Cronică de teatru: Două dorinţe şi jumătate
0
Oferta de titluri shakespeariene din repertoriul Teatrului “Regina Maria” din Oradea s-a mai împlinit de puţină vreme cu unul. E vorba despre spectacolul cu piesa „A douăsprezecea noapte”, montat de foarte tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu. O piesă scrisă în jurul anului 1600, “nou refugiu în comedie al lui Shakespeare”, după cum nota Haig Acterian.
După părerea aceluiaşi exeget în această piesă „câteva din temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise şi îmbinate într-o singură acţiune”.
Siguranţa meşteşugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o „capodoperă”. Capodopera aceasta are, după cum bine se ştie, mai multe titluri, iar respectiva bogăţie e departe de a reprezenta un capriciu. Piesa se mai cheamă Noaptea Regilor (titlul acesta a fost preferat de Andrei Şerban pentru spectacolul montat la începutul anilor ’90 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti).
Se numeşte şi Noaptea de la spartul târgului (unul dintre titlurile pentru care a optat Silviu Purcărete, atunci când a înscenat piesa în anul 2004, la Teatrul Naţional din Craiova). Un titlu a cărui semnificaţie este foarte apropiată de cel devenit cel mai popular căci “noaptea de la spartul târgului” e, conform unei socoteli simple, a douăsprezecea după cea a Crăciunului.
Noaptea în care te desparţi, cu oarecare melancolie, poate chiar cu puţină tristeţe de ospeţe şi de sărbătoare şi te întorci în cotidian.
E noaptea de Bobotează, noaptea ce marchează sfârşitul sărbătorilor de iarnă. Noaptea în care te desparţi, cu oarecare melancolie, poate chiar cu puţină tristeţe de ospeţe şi de sărbătoare şi te întorci în cotidian. Noaptea care ar trebui să fie şi cea mai veselă, mai plină de peripeţii, de umor şi de bună dispoziţie, tocmai fiindcă, pentru moment, e ultima. Înseamnă punctul culminant al carnavalului. De altminteri, avanpremiera primei montări a textului ar fi trebuit să aibă loc la 6 ianuarie 1602. Din câte se pare, din felurite motive, avanpremiera a fost amânată. În fine, piesa mai deţine un titlu, tradus la noi fie Ce doriţi, fie Ce aţi dori, care iarăşi apărea pe afişul spectacolului datorat lui Silviu Purcărete.
Acest Ce sau Cum aţi dori e socotit de criticul polonez Andrzej Žurowski a fi cel mai important. Şi aceasta deoarece el scoate la iveală mai multe piste. “Ce doriţi, adică: ce alegeţi. Exact- ce anume alegeţi?. Care atitudine vă este mai apropiată? A lui Sir Belch sau a lui Malvolio? Sau poate a Violei sau a lui Cezario? Dar totodată trebuie să apelăm şi la alte semnificaţii ale sintagmei. What you will?- la ce visaţi? Ce vă doriţi în adâncul sufletelor voastre? Şi atunci se dovedeşte că ceea ce doriţi sau ceea ce sunteţi nevoiţi în cele din urmă să acceptaţi nu trebuie neapărat să fie şi acel ceva la care aţi visat ”.
Ce a dorit Alexandru Mâzgăreanu ?
Aşadar, ce a dorit, ce a visat să facă cu textul acesta atât de frumos, atât de generos în oferte Alexandru Mâzgăreanu?
Prima intervenţie a lui Orsino, dar şi prima replică a piesei glăsuieşte în felul următor: “Dacă e adevărat că muzica/ E hrana dragostei, cântare daţi-mi/ Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu, Şi-atâta să-l îndop încât să moară”.
E limpede. Alexandru Mâzgăreanu s-a situat de partea lui Orsino. Regizorul şi-a dat şi sieşi, ne-a oferit şi nouă, un spectacol muzical. Sau aproape muzical. A recurs la o orchestră (formată din Florian Chelu. Alexandru Szuz, Alex Stîngu şi Marian Boboia), plasată undeva în fundul scenei, pe care o vedem printr-un fel de ecran cvasi-transparent, marcat şi de prezenţa unei corăbii în miniatură, simbol al ambarcaţiunii al cărei naufragiu s-a aflat la originea întâmplărilor din piesă. Unul dintre componenţii orchestrei, foarte tânărul şi, după părerea mea, excelentul chitarist care e tânărul Alex Stîngu, apare şi la vedere, spre a comenta dar şi a a contrapuncta prin muzică melancolia de extracţie bahică a Ducelui, bine jucat de Richard Balint, dar care mi se pare încă şi mai bun, mai transmiţător de mesaj, de împlinire în momentele finale ale reprezentaţiei. Mai exact.
Actorului îi iese foarte bine sugerarea transformării sub imperiul dragostei adevărate, nu din capriciu, a personajului.Richard Balint poartă foarte bine costumul. Regizorul i-a făcut pe plac orchestrei şi i-a oferit şi şansa de a fi văzută cu totul în deschiderea părţii a doua a spectacolului. Uvertura respectivă dă impresia unui moment în sine, a unui microrecital, a unei spargeri nu, nu a târgului, ci a convenţiei, cu atât mai mult cu cât în această a doua parte orchestrei îi revin sarcini mult diminuate.
Directorul de scenă l-a lăsat pe Feste, interpretat destul de inegal, când mulţumitor, când mai puţin bine de Alin Stanciu, un tânăr actor cooptat anume pentru acest spectacol în trupa orădeană, să cânte mult. Excesiv chiar. Sunt melodii pe care Alin Stanciu le cântă mai bine, sunt altele care sună mai puţin bine. Muzica originală îi aparţine lui Alexandru Suciu. Cred că se putea renunţa fără probleme la acelea ce produc disconfort şi interpretului, şi spectatorului, cu atât mai mult cu cât, interpretate în limba engleză, ele nu prea completează şi nici nu subliniază în chip decisiv semnificaţiile spectacolului. Iar dacă orchestra aproape că dispare în a doua parte a spectacolului, dispar şi intervenţiile solistice ale lui Alin Stanciu.
Tot în prima parte, Feste se dovedea omniprezent. El era cel ce supraveghea acţiunile tuturor celorlaltor personaje. E drept, aceste apariţii se consumau câteodată şi in unele locuri ce nu puteau intra în câmpul vizual al tuturor spectatorilor. După pauză, aceste apariţii sunt uitate în cvasi-totalitatea lor. Îmi scapă raţiunea unei atare decizii. O văd pur şi simplu ca o inconsecvenţă.
Alexandru Mâzgăreanu şi-a dorit deopotrivă un spectacol marcat de onirism. De aspiraţia, de visul regăsirii dintre Viola (Anda Tămăşanu) şi Sebastian (Răzvan Vicoveanu). Drept pentru care directorul de scenă a introdus în spectacol numere coregrafice, scăldate în fum, numere ale căror protagonişti sunt cei doi fraţi, dar şi lorzi, călugări, marinari, ofiţeri muzicanţi şi alţi curteni, aceştia din urmă interpretaţi de actorii Ciprian Ciuciu, Andrei Gliga, Eugen Neag, Radu Tudor. Momentele dansante cu pricina au fost create de Baczó Tünde, însă mă tem că nu au fost îndeajuns repetate.
Oricum, foarte pregnante nu sunt. În părţile de teatru dramatic Răzvan Vicoveanu e exact dar nu mai mult (nici nu prea avea să fie cum, având în vedere redusele posibilităţi de îmbogăţire a partiturii pe care i le acordă ponderea apariţiilor sale în economia, altminteri destul de puţin economicoasă a spectacolui ce durează aproape trei ore). În schimb, Anda Tămăşanu marchează apariţii proeminente, foarte bine elaborate şi strucurate, remarcabil paginate scenic. E limpede, venirea ei în trupa orădeană reprezintă un câştig pentru aceasta. Aşa, cel puţin, mă lasă să cred şi să sper această primă apariţie consistentă a actriţei într-un spectacol al Teatrului “Regina Maria”.
A douăsprezecea noapte se arată a fi un spectacol de comedie numai în a doua sa parte.
Bănuiesc că regizorul a intenţionat să monteze la Oradea şi un spectacol de comedie, aşa cum, de altminteri, impunea piesa shakespeariană. Peştişorul de aur i-a împlinit regizorului doar pe jumătate această a treia dorinţă. Şi aceasta fiindcă A douăsprezecea noapte se arată a fi un spectacol de comedie numai în a doua sa parte. Atunci când e deparazitat de surplusuri, când devine mult mai suplu, mai inventiv, mai cuceritor. Atunci când vedem un Malvolio remarcabil jucat în travesti de Ioana Dragoş Gajdo, deşi nu îmi e din cale afară de limpede de ce personajul trebuie să fie un Malvolio…ungur. Atunci când devine funcţională una dintre componentele cuplului Sir Toby- Sir Andrew. E vorba despre cea de-a doua, concretizată prin evoluţiile de efect ale lui Pavel Sârghi. Din păcate, Sir Toby nu i-a prea “ieşit” lui Sebastian Lupu. Atunci când felul cum şi-a gândit rolul Lucia Rogoz (Maria) dă în pârg.
Mihaela Gherdan e o Olivia rece, elegantă şi distantă atunci când asta îi cere partitura, palpitând de pasiune cu greu ţinută în frâu când rolul îi impune acest lucru, luminoasă, fericită şi graţioasă când încurcăturile se descâlcesc. Sorin Ionescu (Antonio), Ion Ruscuţ (Un căpitan de navă) şi Andrian Locovei (Fabian) îşi îndeplinesc conştiincios datoria.
Dacă…
Dacă montarea ar fi fost mai atent calibrată, dacă dimensiunile celor două părţi ale ei ar fi fost mai drastic cumpănite, dacă ar fi intrat în vederile regizorului echilibrul dintre ele (prima parte durează aproximativ 110 minute, cea de-a doua 50), dacă…, dacă…, Teatrul “Regina Maria” din Oradea ar fi dobândit un spectacol foarte bun. Decorul gândit de Sorana Ţopa şi costumele imaginate de Alexandra Boerescu reprezintă tot atâtea argumente în acest sens.
Teatrul Regina Maria din Oradea- A DOUĂSPREZECEA NOAPTE de William Shakespeare;
Traducerea: Mihnea Gheorghiu;
Regia artistică: Alexandru Mâzgăreanu;
Decoruri: Sorana Ţopa;
Costume: Alexandra Boerescu;
Coregrafia: Baczó Tünde;
Muzica originală: Alexandru Suciu;
Cu: Richard Balint, Răzvan Vicoveanu, Sorin Ionescu, Ion Ruscuţ, Andrei Gliga, Sebastian Lupu, Pavel Sîrghi, Ioana Dragoş Gajdo, Andrian Locovei, Alin Stanciu, Mihaela Gherdan, Anda Tămăşanu, Ciprian Ciuciu, Eugen Neag, Radu Tudor şi Florian Chelu, Alexandru Szuz, Marian Boboia;
Data premierei: 17 martie 2013
Se încarcă comentariile...
