Cronică de întâmpinare sentimentală

Artistul – UNIC – Marin Moraru, rămas fără confratele său de geniu scenic – Gheorghe Dinică – vine spre noi din singurătatea lui de alergător unic de cursă artistică fără egal azi – cu o antologie a rememorărăilor şi meditaţiilor sale de actor de teatru, mai ales, şi de film – surprinse cu o nobilă fidelitate de dialoganta sa amicală, Maria Capelos.

Marin Moraru – unicul, repet – crede că „SUNTEM CE SUNT AMINTIRILE NOASTRE” – chiar titlul cărţii sale vorbite şi la repetatele îndemnuri ale soţiei sale.

Astfel, cartea este biografia gândurilor unui Artist ce s-a născut într-o zi pe care a crezut-o fără identitate – 31 ianuarie 1937 (mâine e ziua lui, când împlineşte 77 de ani) şi a văzut lumina în aceeaşi Mahala a Rahovei „lângă Pomul Verde”, în care s-a ivit pe lume şi alt artist unic al scenei româneşti, Ştefan Iordache! Şi iată, 31 ianuarie 1937, din ziua fără identitate a devenit, în timp, ziua unei personalităţi emblematice a teatrului românesc din a doua jumătate a veacului al douăzecilea şi până azi, în prima decadă şi jumătate a veacului al douăzeci şi unulea şi, de fapt, a teatrului românesc întreg.  

Eu vreau să subliniez din capul locului că prima trimitere a rememorărilor lui Marin Moraru se face la Herman Hesse şi la celebrul său roman, „Jocul cu mărgele de sticlă”. Ei bine, Marin Moraru poate fi foarte simplu interpretul ideal al personajului principal al acestui roman. Arta lui Marin Moraru este una asemănătoare savanteriei barocului german, peste care planează, cum însuşi recunoaşte, aripa geniului dostoievskian. Arta lui este arta jocului cu mărgele de sticlă, arta savanteriei acestui joc, iar mărgelele jocului la Marin Moraru sunt de cristal.

Apoi, este vorba în această carte de o sinceritate a candorii unice, tulburătoare, cu care operează artistul în rememorările sale cu concluzii fără drept de apel, pe care le recunoşti implacabile. Te doare sufletul fiindcă trebuie să le recunoşti şi să le accepţi şi eşti uimit şi înfrânt în faţa adevărului lor.

„Mariana Mihuţ era la început o studentă cu voce uşor piţigăiată, o dulceaţă de fată, foarte drăguţă, dar uşor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuţ pe care o ştim cu toţii. Nu ştiu cum şi din ce motiv a devenit ea însăşi, dar acum este Mariana Mihuţ. Nu ştiu să spun ce a făcut, dar de la vocea aceea piţigăiată, de mironosiţă, a devenit o actriţă de o forţă, de o tenacitate şi o credinţă de nezdruncinat. Acum este una din cele mai mari actriţe ale teatrului românesc.”

*

„Ştefan Iordache a muncit mult şi în teatru. La Teatrul Nottara a fost ani de zile stâlp de bază. După care a plecat la Teatrul Mic, sub egida directoratului lui Dinu Săraru, care a făcut din el „General”. Şi bine a făcut. Pe el se sprijineau majoritatea pieselor de anvergură din repertoriu. A fost foarte bine pentru el. [...] a rămas doar el însuşi, un rege cu capul în nori. Avea şi de ce să fie aşa, pentru că era foarte bun.”

*

DAR ŞI:

Silviu Purcărete este un regizor care are multe geamantane de aranjat, în funcţie de părerea uni computer, ceea ce este spectacular. Este un regizor bun, dar pe mine nu mă interesează. Nu e regizorul sufletului meu, îmi pare rău.”

*

„N-aş vrea să vorbesc urât despre Andrei Şerban, dar concepţiile mele despre teatru sunt cu totul altele decât ale lui. Regizorul Andrei Şerban şi-a făcut loc în America cu experimente jucate la Institutul La Mama. Încă din studenţie a montat piese mai sofisticate, cu experiemente ieşite din afara arealului teatral, a organizat şi organizează încă workshopuri cu expuneri ciudate, alambicate, cu gesturi teatrale, cu mâini împreunate visător, aruncând vorbe ca o fântână arteziană. Ştie să vorbească, dar nu ştie să ceară suflet.”

*

Subiectivitatea nu-l trădează însă. Are dreptate:

„Liviu Ciulei, arhitectul, făcătorul de costume şi decoruri, băiatul care a avut un teatru pe mână de când era mic – tatăl său, arhitect şi el, când a construit clădirea în care se află acum Teatrul Nottara, a făcut la subsol un spaţiu de teatru special pentru fiul său -, cel care şi-a dorit să fie actor  - şi nu era rău -, a fost un mare regizor. Menirea lui era să fie rgeizor de teatru şi de film, era îndoctrinat cu artă. Era o persoană foarte complicată pentru că îşi dorea extrem de multe în acelaşi timp. Spectacolele lui Liviu Ciulei erau foarte vizuale. Rar se întâmplă să găseşti momente de carnaţie, de relaţie psihologică în scenă. Totul era la penelul lui de desenator. Arhitectul din el era vizibil peste tot, în toate spectacolele. Era mândru de ce desena şi se vedea pe scenă. Oamenii nu erau decât nişte pretexte puse la locul lor în acest decor, special creat parcă pentru a-i spori valoarea.” 

*

Acest actor care n-a cerut niciodată un rol anume, care n-a visat ambiţionat de vremelnicia succesului un anume rol, care n-a jucat niciodată niciun rol în care nu s-a văzut el şi care s-a retras – de câteva ori – când a vrut el, de pe scenă şi a revenit când a vrut el, cu o linişte îngrijorătoare pentru cei din jur, este unul dintre cei mai citiţi actori, unul dintre cei mai informaţi, unul dintre cei mai avizi de a şti necontenit totul, ca în „Jocul cu mărgele de sticlă”. În pofida tăcerii sale savante, a muţeniei sale când vorbeşte doar cu ochii, a apăsătoarei sale distanţări faţă de tot şi de toate şi neapărat faţă de imediat este „victima” fericită a unei combustii intelectuale ca un vulcan care clocoteşte fără sfârşit, fără să-l auzim şi fără să-l bănuim; un vulcan care, brusc, se revarsă în ultimul rol de pe scenă, când pe acea scenă, dacă nu e şi Dinică lângă el, nu-l vezi decât pe el.

Acest Absolvent conştiincios al Şcolii Tehnice de Construcţii şi Întreţinere Căi Ferate, Poduri şi Tunele, repartizat la început la Braşov, pentru a veni la uzinele Griviţa Roşie spre „a verifica piesele în drumul lor de la forjă la strungărie” e, până azi, artistul savant al unor roluri cu o mie de chipuri şi sentimente, şi luminişuri şi umbre, şi întunecimi, şi izbucniri de reflectoare dezvăluitoare ale unor universuri psihologice care ar merita fiecare un studiu de caz întreg!

Ei bine, adăugaţi aici misterul lui Sancho Pancha, pentru că din acest mister izvorăşte şi umorul lui unic, ironia lui unică, licărirea unică din furişarea jucăuşă a ochilor lui, din uimirea apoplexivă a ochilor lui; e un actor care poate sugera o situaţie întreagă numai din mişcarea şi licărul şi alergarea ochilor. Imobilitatea bruscă a obrazului, lumina din ochi şi frica descoperirii umite din ochii lui şi fruntea încremenită sunt, ca şi buzele care pot şi ele încremeni într-o mie de rictusuri, de spaimă, de bucurie, de tristeţe, de melancolie, de tăcere tivită şi cusută cu cea mai rafinată maşină de cusut Zinger – sunt, toate la un loc şi într-o clipă, chintesenţa unei stări, a unui fapt de viaţă, a unei acţiuni întregi, creuzetul savanteriei exprimării atât de diverse a sentimentelor. Şi iar mă întorc la „Jocul cu mărgelele de sticlă”, romanul lui Herman Hesse, şi nu mă mir că e una din cărţile lui de căpătâi. Altfel, foarte greu de citit. Dar oferind celui care ajunge la capătul romanului o bucurie greu de exprimat.

Dacă veţi vrea să aflaţi pecetea unui actor ca Ştefan Iordache, Albulescu, Valeria Seciu, Cozorici, Bălănuţă, Draga Olteanu, Beligan, pecetea unor regizori ca Esrig, Pintilie, ca...etc., etc., etc., citiţi rememorările din cartea despre care vorbim.

Descriindu-se şi pe el, artistul unic ne dezvăluie până la urmă chipul şi unicitatea celui care oriunde s-ar afla şi în orice clipă, poţi fi sigur că, nefiind pe scenă, nu joacă un rol.

Marin Moraru este cel care poate să spună despre sine însuşi definitoriu:

„BISERICA MEA O PORT CU MINE. EA ESTE PESTE TOT. EU SUNT CEL CARE MĂ ROG ÎN MINE ÎNSUMI. SUNT UN MELC CU BISERICA ÎN SPATE.”