Teatru

articolul anterior articolul urmator

Costel Constantin, actor: „Eu îi dădeam ponturile lui Amza Pellea la pescuit“

1
20 Jun 2021 09:25:16
Autor: Adelina Mărăcine
Costel Constantin FOTO Arhivă personală
Costel Constantin FOTO Arhivă personală

Actorul Costel Constantin, care joacă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti de mai bine de 30 de ani, povesteşte despre viaţa închinată actoriei, despre prieteniile pe care le-a legat cu colegii de breaslă, printre care Amza Pellea, Marin Moraru şi Mircea Albulescu, alături de care mergea la pescuit înainte de repetiţii

Născut în Galaţi, în familia unui siderurgist de la uzinele Titan, Costel Constantin a ştiut că vrea să devină actor încă din copilărie, când unchiul lui, actor amator în oraşul natal, l-a lăsat să împrumute din accesoriile de recuzită. „Câte o mustaţă, câte o perucă, aşa s-a lipit teatrul de mine“, mărturiseşte Costel Constantin (78 de ani) care, după absolvirea Institutului de teatru, a fost repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a stat însă numai cinci ani, căci a fost descoperit de Radu Beligan, proaspătul director al Teatrului Naţional bucureştean, care l-a dorit la Capitală. Aici s-a împrietenit cu nume mari ale scenei române, care l-au ambiţionat mereu să dea tot ce are pe scenă, după cum povesteşte actorul într-un interviu acordat la ceas aniversar – va primi Premiul pentru Întreaga Carieră la Gala Premiilor Gopo, care va avea loc pe 28 iunie. 
 
Weekend Adevărul: Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?
Costel Constantin: Pentru mine este o mare bucurie că s-au gândit să-mi ofere acest premiu, că am ajuns în situaţia ca ei să considere că merit acest lucru. Pentru că am jucat în mai mult de 80 de filme de-a lungul carierei mele. Şi am să vă spun dumneavoastră ceea ce voi spune şi în discursul de primire a statuetei: este un lucru absolut extraordinar şi, mai mult decât atât, o întâmplare minunată faptul că am primit acest premiu acum, în 2021, când se împlinesc exact 60 de ani de la prima mea apariţie în faţa unei camere de filmat. Se întâmpla în 1961, eram în anul I de facultate, când o echipă de la Buftea a venit să cheme nişte studenţi de la actorie la un casting. Am fost, aşadar, printre cei chemaţi la Buftea, am ajuns în faţa aparatului de filmat, am spus câteva versuri şi am făcut câteva mişcări. Rolul nu l-am primit eu, l-a primit Iurie Darie atunci, dar mai important este că filmul se numea „S-a furat o bombă“, era al lui Ion Popescu-Gopo. Deci, iată, primesc acum această statuetă, ca o fericită coincidenţă.  
 
Şi actorii au avut de suferit, la fel ca întregul sector cultural, în această perioadă de pandemie. Pentru dumneavoastră cum a fost?
A fost foarte greu pentru actori, într-adevăr, mai ales pentru cei care sunt la începutul carierei. Au avut foarte mult de suferit. Eu mi-am continuat un proiect de-ale mele pe care-l am de şapte ani de zile, „Omul care a văzut moartea“, am ajuns la 190 de spectacole. Dar nu asta e important. Am trecut cu brio de această perioadă pentru că m-am pregătit din punct de vedere psihic. Adică, n-am devenit pesimist, mi-am luat soţia de mână şi am făcut în fiecare zi – ori dimineaţa, ori la prânz, ori seara, în funcţie de program – 10 kilometri pe jos. Asta ne-a ajutat foarte mult să trecem peste această perioadă stresantă – căci factorul psihic contează enorm. Iar băiatul meu, care este chirurg la Spitalul Sf. Pantelimon, mi-a zis de la început: „Tată, este o problemă foarte serioasă (n.r. – infecţia cu COVID-19), să n-o luaţi în glumă“. Noi ne-am făcut imediat vaccinul, am făcut şi rapelul, şi testul de anticorpi, şi suntem foarte bine acum. 
 
Gina Patrichi, prima profesoară de teatru 
 
Cum a început pasiunea pentru teatru? Aţi avut actori în familie? 
Eu sunt născut la Galaţi şi am doi fraţi mai mici, dar niciunul actor, amândoi au avut meserii tehnice. Doar unchiul meu, fratele mamei mele, Damian Bozian, făcea parte dintr-o echipă de actori amatori. După război, a făcut puţină şcoală şi s-a angajat actor la teatrul din Brăila, căci Galaţiul nu avea teatru. După ce Galaţiul şi-a făcut teatru, a revenit în oraş. Iar eu mergeam mereu după el la teatru, de mic. Mergeam în culise, unde împrumutam din accesorii, câte o mustaţă, câte o perucă, aşa s-a lipit teatrul de mine. Am intrat în echipa de teatru a liceului, ca mai apoi să intru în clubul de la Casa de Cultură a Pionierilor. Instructoarea echipei de teatru de -acolo era o actriţă tânără, care terminase facultatea şi care venise repartizată la noul teatru din Galaţi. Se numea Gina Patrichi. Aşadar, ea a fost prima mea profesoară de teatru. Apoi, în 1960, am dat admiterea în Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Am simţit mereu că asta va fi profesia mea pentru tot restul vieţii.
 
Costel Constantin FOTO Cinemagia 
 
Cum a fost la admitere, aţi intrat din prima?
Da, din prima am intrat, şi fiind un băiat sărac, venit din provincie, am stat la cămin şi am beneficiat şi de cursurile de pregătire, care se făceau tot în cadrul Institului. Acolo, profesor era un foarte mare actor, cu care am devenit ulterior coleg şi prieten, Ion Finteşteanu. Odată admis, am nimerit la clasa Beatei Fredanov (n.r. – actriţă şi profesoară de actorie de origine evreiască). A scos nişte actori extraordinari, vă spun doar câţiva colegi de-ai mei: Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Valeria Seciu, Rodica Mandache şi mulţi alţii. 
 
Primii bani din teatru, cheltuiţi la Cireşica 
 
Aţi legat prietenii cu aceştia? Ce întâmplări memorabile vă leagă de ei?
 
Am stat în cămin, în aceeaşi cameră cu Virgil Ogăşanu, un actor formidabil. 
Perioada studenţiei a fost superbă. Îmi amintesc că regizorul Mihai Dimiu, care era angajat la Teatrul CFR Giuleşti, ne-a invitat pe mine şi pe câţiva studenţi mai înalţi din clasă să facem figuraţie într-un spectacol montat de el. Am jucat o santinelă germană, căci piesa era despre o poveste dintr-un lagăr nazist. Ţin minte că am primit atunci 800 de lei pentru prestaţia mea. Am primit mai mult pentru că am avut şi o replică de spus – Beachtung (n.r. - Atenţie!), aşadar era figuraţie vorbită. Mi-am invitat atunci colegii de cameră, din cămin, la Cireşica, căci acolo se duceau numai actorii. Iar consumaţia am plătit-o din acei primi bani pe care-i făcusem din teatru – eram mândru. Îmi amintesc că mi-am cumpărat atunci, din aceiaşi bani, şi prima pereche de pantofi împletiţi – foarte scumpi, dar erau din piele şi mi-i doream foarte mult. 
 
Ce aţi făcut după facultate? Unde aţi fost repartizat?
Când terminai facultatea – era o regulă pe atunci – cei care aveau 10 pe linie puteau să aleagă unde să meargă, puteau să aleagă Bucureşti. Aşa au făcut atunci Caramitru şi Ilinca Tomoroveanu, au ales Bucureşti şi au mers la Teatrul Naţional, unde Caramitru -este acum director. Eu am fost repartizat la Iaşi, -unde am stat cinci ani. 
 
