Când politicul joacă (în) teatru

Începutul acestui weekend i-a adus actriţei Dorina Lazăr vestea pe care o aştepta de mai bine de patru ani: revine pe scaunul de manager al Teatrului Odeon.

Pentru cei care poate au uitat, în 2017 Primaria Generală a Municipiului Bucureşti, condusă de Gabriela Firea, a demis-o din funcţia de manager, în care o confirmase cu doar câteva zile înainte, pe actriţa care conducea teatrul de 14 ani. În cei şase ani anteriori câştigării concursului de manager, Dorina Lazăr fusese director artistic al instituţiei, în mandatul de director general al regizorului Alexandru Dabija, care a devenit apoi, pentru un timp, directorul artistic al teatrului, în mandatul de manager al Dorinei Lazăr.

Primăria condusă de Firea, mare amatoare de paranghelii de un gust dubios, dar bine plătite şi aducătoare de imagine publică, amatoare  de vouchere de vacanţă şi trusouri pentru cetăţeni, a invocat aspecte “organizatorice, financiare si respectarea legalităţii privind încheierea şi derularea contractelor comerciale”, pentru a o demite pe directoare. Dar nu a trimis mai departe, la organele de cercetare penală, documentele invocate şi prezumate a fi ilegale, cum ar fi fost normal.

Neaşteptata mişcare a Primăriei se poate să se fi datorat atunci opoziţiei exprimate solo, la o întâlnire cu toţi directorii de teatre, faţă de pretenţia absurdă a primăriei de a pune antet pe toate materialele publicitare ale spectacolelor sintagma: Primăria Capitalei, prin Teatrul X sau Y, prezintă ... Sau poate cauza a fost refuzul Dorinei Lazăr de a accepta un buget diminuat,  în condiţiile în care actriţa constatase că finanţarea Odeonului era oricum la coada listei: “uitându-mă pe site-ul Primăriei, am văzut că Teatrul Odeon este penultimul la bugete. După noi, doar Teatrul de Revistă, condus de Alexandru Arşinel, are un buget mai mic. În rest, toate au mai mult. Unele au şi de zece ori mai mult decât noi. Opera Comică pentru Copii are buget mai mare decât Teatrul Bulandra, Excelsiorul are mai mult ca Bulandra.”, declara Lazăr într-un interviu pentru Ziare.com, în august 2017*.

Când Primăria, finanţator al Teatrului Odeon, alături de celelalte 13 teatre ale capitalei, şi-a permis să o demită, păpuşarii de la Serviciul Resurse Umane al Primăriei, care învârteau de ani de zile numirile în instituţiile de cultură ale Bucureştiului, se asiguraseră că interimatul e cert: “Am vorbit cu el [Cristian Şofron] şi râdeam amândoi că a zis că nu ştie nimic. A primit şi el telefoane. E adevărat că i s-a propus acum vreo lună", spunea Dorina Lazăr în acelaşi interviu.

După 4 ani de la comiterea abuzului aflat în firea lucrurilor la Primăria Capitalei, între 2016 şi 2020, şi la şase luni de la alegerea sa ca Primar General al Capitalei, Nicuşor Dan a semnat decizia de repunere în funcţie a Dorinei Lazăr. Un gest de normalitate, căci abuzurile administrative (şi de orice natură) trebuie pedepsite conform legislaţiei în vigoare.

Dar revenirea admiratei actriţe pe scaunul de manager a stârnit noi dispute în rândul oamenilor de teatru, în mediul online: lăudând revenirea la legalitate (atât de lovită sau ignorată în epoca Dragnea), unii au exprimat reţineri faţă de capacitatea directoarei de a avea un (rest de) mandat viabil artistic, la vârsta de 80 de ani, solicitând şi schimbarea legii care permite managerilor să poată candida şi exercita un mandat, indiferent de vârsta înaintată.    

Sigur că, în principiu, orice breaslă se teme şi îşi caută mecanismele de apărare împotriva perspectivei ca destinele sale să fie decise de mai ştiu eu ce Agamiţă Dandanache (că doar suntem pe malurile Dâmboviţei!), de cineva care nu mai are apetit şi înţelegere pentru schimbările rapide prin care trec societăţile şi profesiile.

Dar a prezuma că un/o artist/ă/manager de o anumită vârstă (chiar şi a treia) nu mai are capacitatea cognitivă sau creativă, necesară poziţiei ocupate, după ce a făcut ani de zile dovada că poate organiza lucrurile în vederea atingerii unei performanţe egale cu succesul, mi se pare la fel de nejustificat (şi ştiinţific, şi sociologic). E ca şi cum lui Norman Mailer i s-ar fi reproşat că se încăpăţâna să mai scrie (la 84 de ani), deşi nu mai avea dinţi în gură şi nu mai mergea decât cu două bastoane!

A fi manager (oribilă adiţie lingvistică, impusă administrativ!) înseamnă în primul rând a avea o viziune pentru domeniul pe care îl coordonezi şi a o pune în operă împreună cu o echipă. Un manager nu este un lucrător solitar, cum e artistul în faţa pânzei sale, ci un individ capabil să concentreze energiile creatoare ale unei echipe şi să le canalizeze spre un scop bine definit.

Este ceea ce a făcut Dorina Lazăr, actriţă din 1969 a Teatrului Giuleşti, devenit Odeon în 1990, prin decizia directorului de atunci, Vlad Mugur. Din 1996 ea devine director artistic al teatrului, făcând echipă cu Alexandru Dabija, ca director general, iar din 2003 devine ea însăşi, prin concurs, manager al teatrului. Prin îndelungata ei carieră pe scena acestui teatru, ea reprezintă o punte de legătură între succesele Teatrului Giuleşti şi cele ale Teatrului Odeon, între vechea echipă de actori şi cea nouă, pe care a încercat să o construiască pas cu pas, atât cât i-au permis normativele diverselor perioade.

