Teatru

articolul anterior articolul urmator

Clocote de revoltă, expresionism şi echilibru

0
17 Nov 2016 00:10:11
Mircea Morariu

Când în urmă cu mai bine de opt ani scriam despre emoţionantul spectacol cu piesa Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, montat de regizorul Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, la Teatrul Maria Filotti din Brăila, îmi exprimam deopotrivă şi mirarea, şi regretul că acest minunat text intră atât de rar în repertorii

De atunci, din anul 2008, când am văzut eu spectacolul a cărui premieră a avut loc cu un an mai devreme, am ştiinţă că doar un singur regizor a mai optat pentru scrierea lui Wedekind. E vorba despre Mc Ranin care a pus-o în scenă la Teatrul de Artă din Deva cu câţiva dintre tinerii componenţi, aflaţi în prag de absolvenţă, ai clasei de actorie condusă de profesorul Bács Miklós  la Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Universitatea din Cluj. Site-ul cvasi-salvator Regizor caut piesă mai menţionează o montare la UNATC-ul bucureştean. Şi cam atât.

Destinul acestei piese în România este cum nu se poate mai bizar şi nici prea fericit nu este. Fireşte, erau extrem de reduse şansele ca Deşteptarea primăverii să vadă luminile rampei în România comunistă, marcată, printre multe alte rele şi atâtea lucruri interzise, şi de pudibonderii duse în ridicolul absolut.

Din câte se pare, nici înainte de căderea nopţii totalitare, scrierea lui Wedekind  nu a avut parte de prea multe reprezentări în ţara noastră. În pofida faptului, că dramaturgul expresionist german era extrem de apreciat şi a beneficiat de o exegeză exemplară semnată de Alice Voinescu. Cea care nu ezita să-l situeze în rândul marilor inovatori, în vecinătatea unui Shaw, a lui Paul Claudel sau a lui Luigi Pirandello.

În România comunistă lui Wedekind i-a dedicat o monografie Ioana Mărgineanu. Care socotea că în Deşteptarea primăverii fierbe un clocot de revoltă în faţa a tot ceea ce înseamnă compromis.

Poate că nu întâmplător şi chiar din această perspectivă a revoltei, a refuzului oricărui compromis, a ruperii zăgazurilor cenzurii, a decis Liviu Ciulei să îşi marcheze revenirea în ţară, după decembrie 1989, cu un spectacol montat pe textul lui Wedekind şi cu un altul pe superbul Vis al unei nopţi de vară.

Nu-i mai puţin adevărat că şi în alte colţuri ale Lumii, Deşteptarea primăverii a avut de înfruntat numeroase obstacole înainte de a vedea luminile rampei. Dramaturgul german a terminat-o în 1891, însă vremea premierei absolute a venit relativ târziu. Doar în 1901, când Deşteptarea primăverii a intrat în repertoriul lui Berliner Kamerspiele, celebrul teatru condus de încă şi mai celebrul Max Reinhardt. Numai că nici după o atât de îndelungată aşteptare, piesa nu a obţinut dreptul reprezentării integrale, fiind eliminate monologul lui Hänschen Rilow, scena din podgorie şi cea a Casei de corecţie.

Ceea ce atunci, la vremea scrierii ori la cea a premierei absolute, părea inadmisibil (chiar abstracţie făcând de cele trei secvenţe cenzurate), astăzi, după revoluţia sexuală din anii 60, după Mai 68 din Franţa, după ce şcoala nu mai e ceea ce a fost, după ce sloganul e interzis să interzici nu a fost uitat cu totul, după ce orice îndrăzneală poate fi lesne catalogată a fi...mult prea timidă, face ca piesa lui Wedekind să fie socotită naivă şi chiar depăşită. Am auzit frecvent spunându-se oare cum a fost posibil ca la aproape 15 ani o fată să nu ştie cum se fac copiii. O judecată cum nu se poate mai pripită a cărei superficialitate poate că explică de ce Deşteptarea primăverii intră atât de rar în repertorii.

E foarte bine că Teatrul German de Stat din Timişoara şi conducerea lui au dovedit receptivitate pentru scrierea lui Franz Wedekind şi au readus-o în actualitate. Regia i-a fost încredinţată luxemburghezului Charles Müller, un nume cunoscut spectatorilor de teatru din România, îndeosebi graţie colaborărilor sale cu cele două secţii ale Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu.

