Cea mai frumoasă liturghie

În programul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” s-a aflat întotdeauna, în viziunea mea, opera dramatică a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, „Apus de soare”, inspirată de drama eroică a lui Ştefan cel Mare.

În timpul căruia unul dintre boierii de curte, Luca Stroici, pomenit în epocă, a dat prima traducere românească a cutremurătoarei rugăciuni sfâşiată de durerile zguduitoare provocate de arderea cu fierul înroşit, de către doctorul Şmil (interpretat de Artistul Poporului Radu Beligan), a rănii căpătate în război de voievodul Moldovei, care şi-a şi dat ultima suflare, încredinţându-i domnia iubitului său fiu Bogdan. Interpretarea magistrală a rolului lui Ştefan cel Mare de către Constantin Nottara a fost considerată emblematică ani buni, apoi egalată în timp de Artistul Poporului George Calboreanu. Peste zeci de ani, sub direcţia mea, în regia lui Dan Piţa şi tulburătoarea scenografie a lui Mihai Mădescu (costumele fiind semnate de soţia acestuia, Luana Drăgoescu), rolul principal a fost interpretat şi de data aceasta strălucit de unul dintre ultimii marii actori ai Primei Scene, Costel Constantin.

La premieră au asistat demnitari, mitropoliţi şi episcopi, iar în mijlocul lojei oficiale, Patriarhul Teoctist, în plină glorie şi vitalitate.

La sfârşitul reprezentaţiei, invitat să fie felicitat de către oficialităţi şi de către Patriarh, Costel Constantin s-a bucurat de unanima recunoaştere a unei glorii actoriceşti, iar patriarhul Teoctist mi s-a adresat vizibil emoţionat:

„Domnule Săraru, a fost cea mai frumoasă liturghie la care am participat.”

Recunoaşterea aceasta a reprezentat pentru programul meu directorial la Naţional cea mai înaltă preţuire, amintire pe care o port şi eu până în această clipă când mă apropii de 90 de ani. Nu pot uita, de asemenea, sutele de tineri care aplaudau spectacolul în picioare,  cu ochii înlăcrimaţi.