Ce mai putem vedea prin Teatrele din Bucureşti

Comentez în ceea ce urmează două premiere bucureştene. Prima reprezentând lansarea la apă a unui nou Teatru privat, cea de-a doua revenirea în actualitate, după o absenţă destul de îndelungată, a Bulandrei.

1. Despre alteritate, de la vorbe la fapte

De la finele toamnei anului 2016, Bucureştiul beneficiază de un nou teatru independent. Unul cu totul altfel, prin repertoriu, prin personalitatea celor ce vor monta acolo, prin modalitatea de programare a producţiilor. Aşa ne înştiinţează fondatorii - Bogdan Dumitrache, Cătălin Rusu, Călin-Peter Netzer, Dragoş Vîlcu.

Noul teatru se cheamă Apollo 111, are un bun sediu în Palatul Universul, în buricul Capitalei, şi aş putea să spun că a pornit la drum doar parţial cu dreptul datorită spectacolului cu piesa Ali - Frica mănâncă sufletul. În fond, o adaptare, mai mult, o localizare şi contemporaneizare care, totuşi, ar putea suferi amendamente, a scenariului lui Rainer Werner Fassbinder Fear Lats the Soul, un film din 1974. Un fel de alt Ghici cine vine la cină!, adică o repunere pe tapet a ghemului de prejudecăţi sociale şi rasiale pe care le avem faţă de cei care sunt altfel, faţă de străini.

Mai exact. Scenariul, mă rog, piesa ne provoacă să răspundem sincer la întrebări destul de delicate. Ca, de pildă. Poate rezista la proba timpului o relaţie dintre o femeie europeană (recte româncă), altminteri destul de trecută, şi un african (recte marocan), cu 25 de ani mai tânăr? Cum privesc acest love story copiii, vecinii de bloc, colegele de serviciu, vânzătorii de la magazinul din colţ, oamenii cu care femeia pe nume Emmy, altminteri bună ca pâinea caldă, se ştie de o viaţă? Cum am reacţiona noi dacă în familia noastră ar interveni o astfel de istorioară? Sau cum ne-am simţi dacă, pe neaşteptate, am avea un vecin niţel altfel?

Scenariul filmului lui Fassbinder l-a interesat pe regizorul de film Radu Jude, aşa cum acelaşi Fassbinder l-a fascinat odinioară pe marele Thomas Ostermeier din a cărui creaţie din această categorie am avut şansa de a vedea în vara anului trecut Căsătoria Mariei Braun. Aşadar, Radu Jude recidivează astfel în regia de teatru - debutul s-a petrecut anul trecut la Teatrul Naţional din Timişoara -, iar o nouă recidivă se află în stare de pregătire tot acolo.

Regizorul român are o metodă de lucru foarte asemănătoare cu aceea a lui Ostermeier. Agreează formula realistă fundamentată îndeosebi pe evidenţierea nudă, fără farafastâcuri, a situaţiilor dramatice. Aduce pe scenă un film în alb şi negru. Din păcate, păcătuieşte prin excesul de corectitudine politică, prin militantism şi propagandă. Are o colaboratoare de nădejde în persoana scenografei Iuliana Vîlsan care, cu câteva elemente, construieşte mai multe spaţii- un bar, o garsonieră modestă, birourile unei multinaţionale, un magazin din colţ. Totuşi, nu am înţeles ce e cu acele cearşafuri de pat tricolore. O prostioară plasată aiurea. Doar atât? Radu Jude recurge la o echipă de actori restrânsă numeric, doar deţinătorii rolurilor principale - Liliana Ghiţă (Emmy) şi, în reprezentaţia văzută de mine, Kamara (Ali) - având în sarcină un singur personaj. Ceilalţi componenţi ai distribuţiei - Adina Cristescu, Eduard Cîrlan, Ilinca Hărnuţ joacă fiecare mai multe personaje şi o fac foarte bine, cu nuanţările şi diferenţierile necesare. Unde pui că sarcinile le-au fost sporite de la data premierei căci, cel puţin în reprezentaţia văzută de mine, nici urmă pe scenă de Lucian Teodor Rus.

E foarte bună Liliana Ghiţă în rolul lui Emmy, o femeie simplă, o Julietă la sfârşit de noiembrie care îi înfruntă cu calm, cu blândeţe, cu înţelepciune, cu bunătate pe toţi Capuleţii şi Montagueii vremurilor noastre. În rolul lui Ali, noul Romeo, lasă o bună impresie Kamara. Care e simpatic aşa cum trebuie, dar care ştie şi să confere substanţă dramatică şi umană apariţiilor sale.

Teatrul APOLLO 111 din Bucureşti- ALI- FRICA MĂNÂNCĂ SUFLETUL de Rainer Werner Fassbinder- Traducerea- Andrei Anastasescu- Regia- Radu Jude- Scenografia- Iuliana Vîlsan- Light design- Tudor Lucaciu- Cu- Liliana Ghiţă, Kamara, Adina Cristescu, Eduard Cîrlan, Ilinca Hărnuţ, Lucian Teodor Rus- Data reprezentaţiei- 24 ianuarie 2017

2. Un Macbeth mustind de contradicţii

Arareori mi-a fost dat să văd un spectacol atât de straniu, de marcat de contradicţii, atât de fascinant, de uluitor prin felul în care trece de la sublim la ridicol precum cel despre care dau seama în rândurile de mai jos.

E vorba despre o montare care glisează de la teatrul-teatru, la cabaretul în cheie minoră (Lady Macbeth, înveşmântată asemenea unei diseuse de la Melody -ul de altă dată cântă la microfon o melodie şlăgăroasă, asta după ce l-a calmat şi adormit pe bântuitul său soţ) ori la reprezentaţia de bâlci cu femei cu barbă (Vrăjitoarele).

Spectacolul se cheamă Macbeth şi se joacă la Bulandra.

Impresia de incoerenţă e amplificată de traducerea neinspirată, curime împrumutate parcă din poezioarele pentru copii (Horia Gârbea) care trimite textul lui Shakespeare într-o nedorită zonă comică de rang inferior.

Arareori am trăit o atât de mare dezamăgire precum cea încercată în timp ce urmăream spectacolul de la Bulandra şi aceasta nu doar fiindcă vedeam câtă energie, câte eforturi, cât talent actoricesc s-au risipit degeaba, în exclusivitate spre a se pune în scenă nişte capricii, o suită de fantezii cu totul aiurea, ci şi pentru că siluirea partiturii shakespeariene (şi nu e vorba doar despre faptul că e un exces de ketchup al cărui rol ar fi fost acela de a funcţiona drept substituit de sânge) a fost înfăptuită nu de oricine. Nu de un tânăr regizor teribilist, aflat la început de carieră care vrea să ne impresioneze scornind o necoagulată succesiune de imagini, ci de cehul Michal Docekal. Un regizor cu renume, cu multe premii, preşedintele UTE, căruia am avut prilejul de a-i vedea două spectacole foarte izbutite - America la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi Omul cel bun din Sâciuan la Teatrul de Comedie din Budapesta, invitat de Tompa Gábor la recent încheiata ediţie a Festivalului Interferenţe.

În sus-menţionatele condiţii marcate de incertitudini, de contrarietăţi departe de statutul de a fi fertile, de teribilisme, de soluţii gratuite, e aproape o minune cât de profesionist evoluează, desigur în cadrele date, dar şi prin surmontare, excelenta distribuţie.

Şi totuşi, spre a fi onest până la capăt trebuie să adaug că pe Michal Docekal, cel pe care îl admirasem în alte săli de spectacol, l-am regăsit în câteva secvenţe cu totul impresionante, cu adevărat inventive şi care semnifică, nu doar iau copilăreşte ochii. Mă gândesc la scene precum aceea de la început, scena aşteptării, în care Lady Duncan (Andreea Bibiri) urzeşte un plan nebunatec, pornind de la profeţia că Macbeth (Marius Chivu) ar trebui să fie rege. Am în vedere, deopotrivă, secvenţa în care Macbeth se spală înainte de crimă (trecem peste flacoanele de Fairy ori de alţi detergenţi de prin reclame utilizaţi pe scenă cu totul abuziv şi derizoriu), scena ospăţului dat de Macbeth în cinstea încoronării, cu bestiarul aferent şi cu apariţiile surpriză ale lui Banquo, bine potenţate de actorul Vlad Zamfirescu. Mă mai gândesc la scena suferinţei lui Macduff (foarte bun, încă de la începutul reprezentaţiei, Cornel Scripcaru) la aflarea veştii că i-a fost decimată familia (de ce se întâmplă asta în noaptea de Crăciun şi în sunet de Gingle Bells rămâne o enigmă). Şi mai departe am în vedere momentul găleţilor cu sânge aruncate de Lady Macbeth în scena nebuniei, o adevărată bijuterie în interpretarea întru totul admirabilă a Andreei Bibiri sau sugerarea înaintării trupelor pretins eliberatoare cu ajutorul unor rămurele de brad ca şi tragica maiestuozitate a lui Macbeth, urcat, în clipele premergătoare morţii, pe platforme şi purtând o coroană imensă - Marius Chivu este şi aici, dar şi în celelalte secvenţe ale spectacolului absolut copleşitor. Mi-a mai rămas în minte momentul socotelii finale sugerat a fi înfăptuită de facto de Fleance (Flavius Chivu). Pline de miez mi s-au părut şi alte propuneri ale regizorului. Precum aceea că Duncan să fie interpretat de acelaşi actor care o joacă pe prima vrăjitoare – e vorba despre Adrian Ciobanu, autorul unui veritabil tur de forţă căci are în sarcină vreo şase roluri (cel al soţiei lui Macduff era mult mai bine să fie lipsă, dar nu pentru că Adrian Ciobanu ar avea vreo vină, ci fiindcă Michal Docekal forţează nota şi se comportă asemenea ucenicului vrăjitor ce a pierdut măsura). Interesantă şi decizia ca rolurile fiilor lui Duncan să fie jucate de aceleaşi actriţe - Ilinca Hărnuţ şi Irina Ştefan- ce mai interpretează alte două vrăjitoare.

Nu cred că regizorul ceh a procedat chiar foarte bine atunci când, căzând pradă unei dorinţe de a supra-concentra totul, a decis ca piesa lui Shakespeare să fie prezentată într-un spectacol de vreo două ore şi jumătate fără pauză. Intervine o senzaţie de repede-înainte, de murdărire, de încălecare, de nedus până la capăt.

Pentru asigurarea cadrului scenografic al montării, Michal Docekal a făcut apel la fidelul lui colaborator Martin Chocholousek. Care a exploatat în adâncime scena sălii Toma Caragiu. Care la început pare un castel rece, un fel de laborator destinat unor bizare experimente, o hală unde de ani de zile nu se mai produce nimic. Încet-încet, scena dobândeşte ceva filmic, e organizată în mai multe planuri, pare şi goală, şi supraglomerată, marchează un spaţiu al supravegherii, al tenebrosului, al urzelii, al morţii care de abia aşteaptă să se instaleze.

Costumele concepute de Hana Fischerova sunt un neinteligibil amestec de lucruri bune şi de altele aiurea. Epocile se amestecă, eleganţa se combină cu mizeria.

La fel de eclectică este şi muzica de scenă compusă de Ivan Archer. Uneori modernă, de ultimă oră, alteori cu sonuri scoţiene, în alte cazuri specifică unor ritualuri de luptă ale unor triburi îndepărtate. La fel de amestecate, uneori de-a dreptul inutile, sunt dansurile concepute de Arcadie Rusu. Începând cu acela din momentul în care Duncan soseşte în castelul lui Macbeth şi dă semne a dori un dans al împreunării cu Lady Macbeth.

TEATRUL L. S. Bulandra- MACBETH de William Shakespeare- Traducerea- Horia Gârbea- Dramaturgia- Daniel Pribyl- Regia- Michal Docekal- Decoruri- Martin Chocholousek, Costume- Hana Fischerova- Muzica -Ivan Acher- Coregrafia- Arcadie Rusu- Cu- Marius Chivu, Andreea Bibiri, Cornel Scripcaru, Vlad Zamfirescu, Adrian Ciobanu, Ilinca Hărnuţ, Irina Ştefan/Corina Moise, Flavius Chivu, Flavia Giurgiu, Alin State, Alex Călin, Vlad Benescu, Raluca Nicolae/Brian West- Data reprezentaţiei- 9 februarie 2017