Cronicile FITS - Spectacole în chip şi fel

1. Eredităţi devastatoare - Celor familiarizaţi cu istoria romanului francez din secolulul al XIX lea le este, desigur, cunoscut detaliul că Emile Zola a decis să scrie ciclul Les Rougon-Macquart în bună parte din dorinţa de a egala performanţa la care a ajuns Balzac atunci când a creat colosul literar numit Comedia Umană.

Dar şi din voinţa de a translata în literatură nu numai ideile lui Claude Bernard, ci şi principiile din Traité de l’hérédité naturelle, scris de doctorul Lucas.

„Am vrut să zugrăvesc - scria Zola în prefaţa la L’Assommoir - decăderea unei familii…”, lucru confirmat câţiva ani mai târziu în cuprinsul celui de-al douăzecilea şi ultimul roman al ciclului- Doctorul Pascal. Mai ştim foarte bine că, hélas, Zola nu l-a egalat nici numeric şi nici valoric pe Balzac, dar şi că în Doctorul Pascal, scriere de final, ne este înfăţişat arborele genealogic întocmit familiei din care face parte de personajul principal al scrierii. E vorba despre o familie marcată în diferite grade şi felurite forme de o ereditatea tarată ale cărei origini se găsesc în boala psihică de care a suferit odinioară Tante Dide.

Ciclul românesc al lui Zola a atras atenţia regizorului belgian Luk Perceval. Cunoscut publicului românesc de teatru graţie prezenţei pe scenele noastre festivaliere a alte două dintre creaţiile sale. Mă gândesc la Frontul, pe care am avut ocazia de a-l vedea toamna trecută, cu prilejul Festivalului Naţional de Teatru şi la excelentul, subtilul Macbeth, unul dintre momentele de maxim impact artistic al ediţiei din primăvara 2016 a Festivalului Internaţional Shakespeare. Luk Perceval s-a hotărât să transfere pe o scenă de teatru ciclul Les Rougon - Macquart şi să concentreze bogata lui materie epică într-o serie de trei spectacole purtând titlul Iubire. Trilogia familiei mele. Realizate la Thalia Theater din Germania. Serie a cărei primă parte am urmărit-o în ultima seară a celei de-a XXIII a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Dacă judecăm după decorul creat de Annette Kurz (un povârniş de lemn), am fi îndreptăţiţi să credem că dorinţa lui Luk Perceval este aceea de a ne împărtăşi în trei secvenţe diferite Golgota unei familii. Intrând pentru aceasta, fără nici un fel de precauţii şi menajamente, în intimitatea „motoarelor” unor fiinţe umane, în „dezordinea” unor existenţe pentru care ereditatea funcţionează asemenea unei maşini infernale.

Istoria familiei Rougon-Macquart, istorie ce ne este înfăţişată pe fundalul  Franţei din vremea celui De-al Doilea Imperiu (Balzac îşi plasa Comedia în vremea Primului Imperiu), începe cu mătuşa Dide. Deopotrivă fantomatică şi omniprezentă, deşi doar sugerată în spectacol, graţie unui scaun gol plimbat din când în când pe scenă. Atunci când trebuie să ni se reamintească două cuvinte-cheie pentru întregul ciclu - boală şi moarte. Scaun la care, pe bună dreptate, celelalte personaje, prezente aievea pe scenă, lasă impresia a privi mereu cu teamă.

Fantoma mătuşii marchează şi răscoleşte drastic, definitiv şi tragic deopotrivă, fiinţa, mintea şi îndeosebi fiziologia tuturor celorlaltor personaje, Drept pentru care e una emblematică pentru statutul lor de fantome vii. Recrutate în această primă parte a Trilogiei din romane diferite, precum Germinal, L’Assommoir, Nana, La Bête humaine. Şi mai apoi  grupate într-o succesiune riguros controlată de tablouri, cu doi, cel mult trei eroi aflaţi în stare de confruntare. Aşa cum sunt Gervaise şi Coupeau, Gervaise şi Etienne Lantier, Gervaise, Coupeau şi Etienne Lantier, Martine şi doctorul Pascal, Pascal şi năvalnica Nana, etc. Rezultatul final fiind un caustic, un muşcător compendiu scenic, când realist, când naturalist de-a dreptul, plasat sub însemnele maladivului, ceţosului, împuţinării. Dar şi sub cele ale sfârşitului continuu ce se consumă chiar sub ochii noştri. Un sfârşit parcă simfonic, făcut să pară astfel în primul rând de câţiva actori excepţionali, aşa cum sunt Marie Jung (Clotilde), Gabriele Maria Schmeide (Gervaise), Maja Schöne (Nana), Otto Werner (Copeau), Oda Thormeyer (Martine) Sebastian Rudolph (Lantier). Ca şi de pătrunzătoarea muzică de scenă creată de Lothar Müller.      

Teatrul THALIA din Germania - IUBIRE. TRILOGIA FAMILIEI MELE I; După: Emile Zola; Un spectacol de : Luk Perceval; Dramaturgia: Susanne Meister şi Jergen Versteele; Decor Annette Kurz; Costume: Ilse Vandebussche; Muzica: Lothar Müller; Lumini: Mark van Denesse; Cu: Patrick Bartsch, Stephan Bissmeier, Pascal Houdus, Marie Jung, Barbara Nüsse, Sebastien Rudolph, Gabriele Maria Schmeide, Maja Schöne, Rafael Stachoviak, Oda Thormeyer, Tilo Werner, Patrycia Zolkowska, Nikita Lysko;  Data reprezentaţiei: 19 iunie 2016

2. La pomul lăudat…

Numele lui Tim Robbins ne este tuturor cunoscut. E vorba despre un actor de cinema celebru ce are în palmares nenumărate filme cel puţin la fel de celebre. Multe din ele nu doar succese de casă, ci opere de artă adevărate. Misterele Fluviului, Închisoarea îngerilor, Joc de culise, Schimb de dame, Tentaţii (i)rezistibile, Omul de oţel sunt doar câteva dintre acestea.

Nici talentul, şi nici strădania actorului nu au rămas nerecompensate, un premiu Oscar şi două Globuri de Aur, multiple alte nominalizări venind să-i răsplătească performanţa. Prezenţa lui Tim Robbins la orice festival, repet, simpla prezenţă, reprezintă o onoare şi o recunoaştere, o validare implicită a valorii manifestării în cauză. Ceea ce nu înseamnă deloc că, atunci când Tim Robbins doreşte să se manifeste în festivalurile cu pricina şi artisticeşte şi o face într-un domeniu în care e mai puţin abilitat, aşa cum se pare că ar fi pentru el  acela al regiei de teatru, am fi cumva obligaţi, noi, criticii, să devenim automat aplaudaci şi să recurgem la temenele scrise. Dacă am face-o, ne-am dovedi, cred ,„provinciali”, adică exact cum actorul tocmai a declarat într-un interviu dat la Sibiu că nu ne vrea şi că nu-i suntem agreabili. Ba chiar că ar fi şi săturat, şi înspăimântat de genul acesta de condeieri teatrali.

Spectacolul cu shakespeareana Visul unei nopţi de vară pe care Tim Robbins l-a regizat la The Actor’s Gong în colaborare cu Cynthia Ettinger, spectacol invitat la a XXIII a ediţie a FITS e, cu bunăvoinţă spus, doar unul oarecare. Nu simplu, ci simplist, nu cum se juca celebra piesă pe vremea lui Shakespeare (de unde şi cum o fi Tim Robbins convins că lucrurile ar sta chiar aşa cum crede şi cum declară?), ci, pur şi simplu, scris cu pană lăbărţată, pe-o sugativă defel de bună calitate. Mustind de neglijenţe, de retorisme, de elemente kitsch livrate cu excesivă magnanimitate. Un spectacol lipsit de orice urmă de idee novatoare, originalitate şi defectiv de note actoriceşti  individualizatoare.  În care artiştii vorbesc cu faţa la public şi aşteptând pesemne pentru asta omagii, aplauze, ovaţii. Care, nu-i vorbă, au venit, deşi nemeritate.

Am tot văzut montări, cu piese nu doar de Shakespeare, în care actorii devin personaje la vedere, alegând-şi costumele potrivite chiar sub ochii noştri. Aşa cum se întâmplă în montarea sus-menţionată. Nu e nici prima, nici a doua oară când văd spectacole în care interpreţii lui Tezeu şi Hipoletei sunt tot aceiaşi ce îi joacă pe Oberon şi pe Titania. De ce o fac şi de data asta, din ce raţiuni artistice ori de viziune regizoral, mi-e greu să spun. Mi-e peste poate. Probabil doar din imitaţie.

Nu mi se întâmplă pentru prima dată să văd montări în care Atena ne este înfăţişată asemenea unei cetăţi asediate, ca stat poliţienesc. Mustind în consecinţă de agenţi înveşmântaţi în negru şi primind prin cască tot felul de indicaţii menite să asigure securitatea tiranilor. Atena fiind deopotrivă locul în care neînsemnatul Philostrat e obligat să acţioneze la ordin, îngăduindu-şi totuşi, atunci când se crede la adăpost, momente de giumbuşlucăreală. În cazul de faţă parcă transferate din arsenalul revistei pervertite, în nici un caz din acel al teatrului de bună calitate. Ori al teatrului onest, corect şi gata!. E însă –o recunosc deschis- cam prima oară când văd un Vis după a cărui reprezentare în fine încheiată mi-e greu să spun cum a fost Puck şi ce anume i-a individualizat lucrarea. Ori să desprind o singură imagine, doar una, ce să-mi fi rămas şi pe retină, şi în amintire.

Pot doar să spun că ceea ce am văzut e anartistic, neclar, dezordonat, kitchos şi otova. Unicul merit al spectacolului, dacă de merit poate fi vorba în cazul de faţă, fiind acela că Visul lui Tim Robbins ilustrează cum nu se poate mai elocvent, dar şi mai trist zicala la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.  

The Actor’s Gong/Tim Robbins - VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare; Regia: Tim Robbins; Co-regizor: Cynthia Ettinger; Light design: Bosco Flanagan; Măşti: Erhard Steifel; Cu: Pierre Adel, Hanna Chodros, Adam Ferguson, Lee Hanson, Adam J. Lefferis, Will McFaden, Emmie Nagata, Mary Eillen O’Donnel, Monica Quinn, Cihan Sahin, Pedro Shanahan, Bob Turton, Sabra Williams, Jillian Ylm; Muzica live: David Robbins şi Isaiah Cage; Data reprezentaţiei: 16 iunie 2016