Ce mai înseamnă azi visul american

Un spectacol excepţional adus de la Budapesta la Teatrul Naţional din Bucureşti, într-un program dinamic de schimburi culturale, ne face să ne gândim, între altele, la ce-ar mai putea însemna azi pentru contemporani celebrul vis american care inflama spiritele după război.

Blanche Du Bois din cunoscuta piesă a lui Tennesse Williams, „Un tramvai numit dorinţă”, aduce în viaţa sordidă a emigrantului polonez căsătorit cu sora sa, nostalgia unei proprietăţi pierdute.

Ea se numea Belle rêve, potrivit originii franceze a eroinei, un vis frumos deci, în contrast flagrant cu viziunea despre viaţă a cumnatului ei, Stanley, cel ce reprezintă noua Americă (piesa e scrisă în 1947).

O Americă a emigranţilor (actiunea se petrece la New Orleans), a traiului superficial de azi pe mâine, de un pragmatism feroce şi o neverosimilă grosolănie la nivelul comportamentului şi al sentimentelor. Blanche nu-şi dezvăluie biografia pătată decât treptat lăsându-ne la început cuceriţi de visele ei literaturizate şi paseismul condescendent. Când aflăm cum s-a irosit răzbunându-se pe soartă şi festele jucate de aceasta (ea plânge după dezamăgirea produsă de un fost logodnic mincinos care s-a sinucis), avem poate o tresărire de înţelegere pentru asemenea destine care s-au prăbuşit odată cu multe vise iluzorii de atunci încoace.

Nu vreau realitatea, vreau iluzia! strigă Blanche Du Bois, tânjind după frumoasa casă cu colonade, Belle rêve, o iluzie în care se refugiază şi care o scuteşte să dea piept cu violenţele din familia sorei sale, cu traiul în comun din blocul multinaţional în care locatarii se strigă la fereastră, beau pe rupte şi joacă popice. Din această casă va pleca, în final, în cămaşă de forţă, scuipată şi violată pentru trecutul ei de târfă cu respect, vorba lui Sartre. Şi tot acest trecut o expune ipocriziei grobianului Stanlay şi a prietenului acestuia la fel de odios, dar cu aere de inocent. Toate datele realiste ale piesei sunt eludate însă în mod creator de regizorul spectacolului budapestan, Sandor Zsoter, pentru a putea lăsa să triumfe soluţia - Blanche, adică iluzia.

De la început, cele două surori plasate în spatele unui paravan de sticlă semitransparentă ne vorbesc parcă prin somn, plutind pe valurile unor amintiri sau fantezii ce descriu o realitate paralelă cu celălalt plan, cel real al acţiunii. Mai apoi, în cadrul unei ferestre sau pe marginea unei trape simbolizând cufărul de voiaj cu obiecte fetiş al Blanchei, un fel de  trecut la purtător, personajele plonjează în suprarealism, în ficţiune şi revin în planul dur al realităţii doar pentru confruntări corp la corp.

Decorurile Mariei Ambrus sunt prima referinţă iconoclastă a montării, piesa transmiţând prin intermediul unui decupaj insolit care anulează relaţiile spaţiale şi temporale precise, prin metaforă şi simbol, un mesaj mult mai generos. Despre viaţa care scâlciază visele cele mai frumoase, iar pentru american visul de prosperitate şi glorie al anilor când noul continent era triumfător, a fost cel mai scump. Privită din perspectiva timpului şi a locului (ce a ajuns New Orleans-ul am văzut cu ocazia uraganului Catrina), drama lui Tennesse Williams devine astfel insuportabil de actuală, dacă ne gândim câte idealuri a sfărâmat în calea ei istoria recentă a Americii prin pierderea sentimentului de infailibilitate adusă de atacurile teroriste şi criza mondială.

Teatrul Radnoti care a produs acest spectacol a luat pentru el numeroase premii în Ungaria. Actriţa care o interpretează pe Blanche - şi ea premiată - este într-adevăr extraordinară, jucând echilibrat dezechilibrarea treptată a eroinei sub presiunea refectorelor vieţii care ignoră pasiunea ei pentru penumbre şi vis. Îi stau alături, cot la cot, Sandor Csany ( Stanley Kowalski), întruchipare a idealului pragmatic în care intră şi sexualitatea, Andrea Petrik ( Stella), care compensează cu tăceri vinovate exuberanţa surorii ei nevrotice, Harold Michell ( Mitch), pozitivul negativ băiat de treabă, Marta Martin, în multiplele ei roluri de fundal care sugerează atmosfera locului, strigătele vecinei bătute de bărbat, ale vânzătoarei mexicane de flori mortuare, ale doctoriţei de la spitalul de nebuni şi Balint Forman care interpretează la pian life muzica lui Zsofia Taller, concretă, abstractă, adaptată tonului exact, riguros al reprezentaţiei.

Timp de trei ore artiştii budapestani ne-au arătat un stil de teatru care poate face dintr-o piesă pe care o credeam prăfuită, un spectacol zguduitor al zilelor noastre.