Teatru

articolul anterior articolul urmator

Constantin Codrescu şi timpul prin care a trecut

6
30 Jun 2020 14:43:33
Loreta Popa
Constantin Codrescu
Constantin Codrescu

Cum să aduci vorba despre viaţa curată a unui om, despre tot ceea ce el a făcut pentru cultura neamului în care i s-a îngăduit şi a primit să vină pe lume, despre nedreptăţile şi tragediile prin care a trecut?

Într-o perioadă în care tulburările economice şi sociale provocate de pandemie au scos la iveală inechităţi greu de descris, cartiere întregi din marile oraşe sunt vandalizate şi statui ale personalităţilor istorice importante sunt distruse?

Cum să promovezi un film despre cariera unuia dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi artişti români, reprezentant al unei culturi care a însemnat ceva până de curând, în contextul în care astăzi actorii se zbat între viaţă şi moarte, neavând posibilitatea de a-şi face meseria, iar producţia cinematografică autohtonă aproape că nu mai există?

Cum să vorbeşti despre respect, admiraţie şi iubire când la fiecare pas dai de ură? Pentru orice şi oricine, pentru tot şi toate.

Cum să aduci în discuţie un subiect atât de delicat cum este sufletul, cum este emoţia, într-o lume în care acestea nu sunt deloc subiecte aflate pe ordinea de zi?

Vă vine să credeţi sau nu, există oameni din vocabularul cărora verbul „a mulţumi“ lipseşte cu totul, nici gând să ştie să-l conjuge. Vă vine să credeţi sau nu, există peste tot fiinţe laşe, nedemne şi abjecte (ca s-o parafrazăm pe Scarlett O’Hara, că se poartă), care vor găsi mereu fisuri prin care să-şi scurgă otrava pentru a face rău.

Orice formă de viaţă contează, nu există scară valorică pentru aşa ceva. Mai ales cea a copacilor tăiaţi zilnic, fără milă, uitându-se faptul că, fără oxigenul pe care îl dau aceştia, respiraţia a ceea ce înseamnă omenire devine imposibilă.

Greu să faci toate acestea. Dar voi încerca.


Arhivă personală

Protagonistul acestui articol vine dintr-o lume care astăzi nu mai există. Cei tineri, chiar dacă sunt studenţi la Actorie, n-au auzit de el. Nu pentru că nu ar fi fost interesaţi, ci pentru că nimeni nu se îngrijeşte de cultura lor generală. În ceea ce mă priveşte, fără emfază, n-a rămas film al acestui actor pe care să nu-l fi vizionat de câteva ori. Constantin Codrescu a călăuzit nenumărate generaţii de actori, este un om pe care doar providenţa ţi-l poate scoate în cale. Maestrul Codrescu se numără printre cei care sfinţesc locurile prin care trec, care luminează vieţile celor cu care interacţionează. A găsit răgazul de a aşterne din amintirile sale într-o carte ce a apărut de curând într-o nouă ediţie, numită „Un timp prin care am trecut”, la Editura Proilavia. După această carte a fost scris un scenariu şi la sfârşitul lunii iulie va avea loc premiera filmului documentar despre viaţa maestrului care poartă acelaşi nume, „Un timp prin care am trecut”, în regia lui Silviu Radu.

În ultimii doi ani, Constantin Codrescu a fost de câteva ori invitat al Muzeului Naţional al Literaturii Române, dar şi al revistei Manifest Româneşte, iar prezenţa sa a umplut până la refuz spaţiul destinat publicului, semn că este iubit, preţuit, admirat. Iubirea a fost şi a rămas constanta după care s-a ghidat întreaga viaţă. „Bunicii au fost icoana mea de la Huşi, de unde sunt eu. De altfel, am scris şi în cartea mea acest lucru. M-a tulburat clipa când am fugit cu bunica de la limanul Nistrului, speriat de faptul că toată lumea se refugia şi se îngrozea de perspectiva acelei stele roşii care începuse să se întindă. E o amintire foarte dureroasă, pentru mine, copil fiind, şi nu am putut să mi-o scot din minte. Icoana bunicilor şi chiar a străbunicii, pe care au reuşit să o cunosc în acel orăşel”, mărturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat acum ceva vreme maestrul Constantin Codrescu.