Ne amintim cu toţii spectacolele de ţinută ale teatrului, din ultimele două decenii, care l-au plasat într-o poziţie de frunte în viaţa culturală a Bucureştiului. Iar dacă succesul producţiilor este confirmat şi de turneele europene sau participările la festivaluri internaţionale, atunci mandatele de decident în privinţa activităţii Odeonului, ale Dorinei Lazăr nu sunt de neglijat.

Era directoare artistică, atunci când, în 1996, Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, în regia lui Dinu Cernescu a călătorit la Bratislava (Slovacia), ca şi strălucitorul spectacol al lui Alexander Hausvater,  La ţigănci, după Mircea Eliade, la Oldenburg, în Germania. Saragosa – 66 de zile, după Jan Potocki, în regia lui Alexandru Dabija a fost prezentat la Berlin, în 1999 şi la Hanovra, în 2000, Teatru seminar după Petre Ţuţea, regizat de Dragoş Galgoţiu, la Cairo, iar Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Dabija, la Berlin, în 2001.

Dorina Lazăr a marcat primul ei an de mandat ca manager cu succesul spectacolului De ce fierbe copilul în mămăligă, după Aglaja Veteranyi, în regia inventivului Radu Afrim, care a fost prezentat în 2003, la Cartagina, în Tunisia şi la Bienala de la Wiesbaden, în anul următor. Megasuccesul semnat din nou de Afrim, în 2006, cu joi.megaJoy, de Katalin Thuroczy s-a întâlnit cu publicul maghiar la Budapesta şi Debrecen. În următorii doi ani, barocul Portretul lui Dorian Gray (regia Dragoş Galgoţiu) şi emoţionantul Un tango mas au purtat performanţele de top ale trupei artistice, în frunte cu Răzvan Mazilu, pe scene din Bruxelles, Ierusalim, Budapesta, sau Madrid. Tot în mandatul Lazăr – Dabija, ilariantul spectacol al regizorului, cu Ionesco – cinci piese scurte se joacă chiar în templul Ionesco la Paris, adică în faţa celor 85 de spectatori ai Teatrului La Huchette, care din 1957 prezintă doar piesele maestrului teatrului absurdului. În 2008, tot cu un spectacol al regizorului Dragoş Galgoţiu, Hamletmachine, de Heiner Müller, Odeonul participă la Festivalul Internaţional Shakespeare de la Gdansk.

Am putea continua cu astfel de enumerări detaliate şi pentru anii următori, când teatrul a jucat la Paris, Lodz, Poznan, Ruse, Plovdiv, Dresda, Praga, Lublic, Florenţa sau Valladolid, spectacole ca E doar sfârşitul lumii, Spovedanie la Tanacu, excepţionalul Pyrams & Thisbe 4 You, arborescentul Ascensiunea lui Arturi Ui poate fi oprită, Natură moartă cu nepot obez, Şefele, acidele Tipografic majuscule sau De vânzare/For Sale. Sigur că aceste prezenţe pe scenele lumii sunt rezultatul confluenţei mai multor factori, dar este meritul dirctorului de a canaliza toate aceste forţe pentru binele trupei şi imaginea publică a teatrului. Aşa cum şi constituirea unui repertoriu, asupra căruia decide un consiliu artistic, se află la punctul de întâlnire dintre strategia repertorială a instituţiei, valoarea proiectelor propuse de regizori, calitatea şi diversitatea de vârstă a trupei de actori, bugetul de producţie etc. Din nou, este misiunea directorului general de a evalua toate aceste aspecte şi de a găsi măsura justă, spre beneficiul teatrului. Iar acest rezultat este unul al unei decizii colective, în care tocmai experienţa şi înţelepciunea unui manager pot fi un bonus, echilibrând eventualele excese juvenile, necesar a fi exprimate. Căci ce contează până la urmă este valoarea artistică, generată de decizii cumpănite, indiferent de culoarea părului expertului care le emite. 

Ce este însă intolerabil este interferenţa brutală a politicului. În orice profesie, dar mai ales în una artistică, cum e teatrul, care lucrează în domeniul subtil al emoţiilor colective şi al sentimentelor individuale, fiind un factor esenţial în alcătuirea coeziunii unei comunităţi, în stimularea creativităţii ei şi a aspiraţiei către înaltul valorilor morale.

Căci, dacă politicul intră cu cizmele în vitrina cu figurine de sticlă a teatrului, nu face decât să lase în urmă mirosul fetid al faptelor sale, care creează frustrări şi  tardive satisfacţii (ale managerului reinstalat Dorina Lazăr, care a pierdut 4 ani în care putea face atâtea lucruri!), nedumeriri ale managerului mutat (Cristian Şofron, ca director, va avea de luptat cu statutul fantomatic al Teatrului Stela Popescu) şi nemulţumiri ale lumii teatrale, agravate de provocările majore ale crizei pandemice.

Înainte de a acţiona unde nu au treabă, politicienii ar face bine să îşi aducă aminte de adagiul shakespearian:  “Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte, decât să intri în gura [actori]lor cât timp eşti în viaţă.” (Hamlet, doamnelor şi domnilor, desigur!).

*https://ziare.com/social/administratia/directorului-de-la-odeon-demis-de-firea-i-s-a-sugerat-de-cateva-luni-sa-isi-caute-alta-slujba-alt-loc-de-munca-dupa-77-de-ani-e-la-cimitir-147936