Cronicile FNT Festivalul Naţional de Teatru- ediţia a XXV a- la final

S-au împlinit, iată!, 25 de ani de când România are Festivalul Naţional de Teatru. Care, câteodată, din când în când, în funcţie de capriciile şi umorile unora sau ale altora, s-a mai numit şi „I.L. Caragiale”. Deşi foarte adesea, din oferta lui de spectacole, au lipsit reprezentaţiile cu montări după scrierile lui I.L. Caragiale.

Din care s-a mai întâmplat chiar să lipsească spectacole cu piese din literatura dramatică românească. Cel mai adesea justificat fiindcă montările inspirate de ele erau defecte din punct de vedere calitativ. Naţionaliştii „de serviciu” nu au ratat ocazia de a spune că ediţiile cu pricina ar fi fost „antinaţionale”.

Între timp şi alte festivaluri de teatru s-au autointitulat „naţionale”. Ba chiar „internaţionale”. Internaţional a devenit şi Festivalul Naţional de Teatru în vremea primului directorat al Marinei Constantinescu, în anii boom-economic, real sau inventat, dintre 2005-2008, „ani de creştere economică nesănătoasă”, cum auzim azi la televizor că ar fi stat lucrurile. În anii crizei, componenta internaţională s-a estompat, a fost la un moment dat complet eliminată. În vremea din urmă a revenit timid. Anul trecut, primul din cel de-al doilea mandat al Marinei Constantinescu, am avut parte doar de un singur spectacol din străinătate (cel cu Donka), anul acesta de două anunţate din vreme (cele cu Războiul şi cu Front) plus un al treilea adăugat pe parcurs (cel cu Tigrul sibian) şi cu unul parţial internaţional (cel cu Nathan înţeleptul, montat la Sibiu de Armin Petras.

De-a lungul existenţei sale, FNT a avut ori ba director artistic. A avut sau nu finanţare cunoscută din vreme. Niciodată însă suficient de devreme pentru ca organizatorii lui să-l pregătească fără dureri de cap excesive. A avut ori nu a avut manifestări conexe. Reale, cu un conţinut adevărat, nu doar pentru a da o falsă impresie de bogăţie.  A avut ori nu a avut secţiuni. Când le-a avut, vocile vigilente şi mereu puse pe scandal din critica românească au denunţat imaginare segregări. Când nu le-a avut, cam tot aceleaşi voci au clamat lipsa oricărei idei coagulante.

Cam aceasta a fost, pe scurt, istoria FNT. O istorie pe care am trăit-o cel mai adesea pe viu. Ca „martor lucid implicat”, cum se spunea pe vremuri. Din 2008 încoace, în calitate de responsabil de articolul bilanţier, publicat în paginile revistei Teatrul azi. În calitate de om care a provocat supărări, de om care a avut pe urmă el însuşi parte de supărări. Şi de atacuri venite dinspre vigilentele în cauză. Toate acestea îmi dau cred, dreptul, să spun că de 25 de ani încoace, Festivalul Naţional de Teatru, supranumit sau nu şi „I. L Caragiale”, ilustrează perfect vorba franţuzească „plus ça change, plus c’est la même chose”.

Adică. Oricât de inventiv, de dornic de noutate, de abil în a face din festival o sărbătoare i-ar fi selecţionerul/directorul – şi Marina Constantinescu este un astfel de om- FNT rămâne la statutul de ocazie de recapitulare a ceea ce acesta socoteşte a fi fost mai semnificativ, mai reprezentativ, mai notabil în stagiunea deja încheiată. O recapitulare pe care unii o numesc, cu un oarecare dispreţ, vitrinizare. E greu să fie altfel. E greu de inventat direcţii, de stabilit dominante câtă vreme ele nu există cu adevărat în teatrul românesc de azi. Câtă vreme nici despre „unitate în diversitate” nu poate fi vorba.

În ediţia din acest an, Marina Constantinescu a izbutit totuşi să ilustreze două teme mari. Prima a fost cea a războiului, a marilor conflicte şi conflagraţii. O temă care nu se poate să nu ne pună pe gânduri, nu neapărat fiindcă s-au împlinit şi se împlinesc 100 de ani de la Marele Război, ci pentru că Europa, lumea de azi dă semne de nelinişte. De suprasaturare cu binele. De oboseală. Au ilustrat foarte bine tema cele două spectacole din străinătate menţionate mai sus, ambele foarte bune – Războiul şi Front- şi, parţial şi complet neîmplinit artistic, Nathan înţeleptul de la Sibiu. Poate că şi Mein Kampf de la Naţionalul clujean, în regia lui Alexandru Dabija trebuie trecut în aceeaşi categorie. Un teatru care, prin spectacolul Ubuzdup, regizat de Tompa Gábor, a atins tema conexă a sclaviei şi a dictaturii.

Mein Kampf - FNT 2015

Cea de-a doua temă a fost aceea a bătrâneţii. A îmbătrânirii premature, a bolii. A crizei demografice cu care se confruntă şi pe care e incapabilă să o rezolve Europa. Au ilustrat-o spectacole precum Vertij- o excepţională bijuterie artistică făurită la Teatrul Municipal „Aureliu Manea” din Turda de regizorul Mihai Măniuţiu, #cântecdelebădă  de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (regia: Sinkó Ferenc), Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin, regizat de Alexandru Dabija la Naţionalul ieşean sau Casa cu pisici, un spectacol de la Teatrul Foarte Mic, scris şi regizat de foarte tânărul Radu Iacoban.

Altminteri, a fost un festival cu „de toate pentru toţi”. Cu aproape 50 de spectacole şi peste 90 de reprezentaţii. Cam mult şi cam prea democratic. În plus, înşelător în ceea ce priveşte starea actuală sau, mai exact, starea din stagiunea trecută a teatrului românesc. O stagiune deloc de vârf şi cam lipsită de mari spectacole. Au fost prezente, chiar cu câte patru titluri, toate Teatrele Naţionale. Au fost invitate mai toate spectacolele montate de regizori cu „nume”, chiar dacă nu tot ce au făcut ei era de invitat. Excepţiile din anul acesta se cheamă Victor Ioan Frunză şi Mihai Măniuţiu. Şi Mobilă şi durere, şi Visul unei nopţi de vară, şi Steaua fără nume, spectacole regizate de  Victor Ion Frunză, în scenografia Adrianei Grand, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”  ori la Teatrul „Metropolis” sunt foarte bune, sunt excelente, sunt de top. La fel cum sunt cele montate de Mihai Măniuţiu în scenografia lui Adrian Damian, celui deja amintit cu Vertij, alăturându-li-se Lecţia  de la Naţionalul sibian. Alexandru Dabija a lucrat bine la Mein Kampf şi mai puţin bine la Variaţiunile deja amintite. Moliendo café , coproducţie a Teatrului Maghiar şi a celui German din Timişoara, în regia lui Siviu Purcărete, e unul doar parţial împlinit. Nu au lipsit Alexandru Darie (Conversaţie după înmormântare) şi Bocsárdi László (Electra).

Steaua fără nume - FNT 2015

Nu au niici lipsit regizorii semnificativi ai generaţiei de mijloc precum Cristi Juncu, Vlad Massaci, Claudiu Goga (cu o remarcabilă Vizită a bătrânei doamne de la Iaşi, spectacol care are, între altele, meritul de ne arăta cât de bun e ca actor de teatru Teodor Corban, Andreea Vulpe cu un superb Platonov montat la Brăila, Radu Afrim cu tot ce a făcut el bun în cursul stagiunii trecute şi mai ales cu Tihna de la Trupa „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, Felix Alexa.   

„Vizita bătrânei doamne“ - FNT 2015

„Visul unei nopţi de vară” - FNT 2015

Au fost poftite toate teatrele bucureştene. Unul dintre ele în premieră.  E vorba despre Teatrul Excelsior cu al său minunat The History Boys în regia lui Vlad Cristache. Au revenit, după ani de absenţă, Teatrul „Maria Filotti” din  Brăila (Platonov), Teatrul „Aureliu Manea” din Turda (Vertij) şi Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi. E vorba despre reveniri nu doar de complezenţă. Teatrul alternativ, independent ş.a.m.d a fost mai puţin reprezentat, dar spectacole precum Trădare de la unteatru şi Flori pentru Algernon de la Teatrul ACT merită toate laudele. Generaţia tânără de regizori a fost reprezentată şi de Cristian Ban, Tudor Lucanu Traian Şoimu, Sinkó Ferenc, Sânziana Stoican, Bogdan Georgescu, Gianina Cărbunariu, Alex Mihail, Bobi Pricop, Albu István, Dragoş Alexandru Muşoiu.

Moliendo café - FNT 2015

Au fost lansate cărţi, Unele de căpătâi precum cele semnate de Meyerhold, Strehler, George Banu, Andrei Şerban. Altele valoroase. Unele care urmează să îşi dovedească valoarea. Au fost vernisate expoziţii. Cele dedicate Ginei Patrichi, lui Amza Pellea şi lui Ştefan Iordache emoţionante de-a dreptul. Au fost organizate licitaţii cu obiecte aparţinându-le marilor artişti.  Programul a fost completat de conferinţe şi expuneri.

Atmosfera a fost calmă, confortabilă, marcată negativ doar de catastrofa din clubul Colectiv. Care ar trebui să ne pună pe gânduri şi în ceea ce priveşte securitatea garantată actorilor şi spectatorilor de teatrele noastre. În vreme sau în afara vremurilor de festival.