus în cheie dramatică poveştile de atunci.

I.V.: —  Din păcate noi nu avem instinctul ăsta, nu avem nici memorie, nici identitate şi nici recunoştinţă până la urmă şi este adevărat, de multe ori judecăm contextual, într-un anumit moment, bifăm pe moment, mai mult sau mai puţin reuşit după care nu...

A.B.: — De asta spun, ei îi criticau pe comunişti că spuneau ăia versuri. Păi şi dacă spuneau ce? De parcă spuneau nu ştiu ce.

Bindea către Ion Iliescu: „Domnule Preşedinte, vreau să fiu şofer la Ambasada României la Roma!”

I.V.: —  Ce i-ar fi plăcut lui Alexandru Bindea să facă dacă nu era actor?

A.B.: — Şofer, eu am zis că atunci când eram mic şi lumea mă întreba ce vreau să fiu când mă fac mare, eu spuneam că vreau să mă fac şofer, deşi tata şi mama nu aveau carnet şi noi nu aveam maşină în familie. Şofer m-am şi făcut, Dumnezeu m-a ascultat întotdeauna. După armată, eu am făcut armata la şcoala de şoferi cum am vrut. Sunt şofer cu toate gradele şi TIR-uri şi tot ce vreţi, am tot alfabetul după cum se zice. Am fost şi şofer pe taxi. În trecut la ITB, nu de ăsta de acum cu B-ul care se uită de parcă a nimerit în Bucureşti şi nu ştie ce şi cum. Vai de mama lor! Odată, după ce nu mai era preşedinte, am fost la domnul Iliescu şi am stat la o discuţie amicală cu dânsul. Un prieten comun mi-a zis să stau cu fostul preşedinte să îl mai distrez. La un moment dat îi zic: „Domnule preşedinte, am şi eu o rugăminte, am terminat un liceu de limba italiană, de mic copil eu vreau să fiu... am şi o poveste de film cu limba italiană cum am tradus eu oficial limba italiană la preşedinţie fără să ştie nimeni cum am ajuns acolo, se vede pe film, că TVR a filmat”, şi îi zic lui Iliescu, „le am cu italiana şi am toate gradele de şofer, şi sunt actor la Teatrul Naţional, eu vreau să fiu şofer la ambasada României din Italia!”. A început să râdă de nu mai putea, şi eu i-am zis că asta îmi doresc, să conduc prin Roma maşini. Am şi condus prin Roma m-am dus eu cu maşina şi am făcut vreo patru filme în Italia, dintre care într-un film, apropo de Vacanţă la Roma, unul din filme, „Il rosso e il blu”, nu am condus eu, dar eu eram în dreapta şi îl învăţam pe fiul meu din film, care nu avea carnet, cum să conducă. Filmările au fost făcute în Roma pur şi simplu, dacă vede cineva filmul vede că se conduce chiar în Roma.

Tăriceanu era gelos pe Fiatul lui Bindea

I.V.: —   Deci aţi făcut actorie, aţi făcut şi cea de-a doua opţiune, cea secundară de şoferie. Alexandru Bindea se consideră un om împlinit, are vreun regret ceva ce ar fi vrut să arate altfel în viaţa lui?

A.B.: — Nu, mi-aş fi dorit pentru apropiaţii mei şi toţi cei care îmi sunt dragi foarte multă sănătate şi să trăim asta este singura mea dorinţă, nu am ce să îmi doresc, nici bani, am avut vreo treizeci şi ceva de maşini. Toţi din teatru mă întreabă pe mine ce maşină să îşi cumpere, să le dau eu sfaturi pentru că mi-a plăcut, dar nu m-am ocupat de comerţ. Dacă m-aş fi ocupat cine ştie ce Ţiriac aş fi fost şi eu acuma, aş fi avut şi eu un muzeu din ăsta de colecţie de maşini sau ceva, dar nu am avut nici norocul şi nici nu mi-am dorit să fac, am făcut de plăcerea mea. Tot de plăcerea mea am avut o maşină de care a fost şi domnul Tăriceanu gelos că nu a avut-o, un Fiat 124 Sport pe care am avut-o chiar înainte de 1989, cumpărată...că lumea zice cum se cumpăra pe atunci, ce poveşti aud, păi dacă voiai şi căutai îţi cumpărai ce voiai. Am cumpărat-o fără parbriz, m-am dus şi i-am făcut parbriz. Mama m-a certat că de ce nu mi-am luat de banii ăia o Dacie? Se putea cumpăra chiar, dacă nu erai securist sau mai ştiu eu ce, trebuia să ştii să te descurci şi să cauţi. 

Alexandru Bindea, translator la preşedinţie şi nu numai: „Nicolaescu se făcea că nu mă cunoaşte”

I.V.: —    Promit să vă invit odată să povestiţi cum aţi fost translator la preşedinţie.

A.B.: —  Aia e de senzaţie, nu numai la preşedinţie, la Adrian Năstase, la Sergiu Nicolaescu, care, Dumnezeu să îl ierte, s-a prefăcut că nu mă cunoaşte. Cum să nu mă cunoască Sergiu Nicolaescu pe mine ca actor când eu am apărut ....aia este de film de Fellini.

I.V.: —    Mulţumesc mult pentru prezenţă!

A.B.: —   Cu tot dragul, mi-a făcut mare plăcere şi m-am simţit foarte bine! 

I.V.: —   În final, un gând pentru cei care ne urmăresc în acest podcast, Avangarda cu Ionuţ Vulpescu?

A.B.: —  Să urmăriţi acest post, emisiunile sunt făcute de un om de mare calitate pe care îl apreciez foarte mult şi să avem încredere în noi, în români, că nu suntem noi cei mai răi de pe lumea asta!

I.V.: —   Mulţumesc mult, Alexandru Bindea!

A.B.: —  Cu drag!