Cronică de teatru: Un clar-obscur multisemantizat

Dacă nu aş fi ştiut că Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat e o piesă scrisă de Matei Vişniec în urmă cu vreo zece ani, că s-a mai jucat în România, aş fi putut paria că ea ilustrează ceea ce un teoretician provenit din fosta Iugoslavie, pe nume Predrag Matveevič, numea, într-o carte apărută în traducere românească în anul 1979, poetica evenimentului.

Piesa a putut fi văzută într-un spectacol cam fără istorie din 2004 de la Teatrul Mic, un Teatru a cărui istorie recentă e tot mai neprecizată, însă nici un “for responsabil” nu dă semne că ar fi dispus să observe asta

Se analizau acolo virtuţile şi servituţile poeziei ocazionale, ale acelei poésie de circonstance, cum zic francezii, o literatură cu o apreciabilă diacronie. Primul capitol al studiului era pus sub însemnele unui citat din Goeth e- “toate poeziile mele sunt poezii ocazionale, inspirate din realitate şi avându-şi rădăcinile în realitate. Nu punnici un preţ pe poeziile plăsmuite” şi începea printr-o definiţie extrem de clară: “...poezia ocazională, în sensul strict al termenului, desemnează cel mai adesea o poezie compusă cu prilejul unui eveniment care se impune prin importanţa sau actualitatea sa”.

Disjuncţii

Acum, sigur, nu ştiu cât de importantă sau de actuală a fost, cel puţin pentru oamenii cât de cât instruiţi povestea cu profeţia privind iminenţa sfârşitului lumii, un sfârşit ce ar fi trebuit să se producă la finele lui 2012. Dar ascultând replicile din partea a doua a piesei lui Matei Vişniec, adică din momentul în care îl vedem, cam pe neaşteptate, pe Profesorul Pandolfi care, pe un ton afectat-academic, anunţă că a doua zi soarele nu îşi va mai face apariţia şi urmărim vânzoleala sterilă a autorităţilor, ascultăm sfaturile imbecile ale funcţionarilor Municipalităţii, ne şochează reacţiile ciudate ale oamenilor, inadecvarea acestora la realitate, totul încheiat cu monologul patetic din final, un monolog izvodit din dorinţa de a mai invoca o dată frumuseţea vieţii, în pofida tuturor urâţeniilor inventariate anterior, ar exista toate premisele să credem că Paparazzi a fost scrisă cu gândul la acel sfârşit. 

Cu atât mai mult cu cât scrierea lasă impresia unui doi într-unul nu din cale afară de organic construit. O impresie în conturarea căreia dobândeşte o contribuţie, involuntară, fireşte, conjuncţia disjunctivă din titlu. După părerea mea, în fond, nu avem de-a face riguros exact cu o scriere cu două titluri, aşa cum mai sunt multe altele în creaţia lui Matei Vişniec, ci despre două texte ce funcţionează, măcar la nivel faptic, evenimenţial destul de independent şi care sunt unificate la acelaşi nivel nu tocmai fără cusur.

Până la un moment dat, piesa povesteşte despre felul în care doi paparazzi, ghidaţi de o voce a unui şef cu un sex incert, au sarcina de a surprinde ceea ce se întâmplă la party-ul dat de o mare vedetă, reuşind, e drept, să devină un fel de radiografie sui-generis  a Lumii, pentru ca mai apoi povestea vedetei şi a petrecerii sale să cam fie dată uitării, aşa încât acestei părţi a scrierii să îi fie mult mai convenabil cel de-al doilea titlu.

În pofida acestui defect de îmbinare, Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat  e un text evident marcat de modul deja clasicizat în care scrie Matei Vişniec. Are personaje-definiţie sau personaje-temă, numite în stilul binecunoscut - Bărbatul cu flautul, Omul pentru care naşterea a fost o prăbuşire, Femeia care vrea să plece cu trenul, Bătrâna doamnă cu busolă, Bătrânul cu cutia de saxofon, Omul care trăieşte pe trotuar şi ascultă muzică în cască, Orbul care stă la televizor şi ascultă muzică în cască, ş.a.m.d, se prezintă asemenea unui absurdoid, ilustrează tema aşteptării angoasate şi contradictorii, ne pune în faţa unui labirint textual,  seamănă bine şi cu Teatrul descompus, dar şi cu Şi cu violoncelul ce facem?, şi cu Uşa, dar şi cu Groapa din tavan.

Regăsim în ea ceea ce Valentin Silvestru numea clovnada tragică, dar şi însuşirile pe care acelaşi critic le înşiruia a fi “caricaturalul monstruos... creat cu o artă de fineţe, cu un lexic foarte bogat... cu ciocniri inteligente între sofisme şi silogisme, cu o maliţie de calitate, în necontenit şi accelerat crescendo, ca în partiturile rossiniene”. (cf prefaţa la Groapa din tavan, ediţia a doua, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007).

Reîmbinări

În spectacolul realizat la Secţia română a Teatrului de Nord din Satu Mare, tânărul regizor Ovidiu Caiţa a mizat mult pe valorarea acestor invariante ale scrierilor lui Vişniec.

În vizualizarea lor, în plasarea acestora într-un clar-obscur multisemantizat, în alternanţa dintre certitudine şi părelnic, facilitată chiar de respectivul clar-obscur, în elaborarea unei metafore scenice de ansamblu întru durarea căreia a contat mult acordul aproape impecabil dintre jocul actoricesc, cu câteva momente de performanţă lesne sesizabile în evoluţiile unor interpreţi precum Ciprian Vultur, Dorin C. Zachei, Ionuţ Mateescu, Radu Botar, dar şi cu notabile contribuţii profesioniste ale celorlaltor actori – Alexandra Odoroagă, Stelian Roşian, Vlad Mureşan, Raluca Mara- şi impactul imagistic şi ideatic al cadrului scenografic, foarte bine gândit de Eliza Labancz, şi în light design-ul care bănuiesc că îi aparţine tot lui Ovidiu Caiţa.

În acest acord, până la urmă natural, aflăm formula reuşitei montării sătmărene. Ovidiu Caiţa a ordonat cu destulă rigoare şi cu multă inteligenţă materia dramatică altminteri cam nărăvaşă şi un pic risipită a textului, a găsit cheile ieşirii din labirintul partiturii, a creat imagini frumoase, însă nu frumoase în sine şi nicidecum manieriste şi, după cum spuneam, a lucrat bine cu actorii.

Şi a lucrat bine nu numai cu actorii profesionişti, ci şi cu micul Andrei Soponar, un băieţel de doar şapte ani, distribuit în Automatul cu băuturi, care chiar are rol, are şi text, care înţelege ceea ce spune, care joacă de-adevăratelea, care devine personaj, nu e doar o pată de culoare în spectacol şi atât. Se ştie, folosirea copiilor în teatru reprezintă un risc, risc pe care directorul de scenă sătmărean şi l-a asumat şi a câştigat.

Ajung la Satu Mare după o pauză de doi sau trei ani. Ceea ce am găsit acolo, la modul punctual, e demn de stimă. Nu ştiu dacă toate spectacolele aflate pe afiş sunt bune sau la fel de bune. Dar Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat este unul bun. Bun fiindcă e unul de echipă. Bun fiindcă regizorul şi-a făurit o echipă artistică în stare să depăşească ceea ce părea a fi nu din cale afară de prietenos în textul lui Matei Vişniec.      

Teatrul de Nord din Satu Mare- Secţia Română; PAPARAZZI SAU CRONICA UNUI RĂSĂRIT DE SOARE AVORTAT de Matei Vişniec;

Regia: Ovidiu Caiţa;

Scenografia: Eliza Labancz;

Cu: Ciprian Vultur, Alexandra Odoroagă, Dorin C. Zachei, Ionuţ Mateescu, Andreea Mocan, Stelian Roşian, Radu Botar, Vlad Mureşan, Raluca Mara, Andrei Soponar;

Data premierei: 17 februarie 2013