Consecvenţa lui Victor Rebengiuc

Victor Rebengiuc, alături de Doru Ana(stânga), în "Căsătoria",în regia lui Yuri Kordosnkyi, la Teatrul Bulandra

Scriu aceste rânduri care urmează să apară într-o carte despre autenticul artist creator care e Victor Rebengiuc în ultimele zile ale lui decembrie 2007. Două sunt marile teme care se revarsă de pe ecranele televizoarele.

Prima e aniversarea Revoluţiei române din decembrie 1989 şi comemorarea celor care au pierit în zilele ei, cea de-a doua, febra cumpărăturilor pentru sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou.

Aşa că, în loc să încerc să evoc prin cuvinte meşteşugite, prin adjective şi „epitete ornante”, cum ar zice Maiorescu, arta maestrului, prefer să amintesc două momente din biografia sa extraprofesională, dar care, cred eu, sunt intim legate de cariera de excepţie a unuia dintre cei mai adevăraţi, mai autentici artişti pe care i-a avut şi îi are scena românească.

Primul e cunoscut de mai toată lumea. E vorba despre gestul lui Victor Rebengiuc, consumat în chiar zilele de foc ale Revoluţiei, în spaţiul celebrului studio 4 al TVR. Tocmai fiindcă e foarte cunoscut, renunţ să îl mai relatez, limitându-mă doar să reamintesc consternarea unor pudici de profesie faţă de gestul artistului. „Nu era momentul !”,  au spus aceştia cu îngrijorarea prefăcută cu care altminteri cred că ar fi fost gata să spună că nu „era momentul” nici pentru Revoluţie. Ce vreţi, trăim în ţara în care niciodată nu e momentul pentru absolut nimic!

Despre cel de-al doilea, asupra căruia voi zăbovi ceva mai mult, am aflat recent, din cartea Ioanei Măgură- Bernard, Directorul postului nostru de radio, tocmai apărută la Editura bucureşteană Curtea veche.

Era în obiceiul lui Noel Bernard, cu siguranţă cel mai popular director pe care l-a avut Departamentul românesc al Europei libere, să nu piardă nici o ocazie de a se întâlni cu românii care ajungeau dincolo de fruntariile ţării. S-a întâmplat ca odată, era în  1976,  să ajungă la Festivalul de la Berlin şi trupa Teatrului Bulandra, iar Noel Bernard şi soţia sa nu au ratat prilejul de a merge la spectacolul ei.

După reprezentaţie, în foaierul Teatrului, cei doi angajaţi ai „Europei libere” s-au întâlnit cu mai toţi actorii care, fireşte, o cunoşteau bine cel puţin pe Ioana Măgură, fie în calitate de fostă studentă la actorie şi o vreme actriţă la Naţionalul craiovean, fie în cea de excepţională crainică a Televiziunii Române.

Dar cum vremurile şi reglementările din România se înăspriseră, mai toate vechile cunoştinţe au preferat să pună capul în pământ, să se prefacă a nu o recunoaşte, spre a evita eventualele neplăceri de la întoarcerea acasă. Excepţie au făcut doi actori cu care soţii Bernard nu fuseseră până atunci prieteni apropiaţi. E vorba despre Mariana Mihuţ şi despre Victor Rebengiuc, care nu doar că şi-au salutat vechea cunoştinţă, nu doar că au discutat cu cei doi „agenţi americani” care „şi-au  vândut sufletul pe dolari”, ba chiar au acceptat o invitaţie la masă din partea lui Noel Bernard.

Curios din fire, „directorul postului nostru de radio”, l-a întrebat a doua zi la restaurant pe Victor Rebengiuc: „Cum se face că dumitale, spre deosebire de toţi ceilalţi colegi, nu ţi-a fost frică să te întâlneşti cu noi?”. La care a venit răspunsul răspicat al pe atunci încă tânărului Victor Rebengiuc: „Domnule Bernard, eu nu vreau să fac carieră decât pe baza talentului meu. Aşa că mie nu are de ce să îmi fie frică”. Nu-i aşa că cele două momente au ceva în comun şi că cel de-al doilea poate funcţiona ca argument moral în favoarea primului?

Şi într-adevăr Victor Rebengiuc a făcut în România carieră doar pe baza talentului său, cu destoinicie şi demnitate. Realizările sale au fost lăudate de critică şi adesea recompensate cu premii. Şi pentru că, în loc de un savant comentariu critic,  am preferat să vă spun poveşti, îmi arog dreptul de a mai spune una, exact despre premii.

Făceam parte, alături de Alice Georgescu şi de Magdalena Boiangiu,  din juriul de nominalizări la premiile UNITER pentru anul teatral 2003. Izbutisem, la sugestia lui Alice Georgescu, să îl convingem pe Ion Caramitru, preşedintele UNITER şi directorul Galei, să introducem distincţia „roluri principale” şi „roluri secundare”, aşa că trebuia să facem nominalizări în consecinţă. Victor Rebengiuc a fost nominalizat la premiul pentru cel mai bun rol secundar, pentru rolul din Căsătoria de Gogol, în regia lui Yuriy Kordosnkiy.

Nu a protestat, nu a spus, precum avea să o facă chiar atunci un coleg de-al său mult mai tânăr şi, din nou, câţiva ani mai târziu un altul la fel de tânăr, că ceea ce face el în Căsătoria  nu e rol secundar. A acceptat nominalizarea, a intrat în competiţie, dar juriul final nu a decis în favoarea sa. A fost primul care l-a felicitat pe câştigător. Din nou, un semn de demnitate şi de fair-play.

Doi ani mai încolo, când am făcut parte iarăşi din respectivul juriu, am contribuit la nominalizarea lui Victor Rebengiuc la premiul pentru cel mai bun rol principal, pentru evoluţia sa din Inimă de câine. De data asta a fost cu noroc! Mă bucur pentru asta. 

Textul „Consecvenţă“ a apărut în monografia „Victor Rebengiuc, omul şi actorul“, de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, publicată de Humanitas în 2008.