Biblie şi capitalism

„Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept, se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău. Şi i s-au născut şapte feciori şi trei fete.

El avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi şi cinci sute de asini şi mulţime mare de slugi. Şi omul acesta era cel mai de seamă dintre toţi răsăritenii.

Feciorii lui se duceau unul la altul şi făceau ospeţe în casele lor, fiecare la ziua lui, şi trimiteau să cheme pe surorile lor ca să mănânce şi să bea cu ei.

Şi apoi, când isprăveau zilele petrecerii lor, Iov chema şi sfinţea pe feciorii săi şi se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numarul lor al tuturor, căci Iov zicea: „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu”. Şi aşa făcea Iov mereu.

Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”.

Şi Domnul a zis către Satan: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?”

Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai facut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!”

Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”.

În „Cartea lui Iov” din Biblie ni se arată pentru prima dată un Dumnezeu cinic care se joacă practic la zaruri cu destinul unui om facând pariu cu nimeni altul decât cu dracul. Iov avea case, avea moşii, avea copii, era ceea ce azi s-ar putea numi „un om realizat”. Dumnezeu face pariu cu dracul că Iov nu se va lepăda de credinţă cu nici un chip. Şi îi ia şi şi case şi moşii şi copii, jucându-se cu viaţa acestui om de parcă ar fi fost o simplă fisă de Monopoly sau o carte de joc cu care urmărea să ia jackpotul: să îi arate lui Satan cine e şeful. Iov, de pe movila lui de gunoi ce ajunsese să îi fie locuinţă, se ţine tare şi nu îl blestemă pe Creator. În acest straniu joc de poker, Iov e un as în mâna lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl învinge pe dracul la pariuri, iar Iov primeşte şi mai multe turme şi mai multe case şi mai mulţi copii (de parcă numărul mare al copiilor din a doua tranşă ar putea închide rănile morţii primilor fii şi fiice). Un text straniu despre un Dumnezeu şi mai straniu.

Un as în mâna unui mare creator este şi textul lui Fausto Paravidino, „Măcelăria lui Iov”. Cel mai nou spectacol al lui Radu Afrim (căci el e creatorul despre care vorbim), care a avut premiera în weekendul trecut la Iaşi, este şi el în esenţă un pariu câştigat, deşi nu e făcut cu dracul.

De multă vreme nu s-a mai putut vorbi despre creaţii actoriceşti cu adevărat memorabile la trupa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, dar de data aceasta chiar simţi că participi la un spectacol excepţional jucat de actori de primă mână.

În plus, pe lângă o regie de maestru, spectacolul „Măcelăria lui Iov” beneficiază şi de o componentă vizuală de mare artă. Excelenta scenografie e semnată de Irina Moscu (de curând nominalizată la Premiul UNITER pentru scenografia unui alt spectacol creat împreună cu Radu Afrim, „Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte”, pus în scenă la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş), iar video mappingul e creat de Andrei Cozlac.

În această poveste nu este vorba neapărat de Dumnezeu sau de dracul. Căci, aşa cum scria unul dintre părinţii pustiei care, venind din sihăstrie la o mânăstire, l-a văzut pe dracul stând relaxat într-un copac spunând, în timp ce lenevea, că el nu are nicio treabă de făcut pe lumea asta atâta vreme cât pe aici există oameni şi orgoliile lor (oricum, mândria e păcatul preferat al dracului, după cum bine se ştie), în această poveste nu cu dracul e problema, ci cu omul. Cu ambiţiile, cu lăcomia, dar şi cu fricile şi cu fragilitatea lui.

În ecuaţia poveştii există un bărbat şi o femeie ajunşi la deplină maturitate care se iubesc dincolo de limitele înţelegerii umane (Emil Coşeru şi Tatiana Ionesi în nişte roluri de pus în ramă) şi cei doi copii ai lor, unul mai disfuncţional decât altul. Fiica are mintea ţăndări (este fabuloasă Ada Lupu în acest rol atât de solicitant), iar fiul, sufletul muribund (Ionuţ Cornilă, o apariţie excelentă în rolul dur şi cinic de afacerist veros).

Tatăl are o măcelărie şi încearcă să supravieţuiască în stilul old school. Mai amânând plata furnizorilor şi a salariilor, mai dând carne pe datorie, înţelegându-se cu toţi „ca oamenii”. Fiul, produsul şcolilor noi, moderne, pretinde că ştie cum să eficientizeze afacerea tatălui său pe care îl convinge să facă o înţelegere cu banca şi să îşi dea afară singurul angajat pe care măcelarul îl privea ca pe fiul lui. De altfel puştiul care ar fi avut toate şansele să îi devină ginere salvând astfel şi inima fetei bolnave de o boală ciudată, o boală a uitării şi a unei profunde inadaptări la viaţă. Scopul fiului însă era să îşi pedepsească tatăl pentru naivitate şi să îşi umple el buzunarele. Împreună cu o funcţionară de la bancă, o tipă rece, tăioasă şi fără sentimente, care îşi foloseşte până şi sexul în folosul afacerilor (seducătoarea Livia Iorga), el intră în tot soiul de inginerii financiare aducându-şi tatăl la faliment, dar îmbogăţindu-se el de pe urma distrugerii măcelăriei.

„Păi şi unde e Dumnezeu, unde e dracul şi unde e Iov în povestea asta despre bănci, afaceri şi capitalism?”, ne-am putea întreba. Dacă este să căutăm similitudini cu textul biblic, atunci am putea spune că Tatăl este Iov cel lovit din toate părţile, iar dracul e chiar banul, pe care bătrânul nu îl preţuia, în schimb de care fiul, plin de orgolii şi de ranchiună, era complet sedus. Iar Dumnezeu? Ei bine, Dumnezeu pare să fie în concediu. Deşi se vorbeşte mereu despre El şi cei ajunşi la disperare îşi pun nădejedea în El, Dumnezeu e veriga lipsă. Este total absent sau tace cu desăvârşire.

Planul de business al fiului distruge toată familia. Băiatul de prăvălie (Andrei Varga) dispare, fiica se adânceşte şi mai mult în nebunie, mama moare de un cancer provocat de disperare, iar Tatăl-Iov ajunge pe o grămadă de gunoi la propriu. 

Numai că povestea lui Paravidino nu are parte şi de happy-endul biblic. Iov măcelarul nici măcar nu este credincios. Prima lui rugăciune o spune la îndemnul soţiei şi doar dragostea mare cât toată lumea pentru femeia lui îl face să îşi pună speranţa în Dumnezeu. O speranţă neîmplinită însă pe acest pământ, loc doar al suferinţei, al pierderii şi al degradării umane. Iov cel de azi nu mai are parte de reparaţii morale sau materiale. Nu primeşte drept premiu pentru că a răbdat o cumplită suferinţă nici altă măcelărie, nici altă nevastă, nici alţi copii. Distrus este şi distrus rămâne. El se ciondăneşte cu Dumnezeu („Unde era Dumnezeu când mi-a murit soţia?”), dar nu primeşte nici un răspuns. Cerul pare să fie gol pentru Iov-ul modern.

Spectatori şi comentatori ai acestei tragedii sunt trei târfe numite generic „Alea trei rupte”, care sunt prezente la toate episoadele dramei de familie. Ele comentează cinic, cu un excelent umor negru, pe ritm de manele hip-hop virând spre electro (versuri Ada Lupu) toate întâmplările, fie privind dintr-o sală de cinema, ca la o telenovelă, la povestea măcelarului, fie făcând trotuarul în faţa măcelăriei bătându-se pentru o hăinuţă roşie ( care însă se dovedeşte că aduce ghinion, fiind numită prin urmare după aceea, pe drept cuvânt, „ciuma roşie”), fie participând ca muncitori la demolarea măcelăriei, iar în final, ca nişte „killeri” profesionişti, la uciderea Tatălui. Trei curve, trei clovni, trei ursitoare jucate cu aplomb şi cu o supra doză de talent de Irena Boclincă, Horia Veriveş şi Doru Maftei.

Într-un monolog care îţi face pielea de găină târfa numită în spectacol „Horela”( pe de o parte de la numele actorului, Horia – de altfel toate personajele poartă numele actorilor - şi pe de altă parte de la meseria practicată de personaj, adică Whorela) îl întreabă şi el retoric pe Dumnezeu, dar şi pe cei din public, cum rămâne treaba cu cei păcătoşi, cu cei care nu pot îndeplini poruncile, cu cei care fură pentru că nu au ce mânca, cu cei care râvnesc la bunul altuia pentru că ei nu au nici un bun al lor, cu cei care ucid în situaţii limită ca să îşi salveze pielea? „Pentru că la urma urmelor”, zice Horela, „nimeni nu fură, nu râvneşte şi nu ucide de plăcere. Aşa că lăsaţi-ne în pace pe toţi ăştia care nu putem fi eroi şi nu ne mai judecaţi.”

Nici întrebarea „ruptei” Horela nu primeşte un răspuns în această lume în care singurii care mai dau credit omenirii sunt doar jucăuşii delfini. Delfinul apare mereu ca simbol al libertăţii şi al frumuseţii jocului, dar şi al fragilităţii lui. Fata bolnavă pictează delfini şi îşi doreşte să vadă unii adevăraţi. „De ce sar delfinii, tată?, întreabă ea. „De bucurie că ne văd. Pentru că iubesc oamenii.”

Dar, din nefericire, pe masa de tranşat carne a acestei măcelării care este pur şi simplu lumea noastră va apărea până la urmă şi delfinul din vis, adus ca jertfă.

(Articol apărut pe www.gabrielalupu.ro)