Teatru

articolul urmator

Cătălin Ursu, portret de actor

0
28 Jun 2018 12:50:10
Gabriela Lupu

Cătălin Ursu este unul dintre actorii importanţi ai Teatrului Naţional din Timişoara. Pe lângă faptul că este un actor de excepţie, Cătălin este şi profesor la Liceul de Artă din Timişoara asigurându-se că teatrul bănăţean va avea actori buni şi pe viitor.

Dacă serile din weekend sunt dedicate teatrului, dimineţile de duminică şi le petrece mereu în sânul unei alte „familii”, cea a numeroasei comunităţi de credincioşi adunate la Mânăstirea de la Partoş.

Despre teatru şi credinţă am vorbit şi noi cu actorul Cătălin Ursu.

Cătălin, cum ai ajuns actor?

Aş vrea să am o poveste fabuloasă în spatele acestui răspuns, dar nu am decât o poveste simplă. Ca tot tânărul care vrea un viitor, mă pregăteam să dau la o facultate de alt profil decât artistic, şi am văzut pe vitrina intrării în Universitate un afiş mic, timid, care anunţa că proaspăta secţie de actorie caută candidaţi pentru viitoarea facultate. M-a fascinat acel anunţ, imaginaţia a început să zboare, interiorul tresălta cu puls crescut, dar era doar un impuls, pentru că dosarul era deja completat pentru altă ramură. Tristeţea nereuşitei de atunci s-a transformat în fericire schimbând macazul în următorul an încercând zona artistică. Acum după 20 de ani mă gândesc că nimic nu este întâmplător şi totul se transformă în realizare atunci când crezi şi lupţi pentru dorinţa ta.

Numele tău este legat de Teatrul Naţional din Timişoara. Aici ai şi debutat?

Da. În Timişoara am terminat facultatea şi tot aici am şi debutat. Am jucat în spectacole încă din studenţie. Numele meu şi sufletul este legat de Teatrul Naţional Timişoara care a devenit între timp a doua familie. Oraşul Timişoara m-a primit şi m-a format, în acest oraş am deschis ochii spre lumea tumultuoasă, plină de surprize şi de bucurie a artei.

Îţi aminteşti de primele tale roluri pe această scenă?

Da îmi amintesc cu drag de colaborările de la începuturile meseriei de actor, când încă eram student şi aveam privilegiul să joc în Teatrul Naţional fiind student format de actriţa Luminiţa Stoianovici şi meşterul Emil Reus. Am avut ocazia, student fiind, să lucrez în prezenţa lui Claudiu Bleonţ, Maia Morgenstern, Beatrice Rancea, Carmen Ionescu, Alexandru Bindea; bineînţeles că totul era foarte important fiind la început de drum. Dar mai presus de toate îmi amintesc de timiditatea şi respectul cu care mă apropiam de instituţie, de actori, de regizori şi de scenă. Privind în urmă îmi dau seama de curajul şi inconştienţa de a păşi în zona artei teatrului, mai ales pentru mine, un tânăr ce avea de recuperat şi umplut „un bagaj cu multe sertare”!

Te-ai gândit vreodată să pleci din Timişoara? Dar din ţară?

Bineînţeles că acest gând cred că-l are orice om care crede că „ţara făgăduinţei” este tot timpul în altă parte decât locul unde te situezi. Uităm să privim în jur şi să descoperim bogăţia din noi şi din jurul nostru. Voiam Bucureşti, voiam capitala pentru că doar acolo mi se părea că se face totul bine. Era „Moscova, Moscova” a celor 3 surori cehoviene.

Real îmi doream să încerc coregrafia ca a doua facultate, îmi doream exprimarea prin corp, explorarea spaţiului interior şi expresia pe imagine. Simţeam şi credeam că teatrul şi dansul se combină cel mai bine. Din păcate nu am avut curaj şi nu am făcut-o. Poate timiditatea şi neîncrederea în propriile forţe combinată cu teama de un nou început, fidelitate şi patriotism local.

Din ţară nu mi-am dorit să plec, am o rădăcină prea puternică cred şi un soi de iubire reală faţă de loc, tradiţie, credinţă. Sunt fascinat să merg să vizitez, dar profesional nu m-am gândit niciodată că voi fi mai realizat dacă trec graniţa. Apoi timpul a întărit dorinţa de a sta ACASĂ să împlinesc lucrurile.

Pe lângă comunitatea teatrală tu mai eşti legat de o comunitate, de cea a mânăstirii de la Partoş. Povesteşte-ne cum ai ajuns să fii parte a acestei familii atât de speciale?

Da este adevărat şi spun cu toată mândria şi bucuria că am descoperit această oază de linişte şi iubire. Aşa cum aminteam mai devreme că nimic nu este întâmplător, cred că şi această întâlnire trebuia să se întâmple. O prietenă foarte bună, iubitoare de teatru, literatură, arte, tradiţie, credinţă, făcea parte din această familie-comunitate din Partoş şi m-a chemat să văd şi să hotărăsc dacă este locul potrivit mie. Sigur că „terenul interior” era deja fertil să primească căldura locului şi s-a întâmplat inevitabilul: dragostea de peste 3 ani cu această comunitate. În viaţă fiecare om va realiza ceea ce îşi doreşte, depinde cât de deschis e sufletul şi cât loc lasă binelui să-l inunde.

Povesteşte-ne te rog despre „Padre”, aşa cum îl numiţi toţi ucenicii lui cu drag pe părintele Varlaam Almăjanu de la Partoş, şi despre lucrarea lui.

Cum fiecare loc special are o poveste specială, aşa şi aici la Partoş în casa Sfântului Iosif cel Nou, acest minunat părinte stareţ Varlaam (Padre) a reuşit în decurs de câţiva ani să adune în jurul lui şi în jurul mănăstirii oameni care prin credinţă şi iubire reuşesc să ridice vizibil acest lăcaş al sfântului. Sigur, nimic nu era posibil fără carisma, iubirea faţă de oameni, loialitatea faţă de loc şi faţă de mormântul sfântului Iosif şi credinţa puternică a sufletului curat al lui Padre. Prin toată munca şi dedicarea lui, acum la Partoş există o viaţă socială şi culturală, oameni din toate părţile vin să se închine în mănăstire, să ajute, să se bucure de ceea ce a devenit locul. Oamenii săraci şi singuri sunt asistaţi social şi medical şi li se asigură pâinea şi mâncarea zilnică; copiii sunt transportaţi la şcoală iar la prânz după ore toţi fără excepţie au asigurată o masă la centrul de zi - cantina socială. Apoi există un after school unde profesori voluntari veniţi din diferite localităţi fac teme cu elevii şi îi meditează pentru dezvoltarea lor intelectual – educativă. Părintele face excursii, mici bucurii şi surprize copiilor şi multiple activităţi extraşcolare. Viitorul centru social extins prevede spaţii de întâlnire pentru oamenii săraci ai satului, a celor greu deplasabili, care vor avea şansa unui loc de socializare, de odihnă pe timpul zilei şi masa gratuită.

În acest loc pluteşte iubirea şi bucuria apare în ochii fiecărui om ce trece pragul mănăstirii şi mai ales din ochii părintelui stareţ care împarte necondiţionat bunătate şi bucurie. Sintagma învăţată oarecum este „Bucuraţi-vă. Un creştin trist nu e creştin adevărat”.

În fiecare an are loc un festival de artă sacră la Partoş, iar tu eşti nelipsit din program, montând la fiecare ediţie câte  un spectacol. Anul acesta despre ce a fost vorba?

Tot prin bunăvoinţa şi dragostea părintelui faţă de lucrarea lui este realizat şi acest festival „Zilele artei sacre” ajuns la ediţia a treia. În fiecare an programul este unul extrem de interesant şi cel mai important e că nume sonore de cultură vin de dragul locului şi se adună în jurul festivalului: concerte inedite de muzică clasică, concerte corale, expoziţii de pictură şi sculptură, expoziţii de fotografie făcute în tabăra de fotografie de la Partoş, concerte pe tema tradiţiei populare, proiecţii de film, teatru, etc.

La secţiunea teatru într-adevăr de 3 ani eu şi cu colega mea actriţa Ana Maria Cojocaru compunem şi gândim spectacolul de teatru pentru acest festival. De la an la an se mai adaugă câte un actor, anul acesta am conceput un spectacol de 4 actori (Cătălin Ursu, Ana Maria Cojocaru, Raul Lăzărescu şi Raul Bastean). Tema spectacolelor este liberă, dar bazată pe arta sacră şi tema festivalului. Am adunat texte din proza şi poezia română şi universală, cuvinte de duh ale unor sfinţi părinţi, texte care ne-au inspirat şi pe care am reuşit să le închegăm într-un scenariu. Anul acesta ne-am apropiat puţin de personalitatea Sfântului Francisc de Assisi şi Sfânta Clara, de drumul şi lucrarea celor doi şi de sfinţenia acestora. Personaje cu totul aparte din istoria lumii şi istoria creştinismului, smeriţi care ne-au arătat ce înseamnă sărăcia impusă, pacea, dragostea, totul pentru marea iubire faţă de Dumnezeu.

Ce te-a fascinat la personalitatea Sfântului Francisc?

Pe lângă faptul că i s-a arătat Dumnezeu l-a chemat şi el a răspuns pe drumul credinţei, m-a fascinat puterea lui transformatoare, apoi fidelitatea faţă de calea aleasă. Fiind de familie bună, având toate posibilităţile materiale, a fost cu atât mai mare ispita şi încercarea, pentru că a renunţat definitiv la tot inclusiv la hainele de pe el, voind să intre gol în Noua Lume aşa cum a venit gol pe această lume. Asumarea Omului Nou prin curăţenie, prin sărăcia desăvârşită, prin iubirea ce transcende gândul omului simplu, prin smerenia continuă, au făcut din el omul sfânt care a primit stigmatele Domnului ca un cadou spre veşnicie. Este fabulos şi cu atât mai greu să te apropii şi să joci un astfel de personaj.

Cum a primit publicul spectacolul?

Publicul acestui festival este preponderent din rândul celor ce iau parte la liturghiile mănăstirii şi la acţiunile sociale şi culturale ale locului. Deci oameni cu sufletul deschis şi care primesc totul ca pe un dar de care se bucură. În fiecare an experienţa spectacolului de teatru a fost unică, la fel şi în acest an. Publicul reuşeşte să formeze o energie luminoasă, pozitivă, plină de har, ajungând prin trăire intensă la lacrimi sincere de emoţie pură. Încântarea din ochii lor de după spectacol, din glasurile care pun întrebări şi schimbă păreri despre ce au văzut şi simţit, nu pot decât să te umple de fericire.

Dar voi, actorii, cum l-aţi resimţit?

Cum am menţionat şi mai sus, noi actorii parcă suntem purtaţi de suflul spectatorilor. Există pentru noi o bucurie inexplicabilă. Pot spune, sper că nu sunt cuvinte prea mari, dar dacă rolul teatrului este cathartic, atunci deseori am simţit emoţia aceea care te îneacă şi te transformă în altceva. Să nu uităm că toate elementele se adună pentru că evenimentul este în apropierea casei şi sub aripa ocrotitoare a Sfântului Iosif cel Nou, care sunt convins că surâde, fericit fiind de ceea ce se face în memoria lui. Tot în numele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş , de 3 ani se organizează un pelerinaj  cu refacerea simbolică a drumului pe care l-a parcurs Sfântul Iosif mitropolitul Banatului în 1653 din cetatea Timişoarei până la mănăstirea Partoş. An de an în septembrie în preajma sărbătorii Sfântului, acest pelerinaj de aproximativ 50 km adună laolaltă pe cei care simt şi vor să aducă un omagiu de evlavie ocrotitorului Banatului.

Printre rolurile pe care le joci la Naţionalul timişorean se numără şi cel al lui Bartolome de Las Casas,  un personaj istoric real care a devenit faimos în istorie prin mărturia lui în Procesul de la Valladolid din 1550. Este vorba despre un cleric care s-a opus exterminării indigenilor din Lumea Nouă de către conchistadori în numele Bisericii Catolice. Ţi-a fost greu, credincios fiind, să joci un preot „răzvrătit” sau, dimpotrivă, ai fost de partea personajului tău?

Personajele care se conturează din personalitatea unor oameni reali, sunt mai greu de jucat cred eu, pentru că trebuie să ţii cont de ceea ce au vrut şi pentru ce au luptat, care era crezul real al acestor oameni. Se apelează la un studio istoric a acestora, nu se naşte doar din imaginaţie personajul. Bartolome de Las Casas a fost unul din cei care au riscat vocaţia, lucrarea, viaţa, pentru a atinge scopul propriei credinţe.Credincios fiind, m-a ajutat să ajung la profunzimea înţelegerii şi la simţirea interioară, la gama de manifestări emotive şi uneori logic-argumentative. Am fost de partea personajului, am încercat să înţeleg procesul de conştiinţă prin care a trecut, încercările şi ispitele în faţa răului inevitabil, negocierea cu raţiunea şi credinţa în faţa masacrelor la care era părtaş, raportarea la acest dezechilibru.

Crezi că ar trebui să facem diferenţa între credinţă şi instituţie?

Instituţiile funcţionează cu oameni, noi suntem diferiţi şi ar trebui să ne asumăm cu mândrie meseriile pe care le practicăm. Dacă cu dragoste recunosc că sunt credincios şi de asemenea mă mândresc cu meseria pe care o practic, pot oare să rup şi să separ aceste 2 părţi care mă definesc? Nu cred că trebuie să ne ascundem şi să ne fie ruşine de niciuna din părţi. Să nu ascundem credinţa atâta vreme cât ea este generatoare doar de bine!

Care sunt lecţiile de viaţă cele mai importante pe care le-ai învăţat în teatru şi care sunt cele învăţate în biserică? Aceste două lumi sunt compatibile?

Pentru sufletul meu, cele două lumi sunt total compatibile. În teatru cel mai important este respectul muncii, adevărul, prietenia, comunicarea; scena înseamnă familie, o respecţi – te respectă. Scena mai poate fi considerată un altar al artei pentru că acolo se ajunge prin trăirea autentică să purifici sau să schimbi oameni, suflete şi chiar să te autopurifici. Arta îţi dă posibilitatea unor trăiri adevărate, reale, puternice. Credinţa m-a învăţat importanţa smereniei, a ascultării, a iubirii celuilalt, renunţarea la egoism şi vanitate. Ceea ce transmite sufletul creştin este în totală compatibilitate cu sufletul artistic; transformă neputinţa în bucurie, egoismul în iubire, vanitatea în acceptarea celuilalt, eul în tu.

Eşti şi profesor la Liceul de Artă din Timişoara. Ce încerci să îi înveţi în primul rând pe elevii tăi, viitori actori?

Sunt şi profesor la Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu în Timişoara la clasa de teatru. Munca cu tinerii este pe cât de plăcută şi provocatoare, pe atât de grea prin importanţa cuvântului transmis. Ceea ce spui prin cuvinte poate avea o greutate incredibilă în destinul omului viitorului. Respect foarte mult elevii şi stimez tot ceea ce ei încearcă sa realizeze prin muncă. Învăţ an de an de la ei şi schimb inclusiv eu parcursul meu spre realizarea lor. Ceea ce încerc să transmit acestor tineri, să le insuflu din ceea ce am învăţat şi eu este că arta actorului este arta jocului, a purităţii, a înţelegerii şi comunicării, arta vie care transmite emoţie şi cuvânt, cuvântul este transformator; să aibă respect pentru muncă, pentru cei din jur, de meserie; să se bucure şi să iubească, să fie toleranţi, să nu facă compromisuri şi să nu se abată de la drumul binelui.

Care sunt satisfacţiile tale majore în viaţă?

E important că pot face ceea ce îmi place şi uneori după zbateri în faţa unei încercări este bucuria reuşitei. Mă bucur de ceea ce Dumnezeu mi-a împlinit: casă, familie, artă, prieteni, credinţă, frumuseţe, călătorii, iubire.

Dar regrete serioase ai?

O întrebare la care acum cinci ani probabil că răspundeam altfel, dar acum în acest moment spun că nu am regrete. Pot avea neajunsuri, poate mici insatisfacţii, supărări şi frustrări de moment. Recunosc sincer că am aceste încercări, normale cred, dar nimic serios care să mă tulbure şi să mă abată din drum. Şi dacă nu m-am realizat pe vreun plan în viaţa de până acum, sigur am compensarea pe alt plan. Sunt convins că dacă mi-am dorit vreodată ceva şi nu s-a îndeplinit, nu a fost momentul sau nu a fost pentru mine, nu totul e pentru toţi şi e bine să înţelegem asta. Frumos e drumul şi lupta spre împlinire, dar nu este regretabil dacă finalul nu e câştigător. Dumnezeu nu ne părăseşte şi asta trebuie să ne dea speranţă şi bucurie continuă.

Unde te vezi peste 30 de ani?

E greu să mă proiectez peste 30 de ani, dar dacă fac un exerciţiu de realism vs. imaginaţie, atunci cred că voi fi retras din viaţa activ artistică având în vedere că ar fi frumoasă generozitatea faţă de tânăra generaţie cărora să le dăm spaţiu de realizare şi manifestare artistică; şi într-o imaginaţie nu irealizabilă mi-aş dori un loc liniştit cu o mare bibliotecă, muzică bună, o pivniţă cu vinuri fine, neapărat la mal de ocean, iar în jur oameni dragi şi pasionaţi de dialog pozitiv, din care să faceţi parte pe rând şi voi dacă doriţi.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările