„Clipa ca imagine“ de Octavian Saiu, unul dintre cele mai de succes volume despre teatru şi fotografie din 2018

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La începutul lunii decembrie, chiar de ziua sa de naştere, pe 4 decembrie, teatrologul şi profesorul Octavian Saiu a lansat un nou volum, "Clipa de imagine". Lansarea a marcat apariţia celei de-a zecea cărţi despre teatru semnată de Octavian Saiu – "Clipa ca imagine. Teatru şi fotografie", apărută la Editura Nemira, în colecţia Yorick. Evenimentul a avut loc la Teatrelli, în prezenţa a numeroase personalităţi din lumea culturală.

Printre invitaţii de la lansarea volumului semnat de Octavian Saiu, "Clipa ca imagine",  s-au numărat actorul George Mihăiţă, vicepreşedintele ICR Krizbai Béla Dan, profesorul Ludmila Patlanjoglu, directorul artistic al Festivalului Shakespeare de la Craiova Emil Boroghină, actriţa Rodica Mandache, scenograful Dragoş Buhagiar, regizoarea Chris Simion, directorul Editurii Nemira Ana Nicolau,  actorul Dragoş Huluba, doctorul Dana Safta, regizorul Dominic Dembinski. fotograful Mihaela Marin, preşedintele clubului FCSB Valeriu Argăşeală ş.a. 

"Înrudite prin cultul vizualului, teatrul şi fotografia au vocaţia clipei care rămâne. În feluri diferite. Prin forţa unui spectacol de a se încrusta parcă pentru totdeauna în memoria noastră afectivă, prin iluzia că o fotografie îşi asigură eternitatea, ne răzbunăm câte puţin vremelnicia. De la epoca primelor forme de ritual şi până la era lui „homo selfius”, fiinţa umană a avut nevoie de ispita timpului oprit în loc. Într-un loc anume: rama scenei, dreptunghiul unei imagini decupate, poate ambele deodată. În asemenea frânturi de veşnicie se oglindeşte fie întreg universul, fie intimitatea unui singur suflet. Iar cei care ne-au învăţat să le preţuim se numesc Henri Cartier-Bresson, Richard Avedon, Annie Leibovitz sau Giorgio Strehler, Robert Wilson, Silviu Purcărete…

Despre ei, despre alţi maeştrii ai privirii, despre teatralitatea fotografiei şi magia fotografică a teatrului este vorba în această carte”, spune autorul Octavian Saiu, despre noul său volum, "Clipa ca imagine", lansat de ziua sa de naştere, pe 4 decembrie, la Teatrelli.  

"Adevărul" publică, în exclusivitate, un fragment din volumul semnat de Octavian Saiu, publicat de Editura Nemira.

FRAGMENT

"Timpul oprit în loc

Ce este această carte? Pare mai uşor de spus ce nu este, oricât de nefirească ar părea mărturisirea. Nu este un eseu despre fotografie. Sau despre teatru. Ar fi prea mult, prea complicat şi destul de riscant pentru oricine să încerce să lămurească într-un singur volum două subiecte care sunt inepuizabile chiar şi separat. E doar o tentativă personală, născută dintr-o curiozitate profesională, de a pune în oglindă două limbaje care se înrudesc într-un mod mai profund decât suntem de multe ori înclinaţi să credem. În faţa unei fotografii care îşi merită numele şi nu e doar o banală poză, trăim o stare perfect similară condiţiei de spectator.

Întrerupem pentru un răstimp fluxul cotidian al existenţei şi încercăm să pătrundem misterul unei alte lumi, apropiate şi îndepărtate deopotrivă. Descoperim personaje, stări, universuri, şi ceva din voluptatea gestului ne plasează în postura de privitori.

Ca la teatru. Arta fotografică – şi în definiţia tradiţională, şi în accepţiunea hipermodernă a camerei digitale cu maxima rezoluţie – rămâne mereu între ceea ce este cu adevărat şi ceea ce ar putea deveni într-un scenariu paralel, trasat de imaginaţia noastră. Vocaţie teatrală, fără doar şi poate, pe care paginile următoare îşi propun să o exploreze din perspectiva unui spectator profesionist, care este, dacă nu un fotograf amator, cel puţin un amator de fotografie.

Pe de altă parte, când mergem la teatru, când vedem un spectacol pentru a ni-l aminti apoi, memoria fotografică e parte din experienţa trăită. Decupăm scene, le fixăm ca atare, ne ataşăm de ele pentru ca în acest proces subiectiv al relaţiei cu scena să ajungem, fiecare dintre noi, fotografii propriilor experienţe.

Imagine indisponibilă

Sunt colecţii de fotograme la care putem reveni oricând, fiindcă ni s-au întipărit pe retina afectivă. Chiar şi cea mai intensă mişcare se opreşte brusc, de dragul unui instantaneu decis după criterii personale, fiindcă un spectator alege să o reţină aşa, fără restul detaliilor. Ca o clipă încremenită. De la ea, de la fixitatea ei, se poate recompune întregul spectacol. Astfel de fotografii imaginare, mai mult decât cele reale, sunt sursa unei istorii a teatrului rescrise cu fiecare amintire pe care o retrăim, pe scena minţilor şi a sufletelor noastre, fără obsesia fidelităţii faţă de ceea ce am văzut cândva, încântaţi de ceea ce putem  revedea oricând datorită ei. E vocaţia fotografică a privirii în teatru, modelatăde prezenţa atât de intensă în existenţele noastre a ecranelor şi a camerelor foto. Definiţia teatrului este, în secolul XXI, influenţată de ele mai mult decât a fost oricând înainte tributară vreunei alte arte, de la dans la arhitectură, de la pictură la poezie.

Scena şi fotografia ne dau iluzia că putem păstra lumea întreagă în memorie, ca pe o colecţie infinită de imagini personale. Înrudite prin cultul vizualului, teatrul şi fotografia au vocaţia clipei care rămâne. În feluri diferite. Prin forţa unui spectacol de a se încrusta parcă pentru totdeauna în memoria noastră afectivă, prin iluzia că o fotografie îşi asigură eternitatea, ne răzbunăm câte puţin vremelnicia. De la epoca primelor forme de ritual şi până la era lui „homo selfius“, fiinţa umană a avut nevoie de ispita timpului oprit în loc. Într-un loc anume: rama scenei, dreptunghiul unei imagini decupate, poate ambele deodată.

Imagine indisponibilă

În asemenea frânturi de veşnicie se oglindesc fie întregul univers, fie intimitatea unui singur suflet. Iar cei care ne-au învăţat să le preţuim se numesc Henri Cartier-Bresson, Richard Avedon, Annie Leibovitz sau Giorgio Strehler, Robert Wilson, Silviu Purcărete...

Despre ei, despre alţi maeştri ai privirii, despre teatralitatea fotografiei şi magia fotografică a teatrului este vorba în această carte.

Portretele unui martir al teatrului

Dacă relaţia lui Brecht cu fotografia a implicat mai mult decât imaginile de rebel antisistem, îmbrăcat în haină de piele neagră şi mimând un aer boem, în cazul celuilalt reformator al teatrului în plină modernitate, lucrurile sunt mult mai simple. Şi mai triste. Antonin Artaud rămâne martirul „sinucis de societate“, cum atât de premonitoriu sună titlul său dedicat lui Van Gogh. Ca şi Van Gogh, a murit neînţeles. Dar, spre deosebire de pictorul nopţilor înstelate ca nişte oceane de nelinişte, Artaud a trăit într-o artă în care recunoaşterea imediată a publicului este o condiţie indispensabilă, iar căderea lui a fost provocată şi adâncită de faptul că lumea din jur era nepregătită să-l accepte. Miile de pagini pe care le-a scris sunt, în general, efecte ale unui delir. Dintre ele, câteva sunt extraordinare. Cu adevărat. Destinul său tragic a oscilat între asemenea extreme, între luciditate şi nebunie.

Luciditatea l-a ajutat să pună în pagină gânduri înaripate de nebunie, idei care încercau să schimbe teatrul şi să-l readucă la starea de ritual, în care actorii erau mai mult decât mercenary artistici, iar publicul altceva decât o serie inertă de perechi de ochi. Contradicţia între cele două dimensiuni ale făpturii sale l-a sfâşiat în cele din urmă. Dar numai după ce eşecul lui a fost definitiv în raport cu propria contemporaneitate şi toate căutările sale au atins punctul mort al neputinţei de a schimba ceva.

Imagine indisponibilă

Artaud a fost în egală măsură victima propriului daimon lăuntric şi a unei lumi cinice şi predispuse la blazare. A urât teatrul burghez, dar, de câte ori a încercat să-l atace pieptiş, a fost învins de inerţia lui şi de acel tip de mentalitate care nu poate accepta avangarda fără ca timpul să-i arate valoarea ei, dacă are îndeajunsă răbdare. În cazul lui Artaud, nu a avut deloc răbdare şi l-a înghiţit pentru ca decenii mai târziu, în anii ’60, o altă generaţie să-l descopere şi să-i consacre posteritatea. Astăzi Artaud se află alături de Brecht, în panteonul marilor corifei ai modernităţii teatrului. Dar această reabilitare târzie nu este o consolare postumă, ci o compensaţie a istoriei nedrepte. Atunci geniul esteticii scenice a fost supus unui tir de atacuri şi de dispreţ care i-au măcinat fiinţa până când, într-un azil de boli mintale, s-a stins.

Nebunia a fost alfa şi omega unui parcurs teatral pe care nimeni nu-l poate desluşi în toate palierele lui. „De ce?“ rămâne şi astăzi fără răspuns... Tragedia existenţială a lui Artaud, care i-a afectat creaţia în toate compartimentele ei, se regăseşte cel mai vizibil – în toate sensurile posibile – în două fotografii. Doar două imagini care închid ca nişte coperte un destin instabil, mistuit de obsesie şi bulversat de nebunie. Ambele sunt simplu de găsit. Prima îl înfăţişează tânăr, frumos, ca un erou de dramă romantică.

Priveşte către cer, cu elanul celui care vrea să schimbe lumea. Sau măcar teatrul. A fost ambiţia unui artist care nu s-a simţit acasă nici în compania colegilor de avangardă suprarealistă, nici în cochilia în care s-a retras ca să scrie tratate indescifrabile.

Voinţa sa cea mai năprasnică l-a distrus: teatrul nu poate fi schimbat, iar lumea, nici atât. Numai că tânărul care îşi ridica ochii spre un cer nevăzut are în el flacăra pasiunii şi vrea să încerce totul pentru a-şi împlini visul. Cealaltă îl arată într-o decrepitudine răvăşită, de nerecunoscut, cu fizionomia unui bătrân epuizat. Este imaginea unui ins înfrânt, cu visurile spulberate şi cu trupul ruinat de boală. Câtă diferenţă! E ca şi când un alt spirit locuieşte în acel trup, ca şi când un alt om poartă acelaşi nume. Şi totuşi, este acelaşi

Imagine indisponibilă

Antonin Artaud, profetul, poetul şi victima teatrului modern. Cine îl vede doar în prima imagine rămâne cu impresia unei speranţe despre care ştim cu toţii că nu s-a împlinit. Văzându-l doar în a doua, căpătăm instantaneu convingerea că lumea lui lăuntrică a fost dominată de un soi de urât care i s-a aşezat pe chip. Ambele impresii sunt insuficiente. Cele două fotografii nu pot forma un profil decât împreună. Iar acel profil este al unui om rupt între contradicţii, incapabil să-şi stăpânească impulsul către exces. În cazul lui Artaud, de fapt, omul şi artistul sunt în contradicţie. Şi poate că prima fotografie îl arată pe artist, înaripat de o viziune cosmică, atras de orizontul unei creaţii încă neîncepute. Iar a doua îl zugrăveşte pe om, resemnat, în deriva nebuniei şi a drogurilor. Artistul a ieşit victorios din propria posteritate atunci când Grotowski, Brook şi Living Theatre i-au adus omagiul unui deceniu al şaptelea în care şi teatrul, şi istoria au încercat să o ia de la capăt. Omul a fost anihilat de patimă, într-un azil de boli mintale, până în clipa în care, la nici şaizeci de ani, respiraţia i-a încetat. Între tinereţea furtunoasă şi o bătrâneţe precoce, cele două fotografii ne oferă astăzi portretul complet al celui care a fost şi este Antonin Artaud". ( Fragment din volumul "Clipa ca imagine", de Octavian Saiu, Editura Nemira, Colecţia Yorick, 2018)

Un tânăr profesor cu două doctorate

clipa ca imagine lansare Octavian Saiu foto Mihaela Petre

Octavian Saiu este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. Predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Japonia, Hong Kong şi Portugalia şi a fost de două ori Visiting Fellow la University of London. A susţinut conferinţe şi master-class-uri la mai multe universităţi din Europa, Asia şi Africa, precum şi la Institutul Grotowski. În 2013 a fost Moderatorul Conferinţelor „Beckett at the Festival“ din cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh, iar în 2016 a moderat şi a susţinut conferinţe la Olimpiada Teatrelor de la Wrocław. Din 2004 este moderatorul Conferinţelor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Este Secretar General Adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Preşedinte al Secţiei Române AICT – Teatrologie. Articolele şi studiile sale au apărut în numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale. Este autorul volumelor: „În căutarea spaţiului pierdut” (Nemira, 2008) / „In Search of Lost Space” (UNATC Press, 2010), „Beckett. Pur şi simplu” (Paideia, 2009), „Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane” (Paralela 45, 2010), „Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate” (Paideia, 2011), „Posteritatea absurdului” (Paideia, 2012), „Teatrul e vis” (Paideia, 2013), „Hamlet şi nebunia lumii” (Paideia, 2014) / „Hamlet and the Madness of the World” (Editura ICR, 2016), „Lecţia, o meditaţie cu şapte teme” (Nemira, 2015), „Teatrul la persoana I” (Nemira, 2016). A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.

Carte apărută cu sprijinul Festivalului Naţional de Teatru de la Sibiu. Evenimentul de lansare de la Teatrelli s-a desfăşurat cu sprijinul: Teatrelli, Crama Oprişor şi Alouette. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite