Cronică de teatru: Cu uşile închise

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Când lumina se stinge”, se vede adevărata esenţă a fiinţelor umane, de „manechine”, de mecanisme dezarticulate, în spectacolul „Comedie neagră”, de Peter Shaffer, pus în scenă de Cosmin Alexandru Purice la Godot Café-Teatru.

Găselniţa de la care pleacă textul reputatului dramaturg englez (datând din 1965), ales de tânărul regizor pentru debutul său bucureştean, este una atât de simplă şi de evidentă, încât te întrebi cum de nu i-a mai venit şi altcuiva până acum. În esenţă, lucrurile stau altfel: un grup de personaje (în cele din urmă, şapte se vor perinda pe scenă) este surprins într-un apartament de o pană de curent.

Lumini şi umbre

Prin urmare, trebuie să meargă înainte şi să-şi dezvolte relaţiile reciproce aflându-se în cea mai mare parte a timpului într-o obscuritate deplină. Jocul „lumină sau întuneric” se joacă în spectacol astfel: cât personajele au lumină, pe scenă e întuneric; atunci când ele – cea mai mare parte a timplui – bâjbâie într-o beznă absolută, reflectoarele sunt date la maxim, iar scena e inundată de lumină; aşadar noi, spectatorii, suntem martori ai unor comportamente ridicole şi pantomime groteşti; când vreunul reuşeşte să aprindă vreun chibrit/brichetă/lanternă, clarobscurul e stăpân.

Acum, sigur că a vedea timp de o oră şi jumătate şapte oameni bâjbâind, mişcându-se haotic şi fugindu-le pământul de sub picioare (la propriu şi la figurat) este în sine un lucru amuzant, de un comic irepresibil, adecvat spaţiului de cafenea în care se joacă spectacolul. În plus, textul lui Shaffer abundă de încurcăturile specifice teatrului bulevardier.

Şapte personaje în căutarea unei lumânări

Pe capul personajului principal, un tânăr artist plastic aspirant (Brindsley Miller: Istvan Teglas), se află, pe rând şi împreună, o logodnică pe care nu o iubeşte (Carol Melkett: Alina Popescu), tatăl autoritar al acesteia (Marius Chivu) – colonel scoţian costumat în kilt –, o vecină singură, nevricoasă şi menopauzată (Miss Furnival: Ana Maria Lazăr), prietenul său bun (se sugerează chiar mai mult de atât), întors pe neaşteptate dintr-o călătorie (Harold Gorringe: Mihai Smarandache), precum şi fosta sa prietenă (Clea: Andreea Samson), pentru care se pare că încă nutreşte sentimente. Cu toţii, îl aşteaptă pe un milionar german excentric (Georg Bamberger: Mădălin Mandin), amator de artă, care ar putea să-l salveze de la sărăcie pe junele nostru (“Aşteptându-l pe Bamberger”, îţi vine, beckettian, să spui, doar suntem în Godot).

Private de darul vederii, fiinţele din faţa noastră sunt neajutorate, expuse, iar mişcările lor sunt din ce în ce mai sacadate, mai lipsite de sens şi desen coerent.

“Manechinele”

Treptat, gesturile şi acţiunile personajelor construiesc un univers straniu şi grotesc, deconstruiesc de fapt fiinţa umană, reducând-o la esenţă, iar ceea ce se vede nu e deloc plăcut. Private de darul vederii, fiinţele din faţa noastră sunt neajutorate, expuse, iar mişcările lor sunt din ce în ce mai sacadate, mai lipsite de sens şi desen coerent.

Încet-încet, ele se transformă, sub ochii noştri, în mecanisme dezarticulate, în „manechine” groteşti, în păpuşi defecte mânuite de un păpuşar nevăzut. Cu alte cuvinte, un aer ionescian pluteşte asupra întregii poveşti, iar Purice, ca autor al montării, n-ar fi făcut rău dacă ar fi dezvoltat mai mult aceste sugestii ale textului. (Într-o cheie dramatică, ideea lipsei bruşte de vedere şi a regresiei fiinţei umane în aceste condiţii a fost dezvoltată şi de José Saramago în „Eseu despre orbire”, precum şi în ecranizarea lui Fernando Meirelles.)

Umbra lui Ionesco. La Godot

Culmea corozivităţii este atinsă într-una din scenele dinspre final, când miliardarul neamţ îşi face în sfârşit apariţia. Cum cei prezenţi îl cred surd, cu toţii ţipă la el şi îşi spun replicile cât pot de clar şi la volum maxim. Aici, nu numai mişcările, ci şi frazele în sine, vocile, modul de exprimare al eroilor sunt deconstruite, nemairămânând în loc decât acel dorit „du mécanique plaqué sur du vivant” (Bergson).

Sugestia este, evident, din „Cântăreaţa cheală”, dar desigur dramaturgul britanic n-are nicio legătură cu subtilitatea geniului ionescian. Suntem departe de acel moment revoluţionar al teatrului postbelic. De altfel, Shaffer a avut, în carieră, (doar) inteligenţa de a alege subiecte ofertante, cu conflict puternic („Amadeus”, „Equus”), beneficiind, pentru notorietate, şi de adaptările cinematografice ale unor regizori de film marcanţi (M. Forman, respectiv S. Lumet).

Microcosmul ca infern

Ca întotdeauna într-o astfel de situaţie-limită, de tip “huis clos” (J.-P. Sartre), măştile cad pe rând, caracterele personajelor se degradează şi ele apar în adevărata lor lumină. Ideea e simplă şi s-a făcut de atâtea ori: pune un grup restrâns de personaje într-un spaţiu izolat, cu o cantitate suficientă de timp la dispoziţie, şi o să vezi în scurtă vreme cine sunt cu adevărat. Lucrurile se vor degrada în mod inevitabil, şi astfel se întâmplă şi aici. Sigur, aici nu se ajunge încă la concluzia “infernu-s ăilalţi”, spectacolul îşi păstrează până la sfârşit aerul comic, de comedie uşoară.

Scena cea mai relevantă din acest punct de vedere, în care mai toate personajele îşi arată mizeria morală, este cea în care vedem cum reacţionează în momentul deconspirării realei identităţi a “bogătaşului german”. De la slugărnicie şi umilinţă, brusc ele trec la aroganţă, lipsă de respect şi aere de fiinţe suspuse. Mecanismul narativ e de tip gogolian (“Revizorul”) sau cehovian (“Cameleonul”) şi funcţionează impecabil.

Actori tineri şi buni

În ce priveşte montarea propriu-zisă, e posibil ca emoţiile tânărului regizor, aflat la debutul său bucureştean, fie şi într-un spaţiu independent, să-l fi privat de fermitatea necesară lucrului cu actorii. Istvan Teglas şi Mihai Smarandache sunt printre cele mai apreciate nume ale noii promoţii de actori, iar profesionalismul lor îi face să se achite impecabil de sarcina pe care-o au. (Teglas a lucrat mult şi în dans/teatru-dans, iar simţul corporalităţii dobândit astfel îl ajută mult în descompunerea mişcării, în fragmentarea acesteia, de care vorbeam mai sus.)

Nu astfel procedează Marius Chivu, în rolul tatălui scoţian, actor mai în vârstă, care se consideră probabil „vedeta” montării şi, ca atare, face tot posibilul de a atrage atenţia asupra sa, printr-un stil îngroşat şi excesiv. De exemplu, personajul e îmbrăcat în kilt şi, cum oricum teoretic se află pe întuneric şi nu-l vede nimeni, periodic îşi ridică poalele, probabil pentru a-şi aerisi „bijuurile”.

O altă problemă a montării este că garnitura feminină nu se ridică la înălţimea celei masculine, adică a actorilor titraţi pomeniţi mai sus. Din cele trei personaje feminine, doar Clea (Andreea Samson) reuşeşte să câştige câteodată simpatia publicului. Impresia de ansamblu este, însă, alta: dacă Purice a reuşit să-i aibă pe Teglas şi Smarandache şi să lucreze cu ei, n-ar fi stricat dacă i-ar fi folosit pentru montarea unui text cu o miză mai mare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite