CRONICĂ DE TEATRU Cum să devii dictator

Scena din spectacolul „Lectia”                                           FOTO Sebastian Marcovici TNRS

PREMIERĂ La Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, regizorul Mihai Măniuţiu a pus în scenă „Lecţia“ lui Eugène Ionesco, într-o variantă inedită, despre dictatură şi demonii ei, cu actorul Constantin Chiriac în rolul principal.

Cel de-al doilea text dramatic al lui Eugène Ionesco, „Lecţia“ atât de iubită şi de montată peste tot în lume, este, în varianta de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, o interesantă cercetare asupra mecanismului dictaturii.

Iată ce spunea Eugène Ionesco despre teatru, pe care l-a iubit şi l-a urât în aceeaşi măsură: „Nimic nu-i mai greu decât să scrii pentru teatru. Unii îi obiectează azi teatrului că nu ţine pasul cu vremea. După a mea părere, îl ţine prea mult. De aici îi vin slăbiciunea şi caracterul vremelnic. Vreau să spun că teatrul ţine prea mult pasul cu vremea şi totodată nu îndeajuns. Fiecare timp cere introducerea unui «în afara timpului» ce nu poate fi comunicat, în timp, în lumea comunicării. Totul e clipă circumscrisă în istorie. Dar în fiecare clipă stă istoria întreagă“.

Încercând parcă un comentariu la această mărturisire, spectacolul pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Sibiu îşi propune să desfacă în bucăţi fascinantul mecanism al dictaturii – dictatura din Coreea de Nord. Dar finalul spectacolului extinde povestea la întreaga lume, aducând în prim-plan imaginile proiectate ale celor mai mari dictatori din istoria ultimului secol. Montarea se dovedeşte o încercare de a decripta, pe o cale care presupune umorul grotesc şi umorul absurd, mecanismul mental care conduce la declanşarea gustului pentru sânge, pentru moarte, pentru a controla, total, absolut, ireversibil.

Insectarul
cu fiinţe umane

Profesorul din „Lecţia“, în varianta lui Mihai Măniuţiu, este Dictatorul, este chipul, trupul şi creierul care „colecţionează“ fiinţe umane, transformându-le încet în schelete cu sufletul extirpat, care se aşază, unul după altul, într-o vitrină fascinantă.

Spectacolul se deschide cu o scenă în care, la o masă acoperită cu o pânză albă – ce se va dovedi apoi, previzibil, un scaun de stomatologie şi un intrument de tortură – stă Profesorul, interpretat de Constantin Chiriac. Stă cu spatele la public şi se uită pe geam – un geam prin faţa căruia se văd trecând norişori pufoşi pe un cer albastru, senin, ireal. În acest interior se simte mocnind fascinaţia libertăţii anulate, se simte plutind un aer metalic, ca o prevestire, iar muzica lui Şerban Ursachi – cu ritmuri asiatice încântătoare la început şi cu accente din ce în ce mai stranii spre final, pe măsură şi lucrurile evoluează între Profesor şi Elevă – nu face decât să completeze sentimentul de artificial.

În rolul Menajerei, Mariana Mihu realizează un personaj mascotă a unei lumi în care supunerea e ridicată la rang de perfecţiune, convertindu-se în afecţiune şi înţelegere maladivă şi în instrument al răului săvârşit ca într-o joacă. Din momentul în care Eleva (Florentina Ţilea) intră în interiorul universului „concentraţionar“, începe ca în glumă un joc pe viaţă şi pe moarte, în care aritmetica şi literatura sunt pretexte pentru ştergerea creierului, apanajul oricărui sistem dictatorial. După primele câteva minute în care Profesorul se joacă puţin cu mintea Elevei, lăsându-i în mod pervers sentimentul că „are libertate“ şi făcând-o să tindă, desigur, către ce altceva decât „doctoratul total“, scena se deschide şi apar nouă „cutii“ transparente, în care se află nouă multiplicări ale Elevei. Toate cele nouă Eleve închise în cutiile de plexiglas, cu chipurile colorate şi executând mişcări fascinante (într-o excelentă coregrafie semnată de Andrea Gavriliu), sunt „fluturi“ într-un
fascinant insectar, în care un al zecelea spaţiu îşi aşteaptă gol şi cuminte exemplarul să fie golit de suflet şi să intre „în sistem“.

Erotism şi cruzime

Constantin Chiriac, în rolul Profesorului, propune un personaj ce-i este, evident, la îndemână, un Dictator zâmbitor, nebun şi în acelaşi timp perfect sănătos, un om posedat de dorinţa de a supune, de a impune, de a construi „fiinţe noi“, ducând absurdul până în zona în care se converteşte în realism crud. Nimic din trupul sau gândul sau sufletul Elevei nu scapă ochiului lui vigilent, care pune în loc altceva. În Eleva, Florentina Ţilea îşi păstrează personajul de la început şi până la sfârşit într-o zonă de realism şi umor, care devine o contrapondere interesantă la cel al Profesorului. Jucându-se puţin la început şi cu câteva nuanţe erotice pe care rolul i le permite, creează o Elevă de un frumos „omenesc preaomenesc“, care se topeşte încet, încet până la sfârşitul spectacolului, fiinţa veselă şi „normală“ ajungând doar un trup fără suflet şi fără gând, care se supune necondiţionat.

Iar povestea merge mai departe… În câteva clipe, spaţiul se reface, scena se închide din nou, Profesorul îşi reia locul la masa din faţa geamului pe care se văd cerul albastru şi norii pufoşi, iar jocul poate reîncepe, în timp ce dictatura îşi schimbă feţele, chipul Profesorului substituindu-se rând pe rând marilor dictatori ai istoriei. ;

„Lecţia“

Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu

Piesă de: Eugène Ionesco

Regia: Mihai Măniuţiu

Decor: Adrian Damian

Costume: Irina Moscu

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Muzica: Şerban Ursachi

Distribuţia: Constantin Chiriac, Florentina Ţilea, Mariana Mihu, Veronica Arizancu, Emöke Boldizsár, Ioana Cosma, Serenela Mureşan, Veronica Popescu, Maria Soilică, Cristina Stoleriu, Alexandra Şerban, Codruţa Vasiu