Oare de ce lucrurile capătă o altă turnură atunci când este vorba despre valorile acestui neam? De ce românii au tendinţa de a uita exact ceea ce contează cu adevărat? Pare infinit mai uşor să ridici în slăvi nulităţi, să priveşti nepăsător la furtul intelectual săvârşit de cei mediocri şi să nu ridici un deget când sunt aruncate pietre în oamenii buni. Dacă este să citez unul dintre cei mai importanţi critici de teatru ai momentului, Octavian Saiu, pot spune că „micii sau marii impostori vor să scape nepedepsiţi, să păstreze o mască lipită de chip, fără să şi-l mai descopere. Să întreţină aceeaşi farsă, fără ca adevărul să mai aibă vreo şansă”. Spun aceste lucruri tocmai pentru că maestrul Constantin Codrescu a luptat toată viaţa împotriva acestui gen de impostori.

Cum a fost viaţa actorului Constantin Codrescu? Plină de încercări, din care a ieşit de fiecare dată cu fruntea sus. Rănit, dar cu fruntea sus. Acestei vieţi încă încearcă să-i descopere şi să-i înţeleagă rostul. De la rolurile din „Moara cu noroc”, „Răscoala”, „Pentru patrie”, „Masca de argint”, „Capcana mercenarilor”, „Roşcovanul” şi „Lumini şi umbre”, ca să dau numai câteva exemple, la înfiinţarea secţiei române la Institutul de Teatru de la Târgu Mureş, unde a fost profesor până în 1989, director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila şi al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu şi-a împlinit misiunea de a lăsa ceva în urma sa, aşa cum a considerat domnia sa că se cuvine. Şi-a dorit ca realitatea crudă a vieţii să rămână undeva, departe, să fie ferit de tristeţi, de dureri. A crezut în nevoia de adevăr, de cinste. A crezut şi crede în onoare.

S-a născut la miezul zilei de 5 septembrie 1931, la Huşi. De fiecare dată când stăm de vorbă nu uită să-mi spună că Radiodifuziunea Română îl trece mereu cu vederea de ziua lui. Nu se ştie cum,  într-o antologie, s-a strecurat o eroare, iar la rubrica „Astăzi este ziua lui...ˮ de dumnealui nu aminteşte nimeni. Îmi fac datoria de a semnala acest amănunt colegilor din Radio. „Spiritul fecund al întâlnirii mele cu Radio-ul a dat naştere unor momente de remarcabile realizări de semne perene ale existenţei noastre comune. M-am bucurat de diversitatea, dificultatea, încrederea care au dus la realizări de excepţie, beneficiind de un repertoriu generos, de parteneri şi regizori minunaţi, ingineri de sunet, ilustratori muzicali străluciţi. Am legat prietenii memorabile, am cunoscut oameni deosebiţi. Mulţi ne-au părăsit demult, dar amintirea lor dăinuie în sufletul meu. Şansa de a avea un timbru aparte şi o voce la fel a făcut ca prezenţa mea îndelungată în această instituţie să fie o împlinire, o bucurie în faţa căreia mă plec cu smerenie, respect şi recunoştinţă”, recunoaşte Constantin Codrescu.


Arhivă personală

Bunicul din partea mamei era dirigintele Poştei din acel oraş. Tatăl său era fiu de mare moşier din părţile Alexandriei, având numele vechi de Codrea, schimbat în Codrescu, după moda vremii. Ion Codrescu s-a mutat pe meleaguri moldovene după ce tatăl lui a dat faliment în preajma Primului Război Mondial. Bunica din partea tatălui, rămasă singură cu cinci copii, a cumpărat o moşie în partea de nord a Bucovinei. Astfel, părinţii lui Constantin Codrescu s-au întâlnit şi s-au căsătorit, aducând pe lume doi băieţi. Ion, zis Moţu, şi Constantin, alintat Puiu. Actorul poartă în sufletul său bucuria şi în egală măsură tristeţea de a nu mai putea retrăi cu adevărat lumina acelui timp şi spaţiu.

Una dintre cele mai dureroase amintiri pentru marele actor a fost cea a mutării la Bucureşti, în urma evenimentelor dramatice are aveau loc în spaţiul basarabean. Bunicii din partea mamei au rămas la Huşi, dar în scurtă vreme s-au prăpădit. Odată cu moartea acestora, copilăria lui Constantin Codrescu s-a stins oarecum. La 13 ani, tatăl său i-a dat deplina libertate a faptei şi a răspunderii. Una dintre amintirile copilăriei este cea a botezului din camera cea mare a casei bunicilor din Huşi. În mijlocul familiei, preotul bisericii din cartierul Broşteni oficia botezul lui Constantin, mezinul de aproape 5 ani al Eugeniei şi lui Ion Codrescu. Tatăl a hotărât să fie botezat mai târziu, atunci când era mai zdravăn şi mai puternic, pentru a fi ferit de eventuale neplăceri fizice, deoarece fratele mai mare, Moţu, a fost botezat la o vârstă fragedă şi a rămas cu o anumită sensibilitate din cauza unei răceli căpătate pe când era cufundat în apa rece din cazanul de botez. A fost un „vinovat fără vină” în copilărie, mărturiseşte actorul. Era socotit capul răutăţilor, iar fratele cel mare, Moţu, trecea drept cel cuminte, ascultător şi atoate meritoriu. Că nu era aşa faptele de mai târziu au demonstrat.

Cursurile primare le-a urmat la şcoala aflată în apropierea casei, Şcoala Tunari. Tatăl a devenit om de afaceri în domeniul forestier, iar mama funcţionară la Poşta Română. Peste ani s-au mutat în cartierul Floreasca, într-un cartier de locuinţe noi, construite prin credite avantajoase obţinute de la stat. Viaţa familiei a căpătat altă dinamică. Constantin Codrescu recunoaşte că a intrat cu mândrie la Colegiul Naţional Sfântul Sava, unde, ca să fii elev, aveai nevoie să dovedeşti prin învăţătură şi comportament că meriţi. „Setea de cultură, de cunoaştere, înţelegerea fenomenelor ce mai târziu aveau să ne marcheze întreaga existenţă, respectul deosebit pe care îl datoram dascălilor noştri, adevăraţi părinţi spirituali, respect care se va răsfrânge asupra propriei noastre personalităţi, modul în care relaţia dascăl-învăţăcel trebuia să existe în interiorul şcolii ca şi în afara ei, sunt doar câteva dintre temeiurile pe care le-am însemnat cu litere de aur pe edificiul raţiunii noastre de oameni, de viitori cetăţeni ai acestei ţări. De ce şcolii de azi, atât profesorilor, cât şi elevilor aceste principii le sunt străine? Poate pentru că e prea mare setea de a goli plinul pahar al trecutului numai pentru a fi «modern» cu orice preţ, de a fi iniţiatorii unei noi «vibraţii» umane şi spiritual care din nefericire generează un adevărat dezechilibru al structurii noastre. Nu pot concepe ca agresivitatea, specific violenţei, în cuvânt şi faptă, să dărâme, să distrugă principii de viaţă solide ce au stat la baza societăţii noastre moderne! Nu vreau să cred că aceasta este şi va fi calea pe care o urmează tineretului de astăzi”, afirmă Constantin Codrescu.

În scurt timp a devenit realizatorul activităţilor artistice organizate anual în Sala de festivităţi a Colegiului. Tineri actori şi regizori ai Conservatorului din Bucureşti, secţia Teatru, au fost solicitaţi să participe, iar cu ajutorul elevilor s-a reuşit prezentarea unor spectacole remarcabile. Încet, încet, n-a mai fost o joacă a unor copii entuziaşti, a devenit o activitate responsabilă. Începând cu priviri timide de după cortină, paşii săi au cutezat să pătrundă în spaţiul miraculos al scenei unui teatru adevărat. Regizorul de culise C. Rădulescu l-a chemat să facă parte din corpul de ansamblu al Teatrului Naţional, ceea ce până atunci părea un vis de neatins. „Să faci teatru! Asta e menirea ta, băiete!”, i-a spus tatăl său, bătându-l cu mândrie pe umăr după cel dintâi rolişor. Şi asta a făcut o viaţă Constantin Codrescu.

În toamna anului 1947, fiind elev în clasa a VII-a, actuala clasă a XI-a, în urma unui examen reuşit la Conservator, secţia de Teatru, a devenit student în anul I. În acea vreme era admisă participarea la examenul de admitere fără a fi absolvent de liceu. În 1949, directorul Teatrului Naţional, Zaharia Stancu, a decis încadrarea sa în calitate de actor al teatrului începând cu data de 1 octombrie. „Ne istovim în dispute deşarte, predicăm false virtuţi, risipim resursele noastre din adânc, pe care, ca slujitori ai artei, ar trebui să le predicăm ca dintr-un adevărat amvon celor credincioşi nouă, spectatorilor. Dacă generozităţii îi oferim uscăciunea, pustiul, lipsa de dragoste, cum putem să-i păstrăm pe aceştia alături de noi? Fără dragoste adevărată între noi şi ei se va căsca un gol imens. Acest gol încercăm să-l umplem cu răutatea din noi, cu vorbe false, cu deşertul care sălăşluieşte în privirea şi sufletul nostru. Nu vrem să înţelegem, nu vrem să aflăm adevărul, nu vrem să găsim adevărata lumină din noi, nu vrem să mai iubim”, povesteşte cu tristeţe Constantin Codrescu.


Arhivă personală

Sunt nenumărate experienţele de viaţă mai mult decât dure prin care maestrul a trecut, ele sunt amintite atât în carte, cât şi în film. De exemplu, în iarna anului 1950, Valeria (Gagealov, n. a.) şi Constantin Codrescu se aflau la începutul vieţii de familie. Erau tineri, frumoşi, încrezători, sperând să rămână un cuplu fericit într-o societate confuză şi intolerantă. „N-a fost uşor. Erau destui împotriva noastră, dar am avut un înger care ne-a vegheat. Înger care a venit într-o noapte şi a atenţionat-o pe mătuşa mea, Pena, soţia fratelui mamei, sub chipul tatălui plecat spre stele al soţiei mele de atunci, Valeria. Acesta îi striga mătuşii: «Salvaţi pe fiica mea! A fost otrăvită cu mătrăgună, boz şi sticlă pisată!» În iarna anului 1951 mama era convinsă că, prin căsătoria mea, a pierdut susţinerea morală şi materială într-o perioadă de restrişte a familiei noastre. Teroarea exercitată de organele de represiune au declanşat un dezechilibru grav în mintea şi sufletul mamei. A devenit o fiinţă labilă, nesigură, care a început să caute în afara familiei soluţii salvatoare, inspirate de spirite vrăjmaşe. A intrat în legătură cu o ţigancă vrăjitoare, iar răul inconştient a căzut ca un trăsnet asupra sufletului şi trupului firav al soţiei mele, Valeria. Mintea bolnavă a mamei o socotea unica vinovată a îndepărtării mele de familie. În dimineaţa următoare visului mătuşii, aceasta a venit disperată în camera noastră şi ne-a relatat visul. Când i-am arătat fotografia tatălui Valeriei a rămas interzisă. L-a recunoscut. Aşa am înţeles de unde dureri în zona stomacului, pierderi de cunoştinţă însoţite de leşinuri. Analizele nu explicau vreo cauză a degradării organismului soţiei mele. După vis, medicii abia atunci au înţeles adevărata cauză a bolii care părea imposibil de diagnosticat. Tot după vis am aflat că mama, când eu lipseam de acasă îi oferea Valeriei mâncare şi lichide peste care presăra nişte prafuri ciudate. În inconştienţa ei, credea că acestea vor duce la o despărţire între mine şi soţia mea. Furia, revolta, disperarea, m-au adus în situaţia de a comite un act de mare gravitate împotriva mamei mele, pe care nu-l pot uita şi nu o să mi-l pot ierta vreodată. Intervenţia fratelui meu m-a oprit. A doua zi, ca şi cum a ieşit de sub vrajă mama şi-a cerut iertare. Valeria a fost salvată, dar a apărut o singurătate în doi care a dus la despărţire”, rememorează faptele acelei perioade Constantin Codrescu, care a fost nevoit să locuiască apoi cu prietenul şi colegul Florin Vasiliu într-o încăpere îngheţată, sperând la mai bine. „M-am îmbolnăvit, aveam o cavernă pulmonară, iar instituţia din care făceam parte era total indiferentă. Am făcut greva foamei pentru a scăpa din spitalul militar unde eram internat şi unde funcţiona şi o secţie de boli psihice grave. Am împărţit patul două luni cu mama, zăcând în totală nemişcare, pentru a mă putea vindeca. Nu aveam resurse să procur două grame de Streptomicină zilnic, zece tablete de Hidrazină, care însumau jumătate din salariul lunar. Am avut o nouă speranţă în a doua viitoare soţie, Marga, şi a urmat revenirea pe scenă şi întâlnirea cu marele Victor Iliu. «Moara cu noroc», piatra de hotar a carierei mele”, aminteşte maestrul în cartea sa. A decis să pună bazele unei noi familii alături de Margareta-Yvonne Butuc (Marga Barbu de mai târziu, n.a.) şi a trăit fericirea de a deveni peste noapte o personalitate artistică recunoscută, datorită rolurilor interpretate pe scenă, în cinematografie şi la radio.

A fost acuzat apoi că este legionar, că a împuşcat în 1938 evrei în pogromul de la Iaşi. Fabuloasă afirmaţie, având în vedere faptul că la acea vreme avea doar 7 ani. Adevărul era simplu. Un director de teatru şi unul din Ministerul Culturii tânjeau după cea care îi era soţie. Toate încercările, voalate sau directe, asupra ei nu au dat roade, astfel că au recurs la excluderea sa din teatru. Nicio explicaţie, niciun motiv profesional sau etic nu anunţau desfacerea contractelor de muncă ale lui Jora, Pintilie şi Codrescu. „Hărţuirea ei, şantajul, tăcerea ei impusă erau motivele excluderii mele. Le-am aflat după aceea. În mijlocul acestor evenimente eu am împărţit totul cu Ghiţă Hangiul, personajul meu din «Moara cu noroc». M-a strâns în braţele lui, retrăind un destin ce ne fusese parcă hărăzit amândurora. Pe platourile de la Bucureşti, cel din Moliere şi din vechiul cinematograf Tomis am râs, am plâns, am trăit şi am murit alături de cel geamăn mie, atunci, la începuturi. Doar măsura, echilibrul, omenia acestui om simplu, dar atât de complex ca Victor Iliu au reuşit ca prin farmec să mă reîntoarcă în pragul acestei împletiri de lut şi lemn pentru a putea reînnoda firul existenţei mele. Tulburătoarea mea identificare cu destinul hangiului mi-a rămas ca semn, ca pecete neştearsă în sufletul meu (...) În primăvara anului 1959, în faţa casei din Strada Maria Ghiculeasa, unde am locuit împreună, lângă portiera maşinii, ea, Marga mea, avea să spună mi-a acoperit amintirea cu lăcrămioare şi m-a înmormântat la rădăcina liliacului din curte”, scrie cu năduf în cartea sa maestrul Codrescu.

Adina Georgescu, care lucra la secţia de montaj a Studioului Cinematografic Buftea avea să-i devină soţie în 1963. Maestrul a crezut că în sfârşit îşi găsise sufletul pereche de care avea nevoie. Amândoi purtau răni ale unor experienţe amare. Nu a durat însă nici această căsătorie, din păcate. Lipsa de comunicare a făcut ca fiecare să meargă pe drumul lui.

În vara anului 1966, acelaşi an în care tatăl său pleca spre stele, Constantin Codrescu primea actele proprietăţii din satul Ghermăneşti, Snagov, al unei vechi case bătrâneşti. Acoperită cu stuf, înconjurată de o grădină plină de buruieni şi tristeţi, unde doar câţiva copaci crescuţi în neştire îşi înălţau trunchiurile spre soare. Aici şi-a regăsit colţul de lumină, de trudă şi de linişte.

La Teatrul Maghiar din Sfântu Gheorghe a ajuns în 1972, solicitat să regizeze câteva spectacole. Aici a cunoscut-o pe viitoarea soţie, actriţă la secţia Maghiară, Ildy Codrescu. Anii petrecuţi împreună au fost grei, plini de încercări, mai ales când trupul actorului a fost aproape sfărâmat de un accident, deloc întâmplător, de maşină, în urma căruia a lipsit un an din teatru. Starea soţiei s-a deteriorat din cauza morţii mamei ei, fiind internată într-un sanatoriu. S-a recuperat încet, sub atenta supraveghere a medicilor. Totuşi, accidentul de maşină l-a pus pe Constantin Codrescu în faţa unei stări de lucruri confuze. După 28 de ani de activitate artistică, din care 19 în Teatrul Mic, a fost pus în faţa unei alegeri dificile. Aceea de a renunţa la statutul său profesional.

1977 a fost anul marelui cutremur. Au fost curmate nenumărate existenţe, edificii, visuri, credinţe. „În mijlocul acestui infern, suferinţa mea părea o glumă. Blocul în care locuiam în Ghencea, la etajul 6, părea asemenea unui vas eşuat în mijlocul furtunii. Fuga pe scări, ieşirea binecuvântată la aer s-au petrecut cu iuţeala fulgerului. Lângă maşina parcată în faţa blocului m-am oprit un timp căutând a înţelege dimensiunea acelei clipe infernale.  M-am întrebat atunci, mă întreb şi acum, câtă disperare era sădită în ochii celor ce aşezau trupurile unul lângă altul, pe trotuarul devenit neîncăpător, asemenea stivelor de lemn dintr-un depozit. Şi astăzi, după atâţia ani, îndrăznesc să mă întreb, cu teama şi groaza clipei de atunci, dacă ignorarea şi neimplicarea forurilor de stat răspunzătoare vor fi în viitorul apropiat sau îndepărtat soluţia pentru a putea traversa posibila clipa a unui nou dezastru naţional. Am părăsit atunci spaţiul bucureştean şi m-am mutat la Snagov. Experienţa didactică acumulată în anii petrecuţi la Institutul de Teatru I. L. Caragiale din Bucureşti mi-a permis să iau o hotărâre curajoasă şi deosebit de importantă. În 1977, în calitate de conferenţiar şi apoi de profesor universitar, şef de catedră, m-am alăturat celor ce au răspuns solicitării Ministerului Învăţământului de a înfiinţa secţia română a Institutului de Teatru de la Târgu Mureş. Împreună cu Ileana Burlacu şi Adrian Mazarache am ctitorit prima şcoală de teatru în limba română de pe meleaguri transilvane”, scrie Constantin Codrescu.

După Târgu Mureş a ajuns la Brăila. Aici a preluat conducerea teatrului şi pentru o vreme colectivul acestuia s-a îmbogăţit cu noi actori, iar repertoriul cu noi piese. Acaparat de un volum prea mare de obligaţii, timpul acordat familiei era din ce în ce mai restrâns. „Se strecura fără de voie sentimentul obişnuinţei, de rutină, golind de firesc şi emoţie un spaţiu devenit fragil. Cea de lângă mine nu m-a înţeles şi ne-am despărţit la această copleşitoare răscruce. Am părăsit Brăila trist. Am ajuns la teatrul din Giurgiu şi într-un târziu la noua secţie română de teatru din Covasna, Sfântu Gheorghe. Una dintre angajatele loiale cauzei mele, Vasilica Smochină, a îndurat umilinţe şi chinuri de nedescris în urma mascaradei organizate pentru înlăturarea mea de la Brăila. Mi s-a părut esenţial că şi-a onorat ataşamentul faţă de mine, ca director. A fost eliberată după ce a fost supusă unui interogatoriu mârşav, dar situaţia sa familială era critică. Era în divorţ cu soţul, un alcoolic brutal. Mă simţeam obligat să o ajut pe această femeie şi pe copiii ei. Am găsit un post disponibil la Sfântu Gheorghe şi între timp s-a stabilit o relaţie de prietenie între noi şi copii, Paul şi Edi, una pe care mi-o doream de atât de mult timp, de familie. Astfel că prezenţa mea la Sfântu Gheorghe a avut un caracter permanent. Aici am trăit şi revoluţia”, mărturiseşte Constantin Codrescu.

A revenit la Bucureşti, la Teatrul Naţional, după 60 de ani, jucând în „Toma d’Aquino”, în regia lui Grigore Gonţa. „Mă opresc aici cu tristele exemple ce mi-au tulburat încrederea în oameni. Am încercat să rămân OM în mijlocul unei lumi străine mie, presărate cu picăturile otrăvite ale dispreţului şi nepăsării. Cu mare durere şi regret a trebuit să mă retrag. Eram şi obosit. E rândul altor generaţii, dar profesia de dascăl a fost una dragă sufletului meu tocmai pentru că era apropiată celeilalte, de actor. Se îngemănau într-un mod mai mult decât fericit. Vremurile din urmă au fost complicate pentru mine. M-am trezit în faţa unor stări pe care mental le gândeam, încercam să le aşez într-o anumită ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în faţa lor. M-am văzut dintr-odată fără ţinta mea de-o viaţă, munca directă pe care am făcut-o. La vârsta mea, din păcate, am rămas printre cei câţiva care mai încă zâmbim vieţii, inevitabil încercând să ne convingem că aşa este firesc, cu toate că în meseria noastră sunt anumite momente de excepţie care firesc ar fi să arate altfel”, mi-a mărturisit Constantin Codrescu.

Scriam la începutul acestui articol că povestea de viaţă a actorului Constantin Codrescu nu este deloc una simplă şi că a fost transpusă într-o docu-dramă numită „Un timp prin care am trecut”, care are inserate părerile celor care îl cunosc şi care l-au însoţit o parte din drum, personalităţi precum Florin Piersic, Valeria Gagealov, Dan Puric, Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Constantin Dinulescu, Andrei Pleşu, Dan Puican, Constantin Dicu, Ioana Pavelescu, Rodica Mandache, Nicu Alifantis, Eugen Cristea, Vlad Rădescu, Jeanine Stavarache, Ştefan Velniciuc (care de altfel interpretează rolul maestrului la maturitate), Olga Delia Mateescu, Valentin Teodosiu, George Custură, Ştefan Paraschiv, Lucian Sabados şi Veronica Dobrin.

Caracter puternic, Constantin Codrescu a ales să nu se frângă, şi-a păstrat coloana intactă, în ciuda vremurilor pe care le-a trăit, a timpului prin care a trecut. În ciuda bunătăţii sale, a blândeţii, a bunului simţ ieşit din matca lui firească, omul Constantin Codrescu şi-a apărat cu fermitate credinţele. Da, credinţele... La plural. Şi bine a făcut. Singura constantă din viaţa acestui monstru sacru al teatrului şi filmului românesc a fost şi a rămas publicul. Faptul că, în sfârşit, un film despre viaţa şi cariera sa îl readuce în atenţia publicului nu avea cum să fie trecut cu vederea. Întrebat ce-şi mai doreşte acum, la vârsta domniei sale, maestrul a răspuns zâmbind: „Aplauze!”. Este ceea ce-i doresc din tot sufletul la premiera filmului despre viaţa sa şi la evenimentul de lansare a cărţii „Un timp prin care am trecut” ce vor avea avea loc la sfârşitul lunii iulie.

Din distribuţia filmului fac parte: Dragoş Gheorghieş, Gianina Crivăţ, Gabriela Enescu, Florin Georgescu, Maria Magdalena Pisaltu, Alexandra Zamfirescu, Maria Rezac, Andrei Prodan, Paul Codrescu, Mihai Iancu, Fănel Răileanu, Aura Călin, Virgil Tudor, Ionel Răuţă, Ema Popa, Andreea Ionela Buzatu, Florina Şerban, Marian Visalon, Mariana Barbu, Dumitru Barbu, Diana Tudoriu, Alina Radu, Nicu Hagiu, Gabriel Zaharia. Şi copiii Damian Neagu, Emil Neagu, Dragoş Andrei Fătu, Iris Maria Radu, Mihail Visalon, Irina Ştefan şi Raluca Radu.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

mihai radu
30.06.2020, 19:27:28

George Vraca,Gyorgy Kovacs, Constantin Codrescu,trei actori cu o dicție fenomenală !

+4 (4 voturi)
sebastian hanes
1.07.2020, 20:04:05

A jucat exceptzional in Moara cu Noroc, eram copil cand am vazut ecranizarea prima data, m-a marcat. Era ca un teatru filmat la nivel de Shakespeare. Aceeasi profunzime am remarcat-o si in filmele regizate de Sorana Coroama Stanca. Deshi in general nu imi plac dramele.

+2 (2 voturi)
Vasile Marcus
2.07.2020, 01:02:51

Doamna...ceea ce faceti devine periculos. A omagia somitati...in lumea de azi ?

+2 (2 voturi)
popescu alina
16.07.2020, 06:40:05

@ Vasile Marcus Se pot, și chiar e necesară omagierea personalităților oricând, însă nu cum o face autoarea articolului: parcă ar fi vorba de Ștefan cel Mare și Sfânt al comuniștilor!?!? Codrescu a fost și este apreciat, e fals că ar fi fost vreodată uitat, însă dacă d-na Loreta Popa s-ar fi informat mai bine, ar fi aflat că nu a fost un sfânt în lunga sa viață,dimpotrivă!, așadar ar fi renunțat la penibila romanțare pe care o face privitor la aceasta. Constantin Codrescu a profitat în viața sa personală de farmecul artistic și rănit nemilos multe persoane.

MV R.
2.07.2020, 11:53:52

Un actor deosebit!

+1 (1 vot)

Vezi toate comentariile (6)

Modifică Setările