Cronicile FITS – Realism rus

Un punct de maxim interes al ediţiei din anul 2008 a Festivalului Naţional de Teatru a fost reprezentat de un spectacol fără cuvinte semnat de regizorul lituanian Alvis Hermanis.  Spectacol alcătuit în exclusivitate din muzică şi stări.

Montarea pe care o evoc acum se numea The Sound of Silence, iar dramaturgia ei nevorbită, şi poate tocmai de aceea cum nu se poate mai şocantă, dar şi mai elocventă şi emoţionantă deopotrivă, era fundamentată pe ideile celebrelor cântece din anul 1966 al lui Simon şi Garfunkel. Se zămislea pe scenă, în fapt, o suită de uimitoare, de mare impact videoclipuri ale căror protagonişti nu rosteau, cum spuneam, nici un cuvânt, dar al căror sens le devenea indiscutabil mai clar celor ce înţelegeau textul frumoaselor hituri de odinioară.

La a XXIII a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu regizorul Alvis Hermanis a revenit în România cu spectacolul intitulat Farmecul discret al Rusiei (Sukshin’s Stories). Spectacol care, precum The Sound of The Silence favorizează discursul fragmentar. O face însă cu totul altfel decât Sound of Silence.

Montarea se prezintă ca o succesiune de opt tablouri ce repovestesc în limbaj teatral tot atâtea scrieri scurte semnate de Vasili Suksin. Scriitorul –emblemă al epocii sovietice. Autorul a cărui celebritate literară a crescut odată cu ecranizarea, în anul 1975, a unuia dintre textele sale- Calina roşie.  De altfel, e cum nu se poate mai probabil ca Hermanis să-şi fi gândit montarea ca un omagiu adus scriitorului al cărui chip apare, de altminteri, pe unul dintre panourile ce compun fundalul (decorul) ultimei secvenţe. Şi omagiat, la final, prin aplauze de actorii ce au dat viaţă personajelor sale. Să mai adaug că trei, patru sau cinci panouri pictate şi montate la vedere (scenografia: Monica Pormale) schimbate în funcţie de specificul şi de subiectul fiecărei naraţiuni în parte înseamnă tot decorul deloc spectaculos al întregii montări. Decor deloc spectaculos, dar caracterizat prin adecvare.

Favorizarea discursului fragmentar este, cum anticipam, unicul punct de convergenţă între The Sound of Silence şi Farmecul discret al Rusiei. Spectacole situate cum nu se poate mai clar la antipozi căci ceea ce a creat Alvis Hermanis la Teatrul de Stat al Naţiunilor din Rusia este, îndeosebi, o montare în care cuvântul îşi ia cu asupra de măsură revanşa. Spun „cu asupra de măsură” fiindcă de data aceasta prezenţa vorbei ajunge până acolo încât să  fie resimţită câteodată cvasi- sufocantă. Nenumărate detalii aglomerate ba de povestitori şi de povestitoare, ba de eroii propriu-zişi ai celor opt tablouri concepute în cheie apăsat realistă (realism rus, realism sovietic, realism magic deopotrivă) punând la drastică testare capacitatea de concentrare a spectatorului.

Eroii celor opt poveşti sunt oameni simpli. Oameni obişnuiţi. Oameni sovietici. Prost plătiţi, prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi. Bărbaţii purtând sau mai curând plutind mai toţi în sacouri ieftine, de gata, cu cel puţin două numere mai mari decât ar fi fost cazul, femeile purtând aceleaşi uniformizatoare rochii înflorate. Mai sunt aduse în prim-plan bătrâne fără dinţi, înveşmântate în haine ieftine şi uzate din diftin, bătrâni încotoşmănaţi, al căror unic rost în viaţă a fost munca şi singura alinare sticla de votcă. Cu toţii, indiferent de vârstă, având însemnele  lehamitei şi a oboselii premature. Aparţinând în cea mai mare parte genului incert al oamenilor nici de la oraş, nici de la ţară, orăşeni ce se simt a fi la locul lor numai în satul în care revin ori de câte ori le este cu putinţă. Satul rămas pe mai departe ca odinioară, atunci când sovietele i-au confiscat şi fiinţa, şi esenţa şi umanitatea, chiar dacă a ajuns prin cine ştie ce decizie administrativă capitală de raion. Şi are  şi două-trei magazine (univermaguri) unde vânzătoare plicticoase şi ţâfnoase vând de toate. În cea mai mare parte, lucruri de proastă calitate.

Oamenii aceştia, oameni ai Rusiei profunde însă deloc fermecătoare, aparţin pe mai departe proletariatul rural, semi-educat, emblematic pentru epoca brejnevistă. „Perioada stagnării”, cum i s-a spus la vreo doi ani după ce puterea a fost preluată de Mihail Gorbaciov şi după ce acesta a înţeles că „aşa nu se mai poate”. Fără a găsi, în schimb, prin pereistroika lui, soluţii valide nici alcoolismului, nici lipsei de bani, nici lipsei de speranţă, nici minusului de educaţie, nici distrugătoarei omogenizări sociale ce relativiza ori anihila de-a dreptul elitele intelectuale. Aşa cum o impunea pe mai departe etern supravieţuitorul model impus cu zeci de ani în urmă de neuitatul, omniprezentul Stalin.

Montarea face dovada unui acut simţ al observaţiei. Dar şi a unei admirabile forţe caracterizante ce-şi află resursa esenţială - dincolo de orice îndoială- în copleşitoarea, exemplara artă a actorilor prezenţi pe scenă. Artişti ce preţuiesc cuvântul şi ştiu cum să-l rostească, făcându-l să poată fi auzit fără probleme, chiar dacă e strigăt sau dacă e şoaptă. Nouă actori, toţi unul şi unul, joacă nenumărate roluri de facturi diferite, fiind ba bătrâni, ba tineri, ba oameni falnici, ba fiinţe umile, ba muncitori cu bani puţini, ba doctori în ştiinţe reveniţi în satul unde-au crescut spre a-şi revedea părinţii, ba miliţieni, ba evadaţi din închisoare cuprinşi de nostalgii, ş.a.m.d. Nouă actori avându-i drept lideri incontestabili pe Chulpan Khamatova şi pe Evghenyi Mironov. Acesta din urmă fiind actorul absolut, histrionul ce poate juca firesc şi simplu, dar ca nimeni altul orice şi pe oricine, schimbându-şi vocea, alura, chipul în funcţie de ceea ce îi cere rolul.    

Teatrul de Stat al Naţiunilor din Rusia- FARMECUL DISCRET AL RUSIEI (SHUKSIN’S STORIES) Regia: Alvis Hermanis; Scenografia: Monica Pormale (Letonia); Concept costume: Viktoria Sevrikyukova; Dramaturgia: Roman Dolzhansky; Muzica: Pavel Akimkin; Lighting designer: Evgheniy Vinogradov; Cu: Evghenyi Mironov, Chulpan Khamatova, Yulia Svezhakova, Yulia Peresild, Natalya Nozdrian, Aleksandr Grishin, Pavel Akimkin, Alexander Novin, Dimitry Zhuravlev; Data reprezentaţiei: 15 iunie 2016