Cine are nevoie de Teatru… la Piteşti

Aflu de ici, de acolo, din presă, că la Piteşti actorii au ieşit în stradă cerându-şi drepturile sub lozinca: cine are nevoie de Teatru… Drept să spun uitasem că în acest oraş cu vag profil cultural există un teatru care poartă numele lui Alexandru Davila, dramaturgul din cărţile de română a cărui unică dramă - Vlaicu Vodă - a avut pe această scenă reprezentaţii antologice.

Uitasem, pentru că un management defectuos a scos pur şi simplu acest Teatru de pe harta ţării aruncându-l într-o deprofesionalizare mortală care face să-i bată acum sfârşitul la porţi. Poate că mai marii locali sunt zgîrciţi cu cultura şi artiştii au şi acest motiv de revoltă. Poate n-au viziune şi vor să amestece, cum se aude, în edificiul cu portaluri de pe Strada Mare teatrul cu dansurile şi cântecele folclorice ( fanfara e deja inclusă), şi în general cam tot ce în capul domniilor lor ar ţine de artă  fără deosebire de gen (numai economii să iasă). Poate că în acest sens actorii protestatari au dreptate.

Dar mă întreb unde au fost în anii din urmă când încet- încet corabia lor dădea semne că se scufundă . N-am văzut demult un spectacol la Piteşti fiindcă n-am avut ce. Cu ceva ani în urmă am participat , din amiciţie, la o premieră românească jalnică despre care n-am avut cum să mă exprim ca să nu jignesc prea multă lume. Am tăcut şi eu, vinovat, recunosc, crezând poate că e un accident. Din păcate, excepţia confirma regula. O regulă a prostului gust şi incompetenţei care şi-a pus amprenta pe soarta acestei instituţii cândva bravă. Fiindcă da, am fost  odinioară printre vizitatorii constanţi ai Teatrului Davila pe vremea când pe scena lui jucau Dem Psatta cu vocea lui tunătoare, Constantin Zărnescu şi Dem Niculescu, Ion şi Ileana Focşa, Ileana Zărnescu, Radu Dimitriu, Valeriu Buciu, am aplaudat în epoca unei reteatralizări locale, spectacole precum Henric al IV-lea de Pirandello sau Cui îi-e frică de Virginia Woolf, în regia lui Costin Marinescu şi interpretarea pe atunci tinerilor Ion Roxin şi Nina Zăinescu. În micul şi cochetul studio de la subsol s-au petrecut atunci minuni, aducând teatrului premii şi glorie. Şi un festival. Încet, încet , din motive greu de acceptat, instituţia din această urbe care are şi avantajul de a fi la doar o oră distanţă de Capitală, a alunecat pe panta izolării, s-a complăcut în mlaştina unui provincialism de prost augur însemnând lipsă de criterii, de anvergură şi de conectare la mişcarea teatrală naţională, amatorism şi lipsă de perspectivă în ceea ce priveşte repertoriul, calitatea artistică a spectacolelor  şi  dezvoltarea trupei.

Trăind în sosul lor piteştenii de la Teatrul  Davila s-au transformat treptat în birocraţi, într-un domeniu care ar trebui să fie al creativităţii prin excelenţă. Descalificându-se  astfel, nu e de mirare că acum, aşa după cum relatează de la faţa locului jurnaliştii, nu par a avea cine ştie ce credit în faţa forurilor locale, cum nu mai au nici în faţa noastră a profesioniştilor. Asta nu înseamnă că nu sunt soluţii. Şi chiar dacă ne putem întreba ce au făcut comisiile de evaluare a managementului de până acum sau organizaţia de breaslă responsabilă şi ea de situaţia instituţiei, credem cu tărie că tinerii se vor implica să schimbe ceva acolo în folosul lor şi al publicului din localitate. Firava mişcare de protest care atrage iată, atenţia asupra acestui teatru uitat parcă de noi toţi, e un bun început şi ea trebuie continuată dincolo de restructurările organizatorice care-i ameninţă şi pe care le constestă acum pe bună dreptate, cu schimbări de substanţă în viaţa acestui teatru.