Beligan: „Nu e concurs, te angajez!“ 
 
În Bucureşti cum aţi ajuns? 
În 1968, marele scriitor Horia Lovinescu a devenit directorul Teatrului Nottara şi l-a chemat de la Iaşi pe Dorel Varga, prietenul meu. Şi el mi-a dat atunci un telefon şi mi-a spus: „Măi, se pare că directorul te vrea şi pe tine, vrea să te vadă, aşa că pregăteşte-te“. Dar nu m-a mai chemat nimeni, deloc. A trecut un an şi, în 1969, domnul Zaharia Stancu n-a mai vrut să fie director la Teatrul Naţional. El a plecat, iar Ministerul Culturii l-a delegat pe domnul Radu Beligan – care era directorul Teatrului de Comedie, dar şi actor angajat la TNB. Radu Beligan pornise într-un turneu prin ţară ca să aducă forţe proaspete la Teatrul Naţional bucureştean. I-a luat pe Ovidiu Iuriu Moldovan şi Florina Cercel de la Timişoara, pe Rodica Mandache şi pe mine de la Iaşi. Mi-a zis: „Costică, tu trebuie să vii la Bucureşti, nu trebuie să dai examene, nu e concurs, te angajez!“ 
 
Cu ce prestaţie l-aţi impresionat?
Mă văzuse în „Filoctet“, un spectacol pus în scenă de Aurel Manea, după un text antic jucat modern. Şi m-a plăcut. Eu jucăm chiar rolul Filoctet, împreună cu un alt coleg de-ai mei, Teofil Vâlcu. De atunci, din ’69, am venit la TNB. Sunt actor al primei noastre scene şi iată-mă tot aici. Pe Radu Beligan îl consider cel de-al doilea părinte al meu şi, totodată, prietenul meu nemaipomenit. Apoi, o mare experineţă am trăit când a fost invitat domnul Radu Penciulescu, un mare regizor, să pună în scenă „Regele Lear“, de Shakespeare. În rolul principal a fost distribuit un actor de la teatrul Nottara pe care eu îl consider cel mai mare actor pe -care -l-am avut în faţă vreodată, şi cu care am schimbat o replică, George Constantin. El era Regele Lear, eu eram contele de Kent. Era un om şi un profesionist impecabil. -Asta a fost o experienţă nemaipomenită care mi-a dat aripi. Am primit rolul multe apoi, am fost chemat la film.
 
Aţi fost prieten şi cu Mircea Albulescu, Marin Moraru şi Amza Pellea.
Erau o echipă formidabilă de prieteni cu care mergeam tot timpul la pescuit, dis-de-dimineaţă, înainte de repetiţiile la teatru. Eu eram cel care pregătea momeala, apoi ne urcam în maşină şi plecam la baltă. Ei bine, echipa era formată din Mircea Albulescu, Marin Moraru şi Amza Pellea. Eu îi dădeam ponturile lui Amza: „Amza, dragule, există o baltă Afumaţi“. „Păi da, la care mergem noi, Afumaţi 2.“ „Nu! Afumaţi 5, 
care e a Ministerului de Interne şi unde n-au acces decât generalii“. „Păi, m-au chemat ăştia la ei să le spun cu Nea Mărin...“, zice el. „Tu nu ceri nimic, decât un bon pentru balta Afumaţi 5, pentru maşina ta şi cei trei parteneri ai tăi, atât!“ Acolo era numai crap de două kilograme, am prins un portbagaj întreg de peşte.
 
Cel mai mare rol în teatru
 
Care a fost cel mai mare succes rol în teatru pentru dumneavoastră?
În 1983 am avut unul dintre marile mele succese, rolul Randle McMurphy din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, un spectacol pe care l-am jucat aproape 10 ani, cu sute de reprezentaţii, în care l-am avut partener – iarăşi, pe un extraordinar actor, şi acum îi spun asta – pe Florin Piersic. El este cel mai generos partener al meu şi un actor care dăruieşte foarte mult atunci când joacă, care nu e individualist şi alături de care m-am simţit minunat în toate cele câteva sute de spectacole. E o minune de actor – plin, bogat şi cu un suflet mare. Ceea ce contează extraordinar de mult. 
 
Zbor deasupra unui cuib de cuci | Teatrul Naţional Bucureşti
FOTO TNB 

 

„Dacă nu ştii să faci altceva, intri în politică“

Sunteţi născut la Galaţi, cum v-aţi descrie copilăria? 
Da, sunt născut la Galaţi, acolo mi-am petrecut şi copilăria, stăteam la curte, aveam grădină, locuiam cu părinţii şi bunica foarte aproape de cimitir. Îmi amintesc că aveam un grup de copii şi cu ei plecam ori până la Dunăre, ori pe malul Brateşului – cel mai mare lac –, sau câteodată, în unele seri, ne făceam din mătase de păpuşoi nişte ţigări, luăm de acasă câte un pled (n.r. – pătură mai mică şi uşoară), pe care-l ţineam ascuns să nu-l vadă bunica sau mama, şi plecam împreună cu ei în cimitir, unde săream gardul când se întuneca. Acolo erau nişte cavouri ale unor negustori greci, făcute cu zeci de ani în urmă, care zăceau nefolosite. Reuşisem să desfacem uşor capacul şi întram în cavou, ne aşezam, aprindeam câte o ţigară şi născoceam tot felul de poveşti. Vă daţi seama că dacă trecea cineva seara pe acolo şi auzea voci şi vedea fumul, putea să facă infarct? (râde) Dar n-a dat nimeni -buzna peste noi, nu ne-a văzut nimeni. Sau dacă ne-o fi văzut, probabil că au fugit mâncând pământul.
 
Vă amintiţi vreo mare boacănă pe care aţi făcut-o?
Odată, am plecat pe maul lacului şi a venit o furtună îngrozitoare. Mama a început să mă caute disperată prin ploaie, căci nu ştia de mine, nu-i spusesem că plec de acasă. Şi cineva care m-a văzut, i-a zis că am plecat cu nişte băieţi la lac. Nu m-a găsit. Noi ne ascunseserăm, de fapt, într-o cazemată veche, făcută de ruşi, de pe timpul războiului. Am stat până s-a terminat ploaia şi apoi am venit acasă. Când m-am întors şi i-am văzut ochii, mi-am dat seama că era furioasă. Am venit cu paşi mici lângă ea, ca mai apoi să o iau la fugă şi să mă urc cât pot de repede într-un dud. „Dă-te jos de acolo imediat“, ţipa la mine. Dar n-am făcut-o, am stat acolo câteva ore bune până a venit tata de la serviciu. El s-a uitat la mine şi atât a zis: „Coboară în clipa asta de acolo!“. Am coborât ca tras pe aţă imediat. Şi-a scos cureaua de la pantaloni şi mi-a ras două curele peste fund. 
 
Fentarea comuniştilor în teatru
 
Perioada comunismului cum v-o amintiţi?
În primul rând, în acea perioadă, statul, care impunea anumite lucruri, punea preţ foarte mare pe cultură. Şi noi, în teatru, nu am simţit niciodată... Sigur că exista o comisie care verifica spectacolele. De exemplu, într-o piesă în care jucam alături de Rodica Popescu-Bitănescu, scrisă de Cristian Munteanu, aveam o scenă de apropiere, sugera o noapte de dragoste. Noi doi stăteam în genunchi, iar Rodica îşi ridica bluza şi rămânea în sânii goi, asta era scena. La comisie s-a spus: „Când face actriţa gestul, în clipa aceea stingeţi lumina!“. Rodica vorbea, însă, cu electricianul, îi dădea să-şi cumpere o sticlă de vodcă: „Tu mai numără până la 10 şi mai lasă-mă puţin, te rog, în lumină...“ (râde).
 
Copil fiind, cum vi-l aminteaţi pe Ceauşescu? Ce vă spuneau părinţii? 
Tatăl meu a murit când eu aveam 14 ani, deci n-am apucat să vorbim de lucruri legate de politică, iar mama a avut grijă de trei copii. Eu n-am intrat în partid, m-am gândit că n-are rost, nici după Revoluţie. Am avut prieteni foarte buni pe care i-am stimat că au iubit teatrul. Şi pe Ion Iliescu l-am stimat, din acest punct de vedere, că e o persoană cultivată, care venea la teatru. Altfel, nu sunt de acord cu ideile unui partid sau al altuia. E o meserie şi asta, a fi politician – dacă nu ştii să faci altceva, intri în politică. Apropo şi de teatru, sunt de părere că el nu va dispărea niciodată. Chiar dacă nu-l facem noi, profesioniştii, sunt alţii care fac teatru, de exemplu, oamenii politici. Şi ei fac teatru. E şi asta o formă de manifestare artistică. 
 
Revoluţia unde v-a prins?
Din 1983, eu stau în Titulescu, vizavi de Primăria Sectorului 1. Deja jucasem în multe piese la televiziune, jucasem în filme şi în piese nenumărate la radio. Colegul meu de clasă, Mihail Stan, a zis: „Vino cu mine să preluăm Primăria!“. Soţia mea mi-a spus: „Măi, dacă te duci la Primărie, spune-le şi tu – că-s o grămadă de soldaţi acolo – să nu tragă spre blocul nostru“ (râde). Şi m-am dus cu Mihail – teatrul era închis oricum, nu se făcea nimic – şi am stat acolo. La un moment dat, se primeau ajutoare. În acea primărie erau un comandant şi vreo 30 de soldaţi. Şi au zis că cineva a trimis din Ardeal vreo 12 jumătăţi de porc. M-am băgat şi am zis: „O jumătate din aceea de porc o ducem vizavi, la Clăbucet“– o cârciumă pe colţ, celebră atunci, în care mai mergeam şi eu după spectacole – şi m-am dus la bucătar şi i-am zis să oprească carne pentru câteva fripturi, iar din restul să facă o tochitură mare, cam pentru vreo 30 de oameni. „Ce idee extraordinară aţi avut“, mi-au zis soldaţii (râde). Pentru că ei primeau mâncare cu pacheţelul. Sigur, trebuie să vă mărturisesc că eu am şi o pasiune pentru bucătărie, încă de mic copil. O să scot şi o carte cu reţete în curând. 
 
Lecţia de croşetat din armată
 
În armată aţi fost?
Da. Am făcut-o la Kogălniceanu, iar în ultimul an, la Iaşi. Chiar mă rugăm să nu nimeresc la Iaşi, pe coclaurile alea. Şi acolo am nimerit. Dar n-a fost atât de greu. Eram toţi studenţi pe la Artă, Teatru, Muzică, Pictură, ne înţelegeam. Mi-a rămas în amintire un tip înalt, de la Conservator, care croşeta tot timpul. Şi ofiţerii râdeau de el. Curios, am întrebat un coleg de ce croşetează mereu. Mi-a zis: „Măi, tu ştii ce instrument studiază el la Conservator?“ „Nu“, zic eu. „Face violoncel. Aşa se antrenează el, ca să nu-i înţepenească degetele. Că nu i-au dat voie cu violoncelul în armată“. 
Copiii dumneavoastră v-au moştenit talentul actoricesc?
Fiul meu cel mare, care are 54 de ani acum, l-am luat într-un film, să facă figuraţie, pe când avea opt ani, în „Întoarcere la dragostea dintâi“, dar nu i-a plăcut niciodată actoria, n-a fost atras. I-a plăcut medicina, iar acum este un chirurg excelent. Cel mic, Tudor, îmi spunea că-l doare gâtul când citeşte. Citea cu muşchii. Aşa că el a făcut rugby, a jucat 10 ani în Franţa şi fost căpitanul Naţionalei, în urmă cu 20 de ani. Are 49 la picior, 1,98 înălţime şi 130 de kilograme. Vi-l imaginaţi! Dar bănuiesc că n-a citit o carte până la capăt (râde). 
 

„E mult mai greu astăzi pentru tinerii actori“

 
„Weekend Adevărul“: Primul rol într-un film a fost în „Porţile albastre ale oraşului“, în regia lui Mircea Mureşan. Ce amintiri aveţi de atunci? 
Costel Constantin: Mă duceam la mare. Eu am avut un grup de prieteni care se pregăteau să dea la actorie, pe când eu eram deja în primul an la Institut. Şi dintre ei, doar unul a ajuns actor până la capăt, Dan Nuţu. -Altul a intrat la actorie, dar fiind bâlbâit, a trecut la regie – e vorba de Andrei Şerban. Al treilea era emotiv şi a părăsit actoria ca să treacă la Litere, acum este profesor la Sorbona – George Banu. Al patrulea era şi emotiv, şi bâlbâit, iar atunci când avea de spus ceva, se emoţiona teribil. A trecut şi el la regie – Alexandru Bocăneţ. Din păcate, a murit la cutremur împreună cu Toma Caragiu. Aşadar, Dan Nuţu, singurul care a ajuns actor dintre cei enumeraţi, îmi spune, pe când eram la mare, că joacă în „Porţile albastre ale oraşului“, iar actorul Cornel Coman s-a îmbolnăvit de ulcer, şi m-ar vrea pe mine în schimb. „Hai cu mine, că vrea să te vadă pentru rolul Sergentului Ana“, mi-a zis. Şi m-a şi luat. Aşa am debutat. 
 
Porţile albastre ale oraşului FOTO Cinemagia 
 
Ce rol v-a marcat? 
Cel din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“. Pe urmă, am jucat în „Apus de Soare“, unde am fost Ştefan Cel Mare. Am mai făcut un personaj foarte frumos, Damian Vulpenaru, în „Crimă pentru Pământ“, de Dinu Săraru. Iar la televiziune l-am făcut pe Cuza Vodă, într-un spectacol alb-negru. Toate sunt roluri frumoase, emblematice. 
 
Regizorii care i-au marcat cariera
 
Dintre regizori, cu cine aţi colaborat cel mai bine? 
Cel mai bine am colaborat în teatru cu un regizor dat uitării, Horia Popescu – zic „uitat“ căci el era chemat tot timpul de Minister, era obligat să facă spectacole festive. Dar era un mare regizor de teatru. A făcut nişte spectacole uluitoare, nu numai pentru Teatrul Naţional, ci şi pentru istoria teatrului românesc: „Danton“, de Camil Petrescu, „Ploşniţa“ de Maiakovski, „Richard al IIl-ea“ cu Radu Beligan, „Caligula“, cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Iar în film am lucrat foarte mult cu Mircea Veroiu şi Mircea Mureşan. Am mai lucrat cu un regizor foarte special, pe care l-am cunoscut la Iaşi, Mircea Daneliuc. Şi, 
bineînţeles, cu marele meu prieten de azi, Dan Piţa, cu care am făcut „Pepe şi Fifi“ şi multe altele.  
 
Nu-i plac filmele româneşti de astăzi 
 
Ce părere aveţi de filmele actuale româneşti? Le urmăriţi? 
Găsesc că unele au prea multă violenţă şi că sunt prea sordide. Oricum, noi avem o şcoală de film şi teatru minunată, de influenţă rusă – care-i cea mai bună din lume – şi de influenţă britanică. Aşa că rădăcinile le avem. Actorii crescuţi la noi sunt solizi, puternici, au valenţe multiple, aşa că-şi fac meseria foarte bine. Din păcate, e greu să găsească un loc în teatru. Pe vremea mea, terminau actoria cam 80 de persoane pe serie, iar acum termină cam 1.500. Plus că atunci eram obligaţi să mergem la un loc de 
muncă, iar dacă nu te duceai, venea cineva de la Miliţie şi te amenda pentru vagabondaj. Acum, aceşti copii sunt înnebuniţi după un loc de muncă, fac orice. În urmă cu 20 de ani, pentru o reclamă, de exemplu, primeam 2.000 de dolari, acum se dau vreo 150. Diferenţa e mare. E mult mai greu pentru tineri. 
 
Costel Constantin şi soţia sa, Mihaela Constantin FOTO Arhivă personală 
 
CV
60 de ani 
de carieră
Numele: 
Costel Constantin
Data şi locul naşterii: 
20 octombrie 1942, Galaţi, judeţul Galaţi
Studiile şi cariera: 
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, promoţia 1964 (rol de absolvire: Laertes – „Hamlet“ de William Shakespeare)
De-a lungul carierei a fost recompensat cu o serie de distincţii, printre care Premiul Naţional pentru cel mai bun actor (pentru rolul Vulpenaru – „Crimă pentru pământ“), Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2002), Premiul I de interpretare masculină pentru rolul Dinu din spectacolul „Moartea ultimului golan“, Premiul ATM de interpretare pentru cel mai bun rol masculin pentru Randle McMurphy – „Zbor deasupra unui cuib de cuci“.
Locuieşte în: Bucureşti
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Coco Cocos
20.06.2021, 19:01:34

sanatate, domnule ACTOR!

+1 (1 vot)
Modifică Setările