Regizorul a depăşit inhibiţia pe care ar putea-o reprezenta cele trei scene  cu probleme, aşa că montarea de la Timişoara are atuul de a reprezenta în integralitatea sa textul lui Wedekind. Căruia îi adaugă şi alte câteva atuuri, poate mult mai importante. Dintre care cel mai semnificativ mi se pare a fi acela al echilibrului şi al delicateţei. Al capacităţii de a surprinde esenţa unei lumi mustind de contradicţii. Care nu le spune adolescenţilor nimic despre ceea ce înseamnă sexul, dar care se desfată lubric în faţa tablourilor lui Egon Schiele. O lume în care chingile familiale sunt cel puţin contradictorii ( a se vedea raporturile din interiorul familiei lui Melchior, ori refuzul lui Moris Stiefel de a-şi mai recunoaşte fiul după suicid), în care şcoala (scena judecării lui Melchior e prezentată în montare sub semnul ridicolului absolut) şi Biserica reprezintă mijloace de represiune.

Gândit în cheie expresionistă, mizând deliberat pe negru, decorul creat de Helmut Stürmer este foarte inventiv. Din nişte scaune aşezate la început în devălmăşie într-un colţ al scenei, şi alte câteva accesorii se zămislesc, rând pe rând, mai multe spaţii. Poate că cel mai surprinzător este acela al cimitirului, acolo unde în final se întâlnesc viii cu morţii. Există în spectacol o notă de stranietate discretă la a cărei creare contribuie pe lângă decor, costumele Ioanei Popescu, light deign-ul datorat lui Philippe Lacombe şi muzica originală semnată de Miruna Boruzescu. Dacă era şi ceva mai multă emoţie, era cum nu se poate mai convenabil.

Montarea este dominată din punct de vedere actoricesc de cei mai tineri componenţi ai trupei Teatrului German de Stat din Timişoara, cărora li s-au alăturat câţiva colaboratori recrutaţi, probabil, din rândul studenţilor Secţiei de actorie de la Universitatea de Vest. Partea leului le revine lui Richard Hladik (un Melchior Gabor la început sigur pe sine, în fapt extrem de dezarmat în faţa vieţii), Silviei Tőrők (sensibilă, dar şi cu nerv interpretă a Wendlei), lui Radu Brănici (foarte bun în Moritz Stiefel). În poziţii secunde susţinute cu profesionalism se află Niko Becker ( Robert), Aljoscha Cobeţ (Georg Zisshnitz), Harald Weisz (Ernst Rőbel), Horia Săvescu (Hänschen Rilow), Isa Berger (Martha), Ioana Niţulescu (Thea), Oana Vidoni (Ilse). Dau consistenţă scenelor de grup sau semnează reuşite crochiuri de personaje maturii Radu Vulpe (Domnul Gabor, Domnul Mascat), Ioana Iacob (Doamna Gabor), Enikő Blenessy (remarcabilă în doamna Bergmann), Rareş Hontzu ( o miniatură reuşită apariţia lui în rentierul Stiefel),Franz Kattesch (Rectorul Sonnenstich), Konstantin Keidel, Daniela Tőrők, Isolde Cobeţ, Boris Gaza (Profesorii din gimnaziu), Cristian Rudic (Pastorul Kahlbauch). O menţiune aparte pentru Ida Jarcsek Gaza şi apariţia ei în Doamna doctor von Braunsepulver.  

Teatrul German de Stat din Timişoara- DEŞTEPTAREA PRIMĂVERII de Frank Wedekind-  Regia- Charles Müller- Decorul- Helmut Stürmer, Costumele-Ioana Popescu- Light design- Philippe Lacombe- Muzica originală- Miruna Boruzescu- Cu- Richard Hladik, Radu Vulpe, Ioana Iacob, Silvia Tőrők, Enikő Blenessy, Radu Brănici, Rareş Hontzu, Niko Becker, Aljoscha Cobeţ, Harald Weisz, Horia Săvescu, Isa Berger, Ioana Niţulescu, Oana Vidoni, Franz Kattesch, Konstantin Keidel, Daniela Tőrők, Boris Gaza, Isolde Cobeţ, Cristian Rudic, Ida Jarcsek -Gaza, Radu Vulpe- Data premierei- 13 iunie 2016

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările