„Bucuria” lui Pippo Delbono

Pipo Delbono, în spectacolul  "Bucuria"

Actorul şi regizorul Pippo Delbono, care a fost premiat de ICR cu o stea în cadrul Galei Celebrităţilor de la Sibiu, se înconjoară în recitalurile sale de oameni cu dizabilităţi. „Joy”/ Bucurie” , care s-a jucat pe 20 şi 21 iunie în cadrul  Festivalului Internaţional de Teatru (FITS), e un spectacol dedicat lui Bobo, partener de scenă surdo-mut,  care a murit în luna februarie

„Sunt homosexual, seropozitiv şi budist”, e mărturisirea pe care actorul şi regizorul italian Pippo Delbono (60 de ani), care a venit în FITS prima dată în 2007, o făcea într-unul dintre spectacolele sale, „Poveşti de iunie”, reprezentat, în 2010, în Festivalul de Teatru de la Sibiu. „L-am răpit acum 22 de ani dintr-un azil şi Bobo m-a însoţit în toată lumea. Astăzi, îl plâng…”, mărturiseşte Delbono în spectacolul „Joy”/ Bucurie”, reprezentat, vineri şi sâmbătă, la Sala Lulu din Sibiu. 

„Durerea pe care o simţi, când îţi moare cineva drag, o strig pe scenă. Am trăit-o de prea multe ori. Ideea de apropiere a morţii m-a împins să o transform în înţelegere artistică, să văd profunzimile, esenţialul lucrurilor şi al oamenilor. Tot ce mi s-a întâmplat a fost un pretext în arta mea. Te întrebi, vrând-nevrând, cât timp mai ai de trăit. Profiţi de fiecare minut. Intensitatea trăirilor se măreşte pe măsură ce suferinţa din viaţa reală devine tot mai acută. Cu cât mă loveam de mai mari greutăţi în viaţă, cu atât mai mult mă refugiam în teatru”, spune actorul şi regizorul italian.

Exaltare fără sfârşit

Publicul din România l-a putut vedea pe Pippo Delbono până acum în mai multe spectacole de teatru, la Bucureşti, în 2008, în „Minciuna”, şi de câteva ori la Sibiu, în cadrul festivalului,  în „Urlet”,  în „Poveşti de iunie” sau în „Evanghelie”. Spectacolul „Bucurie”,  produs de Emilia Romagna Teatro Fondazione  şi coprodus de Théâtre de Liège, Le Manège Maubeuge – Scène Nationale, aduce în prim plan acelaşi tip de teatru autobiografic pe care îl practică regizorul, descris şi în volumul , „Dăruirea de sine”, tradus de Irina Cerchia şi publicat de Editura Nemira. Volumul a fost lansat, pe 20 iunie, la Librăria Habitus, după o conferinţă alături de criticul de artă George Banu.

ICR l-a premiat cu o stea pe artist pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu FOTO: Sebastian Marcovici

Cu fiecare reprezentaţie, Pippo Delbono şi actorii din compania sa încearcă să facă încă un pas spre acel sentiment de exaltare fără limite, de percepţie pătrunzătoare.  

În spectacol, îi recunoaştem pe actorii din trupa sa -  Nelson Lariccia, Ilaria Distante care adoră tangoul, Gianluca Ballaré care o imită perfect pe Loretta Goggi, cea cântă  „Maledetta primavera”…Delbono spune să nu aplaudăm prea mult că ar putea face un bis. Lumini stroboscopice, personaje de carnaval, un Delbono, prizonier după nişte gratii, un fel şaman care eliberează sufletele, prin nebunie. Ne apasă melancolia notelor de tango, ce se nasc, se transformă şi se pierd una într-alta. Pe scenă apar, rând pe rând, zeci de bărcuţe din hârtie, puse în evidenţă de lumini albastre, pânze colorate aruncate la întâmplare, ca vălurile Mării Mediterane din rugăciunea laică a lui Erri de Luca – „Marea noastră, care nu eşti în Ceruri”: „Tatăl nostru care nu eşti în ceruri/ La  răsărit eşti culoarea grâului.../La apus, recolta de struguri.../Te-am semanat cu înecurile / Mai mult decât cu toate furtunile”.

 În finalul realizat de Delbono împreună cu designerul floral Thiérry Boutémy, actorii din trupa lui Pippo parcă fac o călătorie fără de sfârşit, căci roata caleidoscopică a imaginilor şi a emoţiilor este în continuă mişcare.

Pe valsul lui Aram Haciaturian din suita „Mascarada”, simţim că după Bobo va rămâne pentru totdeauna un gol iremediabil. Delbono ne spune astam parafrazând  versurile lui Franco Arminio despre bucuria care creează un infinit, „se topeşte şi dizolvă golurile”, dar si pe cele ale lui Arthur Rimbaud:  „Nu exista o floare mai mareaţă decât cea care moare în deplinătatea frumuseţii ei”.

Între personal şi istorie

Delbono, care a obţiut Premiul Europa pentru Noi Realităţi Teatrale, este un artist polivalent. Pe lângă teatru, compune muzică, cântă, dansează. A regizat şi filme, cărora le-a scris şi scenariul: „Itaca” (1990), „India care dansează” (1993), „Guerra” / „Război” (2003). A participat la Festivalul de la Locarno în 2009 cu filmul „La paura” / „Frica”. Despre artist a mai apărut în româneşte volumul „Teatrul meu”, tradus şi îngrijit anul trecut de Andreea Dumitru, la Editura Fundaţia Culturală Camil Petrescu.

Regizorul Pippo Delbono îşi transpune în spectacolele sale suferinţa după îmbolnăvirea cu HIV sau după moartea unui partener. Teatrul lui Pippo Delbono îşi trage energia vitală din experienţele pe care le-a avut cu Odin Teatret şi Pina Bausch, şi din studiul disciplinelor orientale. Dar avantajul său constă în evitarea regulilor şi metodelor pentru a insufla un nou nivel de sinceritate − cel al sentimentelor. Pippo Delbono a experimentat pe scenă timp de mulţi ani, explorând solul fertil dintre spaţiul public şi privat, dintre autobiografie şi istorie. În ultimii ani, experimentele sale s-au dezvoltat într-o formă deosebită de spectacol muzical: o investigaţie în materie de voce şi cuvinte. Angajamentul deja revelat în filmele sale („Amore Carne”, „Sangue”, „Vangelo”) se regăseşte şi în cele mai recente producţii ale sale, „Dopo la Battaglia”, „Orchidee” şi „Vangelo”, care sunt puternic influenţate de explorarea sa în domeniul teatrului, dansului, muzicii şi cinematografiei. Mai mult decât o trupă de teatru, Compania lui Pippo Delbono – înfiinţată în 1987 –  este o comunitate călătoare care a creat un nou limbaj pentru scenă şi viaţa de zi cu zi sau, mai degrabă, pentru acea legătură inextricabilă dintre artă şi viaţă, pe care doar câţiva îndrăznesc să o abordeze. Acest grup de artişti, care îl include pe însuşi Delbono, e făcut din oameni care, în primul rând, sunt de natură similară, de o precaritate continuă în care singurătatea şi izolarea predomină.

„Nu sunt ateu”

Pippo Delbono face experimente teatrale de mult timp, explorând solul fertil dintre sfera publică şi cea privată, dintre autobiografie şi istorie, modelând opere care sunt recunoscute pe scena internaţională prin originalitatea lor. „Evanghelie” reprezintă un pas înainte pe această cale. De-a lungul ultimilor ani, experimentele sale au luat o formă neobişnuită de spectacol muzical: o cercetare a vocii şi a cuvintelor, în cadrul căreia Delbono a întâlnit muzicieni precum Enzo Avitabile, Alexander Bălănescu, Petra Magoni, Antoine Bataille.  Este plin de nuanţe poetice, dar este şi marcant prin dezvăluirea amintirilor artiştilor croaţi, martori la evenimentele traumatice ale unui război rece care le-a remodelat istoria, locurile şi graniţele ţării lor natale.

„Nu sunt ateu. Există multă dragoste, multă compasiune, chiar mult creştinism în spectacolele mele. Nu cred însă în moralitatea regulilor impuse, ci în forţa şi capacitatea de a vorbi despre tine însuţi, despre problemele tale, despre experienţele tale. Trebuie să ai puterea să ţi le asumi. Sunt ale tale. E viaţa ta. Eu aşa fac, îmi arăt viaţa, aşa cum e”, spune el.

„Îmbolnăvindu-mă, m-am trezit spiritual”

Delbono vorbeşte, în spectacolele sale, despre prejudecăţi, despre problemele din Biserică.  „Sunt un om polivalent, fac teatru, fac film, fac muzică, scriu cărţi. Merg cu spectacolele mele peste tot. Eu învăţ să mor în fiecare spectacol. Am astfel o viziune mai profundă asupra lumii, asupra oamenilor, asupra fiinţei mele”.  De ce ne face, Delbono, să plângem? „ Îmbolnăvindu-mă, m-am trezit spiritual. Faptul că am fost şi sunt bolnav mă face să ating esenţe, să-mi urlu durerea, disperarea, să fiu într-o continuă căutare. Nu te mai poţi doar juca. Întâlnirea cu moartea îţi schimbă cu totul perspectiva”, mărturiseşte artistul.

Bucuria-/Joy

Emilia Romagna Teatro Fondazione

Text, concept şi regie: Pippo Delbono

Cu: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè,  Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella şi vocea lui Bobo

Aranjament floral: Thierry Boutemy
Muzica: Pippo Delbono, Antoine Bataille, Nicola Toscano şi Various Artists
Light design: Orlando Bolognesi
Lumini: Orlando Bolognesi
Sunet: Pietro Tirella
Costume: Elena Giampaoli
Decor şi recuzită: Gianluca Bolla
Supratitrarea în engleză: Stefano Guizzi
Manager proiect: Alessandra Vinanti
Organizare: Silvia Cassanelli
Manager tehnic: Fabio Sajiz

Spectacol prezentat în limba italiană, cu traducere în limbile română şi engleză.

Producător: Emilia Romagna Teatro Fondazione
Coproducător Théâtre de Liège, Le Manège Maubeuge – Scène Nationale
Mulţumiri speciale: Enrico Bagnoli, Jean Michel Ribes, Thierry Boutemy’s asistenta lui Thierry Boutemy Alessia Guidoboni, Théâtre de Liège pentru costume