Ce rămâne după ce scrii o carte cu şi despre Mariana Mihuţ

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Criticul de teatru Mircea Morariu este autorul cărţii „Cu şi despre Mariana Mihuţ“
Criticul de teatru Mircea Morariu este autorul cărţii „Cu şi despre Mariana Mihuţ“

Dacă viaţa ar fi vrut altfel, ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru ar fi trebuit să conţină un Focus Mariana Mihuţ. Pricini trecătoare şi omeneşti fac ca el să nu poată avea loc. Totuşi, marea actriţă se va intâlni cu admiratorii dar şi cu criticii ei duminică, 27 octombrie. Până atunci, vă propun aceste rânduri...cu şi despre Mariana Mihuţ.

Am pornit la drum acum mai bine de doi ani prevenit că ar fi dificilă. Greu abordabilă şi puţin comunicativă. Se spune că nu îi plac interviurile, iar dacă totuşi le acceptă, doreşte ca iniţiativa să îi aparţină.  În realitate, nu e deloc dificilă, doar că nu socoteşte că viaţa ei personală se cuvine cunoscută de oricine şi transformată în bun public. Nu îi sunt pe plac pseudo-vedetele ce apar inflaţionist la televizor şi vorbesc despre ele fără a spune în realitate nimic. Socoteşte că prin rolurile jucate de-a lungul unei cariere prestigioase- are, cred, la ora actuală, cele mai multe premii UNITER pentru roluri principale feminine- a spus ceea ce ar fi de spus, iar eventualele omisiuni vor fi completate de rolurile viitoare.

În Piteştiul în care şi-a petrecut bună parte din copilărie şi adolescenţa, o profesoară inimoasă de Educaţie fizică ce iniţiase un cerc de balet, i-a sugerat că ar putea face o carieră în domeniu. Asta ar fi presupus să plece la Bucureşti, fapt cu care părinţii ei nu au fost de acord. Spectacolele văzute la Teatrul din Piteşti, întâlnirea cu celebrul film Hamlet, un fel de teatru filmat i-a stimulat dorinţa de a deveni actriţă. Sculptorul Vasile Falti, fratele lui Grigore Vasiliu Birlic şi cunoscut al tatăl ei, i-a înlesnit o întâlnire cu Maestrul. Care a ascultat-o şi a încurajat-o. Părinţii ei ar fi dorit să îmbrăţişeze o carieră serioasă, Comerţul exterior, de pildă, că doar de aceea urmase Secţia reală. I-au îngăduit să dea admitere la Teatru. O singură dată. Un eventual eşec ar fi pus capăt acestor visuri. Destinul, talentul ei şi intuiţia tânărului, pe atunci, Ion Cojar au vrut să fie altfel. Cum trebuia să fie. Peste ani, colaborarea cu Ion Cojar avea să îi aducă un premiu UNITER, pentru rolul din O batistă în Dunăre. Premiu împărţit cu Leopoldina Bălănuţă şi cu Ileana Stana Ionescu. Ar fi trebuit să îşi dea licenţa cu Rosalinda, însă meteorologia i-a jucat o farsă. Şi deşi a fost o studentă conştiincioasă, a întârziat la o repetiţie. Întârzierea a costat-o şi astfel, în loc de Rosalinda, a jucat Audrey în Cum vă place, iar licenţa şi-a dat-o cu Nataşa din Cei din urmă.

După absolvire, ar fi urmat să revină la Piteşti. Un prieten, Corneliu Dumitraş, a rugat-o să îi fie replicant la un concurs de la Teatrul Giuleşti. A interpretat un moş. Semn că ceva mai târziu va fi Bufonul din Petru de Vlad Zografi şi Lear din Regele Lear?  Nu, nici vorbă. Atunci, în 1964, moşul acela a fost o joacă, o întâmplare, un travesti. Bufonul şi Lear au fost lucruri serioase şi- spune ea- nu au fost travestiuri. Nu, nici în Petru, nici în Regele Lear nu am jucat bărbaţi, am interpretat personaje, precizează actriţa şi ţine să întărească acest detaliu. Joaca aceea o va determina pe doamna Deleanu, directoarea Teatrului Giuleşti, să se facă luntre şi punte, să obţină o derogare şi să o aducă în trupa pe care o conducea. A debutat în Pădurea împietrită în regia Getei Vlad cu care a mai lucrat şi la Visul unei nopţi de vară, a jucat în Pălăria florentină, spectacol regizat de Lucian Giurchescu, a avut o colaborare fructuoasă cu regretatul Mihai Dimiu- după rolul din Billy Mincinosul a apărut pe coperta revistei Teatrul-, dar şi cu Geo Saizescu, cel ce o va distribui în Silvia din Aceşti îngeri trişti, atât în versiunea de pe scenă cât şi în cea de la Teatrul tv. Saizescu o va invita să joace rolul Carmen Anta din Ciuta, un legendar spectacol de Teatru tv, redifuzat de câteva ori. Atunci am descoperit-o, eu, copilul care eram şi care nici nu bănuiam că voi deveni critic de teatru. Regizorul preferat din perioada Giuleşti  va fi Dinu Cernescu, cel ce o va vedea în Mira de Meşterul Manole de Blaga ori în Nunta lui Figaro. După un spectacol cu piesa lui Blaga, jucat în turneu în Italia, a fost invitată în casa Virginiei Zeani, care i-a dăruit o rochie de culoare alb-verzui, aşa cum sunt ochii marii soprane, şi i-a spus: Draga mea, singura diferenţă între noi e că eu am avut mai mult noroc.

Peste ani, va mai primi un cadou simbolic. La ieşirea la pensie, atunci când nu a mai putut juca, Clody Bertola i-a trimis prin Lucian Pintilie trusa ei de machiaj. Marele regizor a întrebat-o dacă ştie ce înseamnă gestul marii actriţe. Cum să nu îmi dau seama, Lucian? Te-ai uitat ce fac pe scenă? Ce joc şi, mai ales, cum joc?

La solicitarea lui Lucian Pintilie a plecat de la Giuleşti la Bulandra. În Revizorul, spectacolul interzis după numai trei reprezentaţii, a jucat Fiica primarului. După interdicţie, Pintilie a părăsit Teatrul Bulandra. În filmul De ce trag clopotele, Mitică?, terminat în 1981 şi ţinut arestat de cenzura comunistă până în 1990, a jucat Miţa. Socoteşte nedreptăţile căruia i-a fost victimă marele regizor drept suferinţe personale. Pintilie a fost marele regizor, Maestrul, din cariera ei şi are certitudinea că dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat, drumul ei în teatru şi mai ales în cinematografie ar fi avut o cu totul altă configuraţie. Asta în pofida faptului că a jucat mult şi a jucat bine la Liviu Ciulei, în teatru, dar şi în film (Lungul drum al zilei către noapte,Pescăruşul, Furtuna, O scrisoare pierdută, Pădurea spânzuraţilor), la Cătălina Buzoianu (Interviu, Mutter Courage, Copilul îngropat, Petru), la Sanda Manu (Mincinosul, Luna dezmoşteniţilor), la Andrei Şerban (Improvizaţia de la Versailles la Televiziune şi Regele Lear la Bulandra), la Silviu Purcărete (Teatrul comic, despre care îmi spune că a fost în chip inadecvat primit de critica de la noi şi e singura dată când polemizează cu critic a), la Felix Alexa (Vizita bătrânei doamne, Neînţelegerea, Moartea unui comis voiajor), la Mircea Marin şi Gelu Colceag ori la colegii ei actori, Adrian Georgescu, Florian Pittiş şi Ion Caramitru. Cu Valeriu Moisescu s-a întâlnit doar o singură dată, dar întâlnirea a fost una reuşită. Aşa a jucat în Secretul familiei Posket.

Acum zece ani şi mai bine  a aflat că la Bulandra urmează să vină să monteze un tânăr regizor şi actor rus pe nume Yuriy Kordonskiy. În 1997 văzuse Gaudeamus, aşa că ştia despre cine este vorba. Yura trebuia să monteze Unchiul Vanea şi atunci a făcut ceea ce nu mai făcuse până atunci. A cerut să joace în spectacol ceva, orice, o Babă. Se săturase să fie frumoasă. I s-a încredinţat rolul Marina, dădaca cea bătrână, pe care şi-a imaginat-o ca şi cum ar fi fost Firs. Cu Yura a mai colaborat la Căsătoria, în Sorry - actriţa ţine să îmi spună că pentru a o monta, Kordonskiy şi-a sacrificat o vacanţă de Crăciun şi, ceva mai recent, la Îngropaţi-mă pe după plintă. Interlocutoarea mea adaugă că, în timp, relaţia ei profesională cu Yura s-a rafinat, că aproape nu mai au nevoie de cuvinte, că se înţeleg din gesturi, din priviri. Rolul Nina din acest spectacol îi este tare drag, deşi îl simte mai dificil chiar decât pe cel din Regele Lear, rol reformulat în Lear(a). Încă îl mai caută, încă îi e teamă înainte de fiecare reprezentaţie. Crede că, atâta vreme cât joacă un anume rol, căutările nu sunt încheiate. Ele ce au început cu transcrierea integrală, de mână, a textului, cu analiza acestuia cu acribie de filolog. Fiecare spectacol o costă enorm, până a doua zi, către ora prânzului, aproape că nu mai are voce. Însă cu o seară înainte totul s-a auzit perfect şi fiecare replică, fiecare cuvânt au fost magistral nuanţate.

În viaţa de toate zilele, actriţa e bunică. E o buni bun?- o întreb, slujindu-mă de o frântură de replică din Îngropaţi-mă pe după plintă. Da, e o buni bun, dar cu totul altfel decât Nina. E o bunică discretă. Poate că mai discretă decât şi-ar dori, dar speră ca nepoţelul ei, Mircea Maxim, să o înţeleagă. E, probabil, singura dată când Mariana Mihuţ, fiindcă despre ea am scris în aceste rânduri, dar şi într-o carte, îşi regretă discreţia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite