Cronicile FITS - Exact cum ne dorim şi cum ne place

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A douăsprezecea noapte, piesă scrisă în jurul anului 1600 a însemnat un „nou refugiu în comedie al lui Shakespeare”, după cum nota Haig Acterian. O scriere în care, după părerea aceluiaşi exeget‚ câteva din temele unor comedii anterioare sunt reluate în forme mai precise şi îmbinate într-o singură acţiune. Siguranţa meşteşugarului îmbracă întâmplările mai vechi într-o broderie de amănunte noi, izbutind o capodoperă.

Capodopera aceasta are, după cum bine se ştie, mai multe titluri, iar respectiva bogăţie e departe de a reprezenta (doar) un capriciu. Piesa se mai cheamă Noaptea Regilor (titlul acesta a fost preferat de Andrei Şerban pentru spectacolul montat la începutul anilor ’90 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti). Scrierea se mai numeşte şi Noaptea de la spartul târgului (unul dintre titlurile pentru care a optat Silviu Purcărete, atunci când a înscenat piesa în anul 2004, la Teatrul Naţional din Craiova). De data aceasta e vorba despre un titlu a cărui semnificaţie este foarte apropiată de cel devenit cel mai popular căci „noaptea de la spartul târgului” e, conform unei socoteli simple, a douăsprezecea după cea a Crăciunului. E noaptea de Bobotează, noaptea ce marchează sfârşitul sărbătorilor de iarnă. Noaptea în care te desparţi, cu oarecare melancolie, poate chiar cu puţină tristeţe de ospeţe şi de sărbătoare şi te întorci în cotidian. Noaptea care ar trebui să fie şi cea mai veselă, mai plină de peripeţii, de umor şi de bună dispoziţie, tocmai fiindcă, pentru moment, e ultima. Înseamnă punctul culminant al carnavalului. De altminteri, avanpremiera primei montări a textului ar fi trebuit să aibă loc la 6 ianuarie 1602. Din câte se pare, din felurite motive, avanpremiera a fost amânată. În fine, piesa mai deţine un titlu, tradus la noi fie Ce doriţi, fie Ce aţi dori, care iarăşi apărea pe afişul spectacolului datorat lui Silviu Purcărete.

FOTO Adriana Grand

image

Acest Ce sau Cum aţi dori e socotit de criticul polonez Andrzej Žurowski a fi cel mai important. Şi aceasta deoarece el scoate la iveală mai multe piste. „Ce doriţi, adică: ce alegeţi. Exact - ce anume alegeţi? Care atitudine vă este mai apropiată? A lui Sir Belch sau a lui Malvolio? Sau poate a Violei ori a lui Cezario? Dar totodată trebuie să apelăm şi la alte semnificaţii ale sintagmei. What you will?- la ce visaţi? Ce vă doriţi în adâncul sufletelor voastre? Şi atunci se dovedeşte că ceea ce doriţi sau ceea ce sunteţi nevoiţi în cele din urmă să acceptaţi nu trebuie neapărat să fie şi acel ceva la care aţi visat”.

Iată însă că nu doar Shakespeare izbuteşte, aşa cum susţinea odinioară Haig, o capodoperă, ci şi colectivul de artişti. De artişti, nu doar de actori coagulaţi în jurul regizorului Victor-Ioan Frunză şi al scenografei Adriana Grand. O echipă omogenă, admirabil sudată ce face din spectacolul de la Teatrul bucureştean Metropolis exact ceea ce trebuia. Un subtil, un admirabil concentrat, un bine dozat amestec de spectacol şi cult, şi popular, de veselie, umor, râs în cascadă, năstruşnice peripeţii, ironii, caricaturi, bufonerii. Lor alăturându-le sau chiar contrapunându-le melancolii languissante. Acestea anume şi cu rost voit cam îngroşate.

Intenţionat am folosit mai sus cuvântul artişti şi nu pe acela de actori căci în excelenta montare de la Teatrul Metropolis au importanţa lor nu numai actorii tineri, cu toţii foarte buni, ci şi muzicienii care interpretează live o cum nu se poate mai potrivită muzică de scenă. Compusă ca de atâtea alte ori de mereu merituosul Cári Tibor.

FOTO Adriana Grand

image

Sunt muzicienii aflaţi în slujba ducelui Orsino. Gata oricând să-i cânte acestuia, la comandă, bucata preferată. Aceea pe care el o socoteşte a fi cea mai potrivită pentru starea sufletească din acel moment. Orsino e bărbat frumos, mişcându-se cu eleganţă, schimbând costum după costum. Orsino e un dandy, siluetat cu farmec de Alexandru Pavel. Orsino se comportă asemenea unui fel de precursor de mare Gatsby, îndrăgostit de sine, de soarta şi de melancolia lui parcă chiar mai abitir decât de capricioasa Olivia. Care, prin felul în care e interpretată de Corina Moise trezeşte bănuiala că şi doliul menit a fi purtat vreme de şapte ani pentru un frate mort e mai curând un pretext, dacă nu cumva chiar o pură mondenitate. Nu, nu ne e din cale afară de clar dacă Orsino e chiar de-a binelea îndrăgostit de Olivia sau, mai curând, e fermecat de ideea şi de moda de a fi îndrăgostit. Încercat fiind mai devreme decât era cazul de toate pozele spleen-ului romantic. Cu atât mai mult cu cât atunci când se va clarifica şi-n ordine se va repune totul, Orsino se va îndrăgosti rapid de straşnica Viola. Interpretată cu aplomb de Nicoleta Hîncu. Indiciu clar că nu se înşela prea tare acelaşi Haig Acterian atunci când socotea că Viola este precum Iulia din Doi tineri din Verona. Sau că  în dragostea ei pentru Orsino e mult mai multă cumpătare şi convingere, că jocul ei sufletesc e mai complicat decât cel al lui Orsino şi al Oliviei. Aceasta fiindcă dragostea Oliviei e o amăgire, cea a lui Orsino deopotrivă.

Planul acesta idilic e contrabalansat de un al doilea. Cel al comicului îmbelşugat. Al veseliei. Al ironiei. Al farsei. O farsă ce riscă să se transforme în tragedie. Un plan plurisemantic, făcut să fie astfel nu doar de regizor. Ci şi de scenografă căci costumele purtate de sir Toby, de sir Andrew, de camerista Maria sunt ele însele parcă mai generatoare de râs decât în alte dăţi. Unde mai pui că cei trei actori distribuiţi în respectivele roluri - Adrian Nicolae, Sorin Miron şi Andreea Grămoşteanu - îşi elaborează evoluţiile minuţios, cumpănind cu rigoare fiecare nou moment astfel încât el să fie cât mai savuros. Un savuros la care se adaugă cel adus de Malvolio şi ale lui  imbecile treceri de la condiţia de „sluga aristocrată” la cea de individ ridicol, orbit de îngâmfare, purtând „strălucitor” şi „mândru” costum de Superman, ciorapi galbeni şi jartiere încrucişate şi vorbindu-le servitorilor şi celor din jur „de sus”, superior. Un important, un mare rol făcut de George Costin.

FOTO Adriana Grand

image

Foarte buni sunt şi deţinătorii rolurilor secundare – Codrin Boldea (Sebastian), Alin Florea (Antonio), Costin Dogioiu (Preotul) – ca şi actorii din rolurile episodice (Matei Arvunescu, Carol Ionescu, Marian Olteanu, Voicu Aaniţie, Andrei Redinciuc, Ştefan Mohor, Paul Radu). Însă e sigur că toate eforturile tuturor ar fi fost aproape în van, plăcerea şi bucuria spectacolului pe trei sferturi anulate dacă nu am fi avut parte şi de un Feste pe măsură. Ce zic eu „pe măsură”? Era nevoie de un Feste excepţional. Iată, el există, îl avem, joacă ,cântă, parodiază, se auto-parodiază. Numele lui? Andrei Huţuleac. Cu siguranţă, un viitor mare actor. Merg mai departe şi spun că nu mi s-ar părea exclus defel ca Andrei Huţuleac să fie considerat foarte curând omologul român al marelui actor rus Evghenyi Mironov. Actorul care joacă orice rol. Şi nu oricum, ci la marea performanţă.  

Teatrul Metropolis din Bucureşti - A DOUĂSPREZECEA NOAPTE de William  Shakespeare; Traducerea în limba română: Violeta Popa şi George Volceanov; Versiune scenică de Victor Ioan Frunză; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Decorul şi costumele: Adriana Grand; Muzica: Cári Tibor; Instrumentişti: Csibi Andreea (pian), Raul Stânculescu (vioară), Bogdan Gugu (clarinet), Corina Alexandra Ciuple (violoncel), Ana-Maria Marian (vioară), Constantin Ghiţă Urziceanu (clarinet); Cu: Corina Moise, Alexandru Pavel, George Costin, Nicoleta Hîncu, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Andrei Huţuleac, Andreea Grămoşteanu, Alin Florea, Codrin Boldea, Matei Arvunescu, Carol Ionescu, Costin Dogioiu, Marian Olteanu, Voicu Aaniţiei, Andrei Redinciuc, Ştefan Mohor, Paul Radu; Data reprezentaţiei: 18 iunie 2016

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite