Ce câştigăm când îl atacăm pe Andrei Şerban?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Andrei Şerban                                                     FOTO: Cristian Grosu
Andrei Şerban                                                     FOTO: Cristian Grosu

Pentru că sunt numeroase poliţe de plătit în jurul Operei Naţionale Bucureşti, Andrei Şerban a fost atacat de Ioan Holender în nişte scrisori deschise. Regizorul a răspuns acestor atacuri, după care s-a retras din circul mediatic. Este odios ce s-a întâmplat în jurul numelui acestui regizor, care a schimbat cu adevărat peisajul teatral românesc.

Dincolo de războaiele în jurul unei instituţii, dincolo de atacurile imunde în care e târât numele lui Andrei Şerban, ar trebui să ne oprim puţin să vedem pe cine atacăm de fapt. Ce câştigăm când îl atacăm pe Andrei Şerban?

Profesional, îl respect pe Andrei Şerban. 

Nimeni, nimic, niciodată nu vor schimba acest lucru. Mă leagă prea multe de acest artist, în primul rând, pentru că, alături de el, am scris un testament. Unul spiritual. Am scris, de-a lungul timpului, numeroase cronici despre spectacolele lui Andrei Şerban. Menţionez acum, însă, numai acest text, ca să explic mai bine spre ce zone din fiecare din noi te poate purta ceea ce face Andrei Şeban: 

„Testament pentru fiul meu nenăscut”, scris atunci, în urma unei mari emoţii, după workshopul cu Glossa lui Eminescu de la Ipoteşti, din 2011, a fost publicat într-o carte, le Editura Nemira, dedicată atelierelor realizate de Andrei Şerban pentru tinerii actori.

image

Mă voi întâlni, sper, în continuare, cu Andrei Şerban şi-l voi putea privi în ochi, dincolo de ziarul „Adevărul” sau dincolo de Opera Naţională Bucureşti. Şi e foarte important acest lucru.

Îmi voi duce copilul, sper, în continuare, la spectacolele lui Andrei Şerban. Fiul meu a crescut şi creşte deja cu aceste spectacole.

Sper numai ca Andrei Şerban să nu plece, să nu ne întoarcă spatele şi să rămână în America. Deşi poate am merita asta. Pentru că noi nu ştim să ne preţuim valorile. Ni se pare că plătim prea mult pentru ele.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, Andrei Şerban repeta „A douăsprezecea noapte“. „Văzută din America, revoluţia din decembrie avea curând să apară ca o telenovelă cu nuanţe de film de aventuri şi spionaj...“, îşi aminteşte Şerban euforia acelor zile. Venirea lui la directoratul Teatrului Naţional din Bucureşti s-a întâmplat relativ repede, la invitaţia lui Andrei Pleşu, care era atunci ministru al Culturii.

„În viziunea mea, Teatrul Naţional ar fi trebuit să fie oglinda timpului în care trăim, nu un muzeu evlavios şi lipsit de viaţă.“

Pe această idee a şi încercat să refacă din temelii gândirea despre teatru a oamenilor din teatrul românesc şi, în efervescenţa acelui nou început, s-a creat „Trilogia antică“, una dintre montările care au făcut istorie în teatrul românesc, Andrei Şerban redescoperind şi folosind ca spaţii de joc culoarele secrete ale clădirii teatrului.

Ceea ce a vrut să facă el nu a fost înţeles atunci, în anii 90. 

A făcut din nou, după ani şi ani, după ce a fost alungat de la Teatrul Naţional, "Trilogia antică" la Iaşi. A reluat şi alte spectacole din operă o dată cu întâlnirea cu Beatrice Rancea, care a crezut necondiţionat la el, l-a invitat pe scena Operei Naţionale din Iaşi, apoi pe cea a Operei Naţionale din Bucureşti.

Nu cred că a fost prea mult Andrei Şerban, nici la Bulandra, nici la Odeon, nici la Operele din Iaşi şi din Bucureşti, unde regizorul a revenit, tocmai pentru că avem nevoie de Andrei Şerban. Spectacolele reluate au fost, totuşi, spectacole noi. Cu Andrei Şerban nimic nu e niciodată la fel.
andrei serban
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite