Cu privirea spre Balcani

Întâmplare sau nu, la scurt timp după montarea Trilogiei belgrădene, piesa Biljanei Srbljanovič, fostă vedetă a dramaturgiei contemporane prin anii 90, Teatrul dramatic Fani Tardini din Galaţi aduce la rampă o altă piesă emblematică a Balcanilor, Butoiul cu pulbere a macedoneanului Dejan Dukovski.

Doar că în ritmul galopant cu care se petrec lucrurile în lumea de azi şi primul şi cel de al doilea text ne apar cumva datate, problemele ex-Iugoslaviei fiind acum altele chiar dacă paradigma balcanică a rămas aceeaşi din punct de vedere istorico-sociologic. Nici Biljana Srbljanovič, nici Dejan Dukovski se pare că nu mai gândesc la fel, mai ales că ambii şi-au luat lumea în cap, prima prin America celălalt prin Paris, părăsind discursul patriotic din anii când Iugoslavia se dezmembra şi aveau loc cumplitele războaie fratricide. Invocarea apăsată a specificului naţional mai ales ca scuză a atâtor nefăcute şi frustrări nu mai e nici ea de bun gust aşa încât butoiul cu pulbere şi-a cam pierdut suflul exploziv, rămânând să apreciem spiritul caustic autoreferenţial al autorului care vorbeşte în piesa sa despre natura şi argumentele violenţei la tipul uman balcanic dar şi sentimentul nostalgic după vremurile când trăsături precum orgoliul, libertinismul vindicativ, radicalismul unor atitudini făceau istorie. Aşa se face că în noua montare a Butoiului cu pulbere de la Teatrul dramatic din Galaţi, a treia în ţara noastră până acum, regizorul Vlad Massaci propune exact această perspectivă retro, mai reflexivă, întâmplările care sunt evocate aici fiind reînviate în amintire, din biografia eroico-sentimentală a unui bătrân mareşal din vechea armată - personaj inventat - care în pijama, cu vestonul şi decoraţiile peste, rememorează contemplativ faptele „de vitejieˮ din civilie ale confraţilor săi întru suferinţă. Căci suferinţă a fost şi poate mai este să porţi blestemul unor etichete infamante care-i urmăresc pe foştii iugoslavi, provenite mai cu seamă de la apartenenţa la o geografie şi o istorie aspre care i-au obligat să se încrânceneze şi să se apare.

La vremea când mai credea în reabilitarea apelativului balcanic la care urma să participe generaţia globalizării, Dejan Dukovski însuşi vorbea despre o poză pitorească a balcanicului care circula prin Europa mai ceva ca stafia comunismului însoţită de imaginea cuţitelor fluturate ameninţător şi a paharelor sparte în dinţi, a femeilor care dansează pe mese în cârciumi trepidând de ritmurile îndrăcite ale muzicii lui Goran Bregovic. Din ceva care era pentru mulţi doar lumea pitorească şi colorată a unui colţ de Europă prea puţin cunoscut a ţâşnit însă durerea unor oameni prea adesea confundaţi cu o imaginea falsă, speculată propagandistic. Asta ar vrea să ne spună şi Dukovski în suita de istorioare menite să descrie sursa acestei sintagme belicoase - butoiul cu pulbere.

Spectacolul regizat de Vlad Massaci conţine asemenea adevăruri rostite sotto voce, mai ales că ele vin către noi cum spuneam din negura timpului în spaţiul claustrofob al unui bătrân care moare cu un gând nedesluşit la originile sale. În structura textului scris pe principiul cercului, exersat exemplar de dramaturgul austriac Arthur Schnitzler într-o piesă antologică, personajele trec dintr-un episod în altul descriind un univers uman cu metehnele lui dar şi cu suferinţele adâncite de lipsa de soluţii. Important e ca aceia care privesc spectacolul să  înţeleagă că semnificativ e aici nu cum îşi dau în cap sau se înjunghie personajele în încleştări de tot felul, mai banale sau mai ciudate, ci de ce o fac şi cum au ajuns aici, adică în punctul în care trădările, răzbunarea, mândria prost înţeleasă sau umilinţa devin locuri comune în viaţa unor oameni care nu-şi mai găsesc un sens al propriei vieţi. De aici şi tonul uşor absurd pe care spectacolul îl dezvoltă ce-i drept în detrimentul râsului caustic cu care sunt însoţite întâmplările relatate.

Răsturnările de situaţii care în mai toate cazurile alese de autor îi reabilitează pe eroii belicoşi, vezi candoarea gestului acelui tânăr care după ce terorizează pasagerii unui autobuz obligându-i sub ameninţarea cuţitului să pună bani în şapca lui, redistribuie prada celorlalţi. Pentru actorii teatrului gălăţean, spectacolul a fost evident o provocare, prin natura şi diversitatea tipologiei pe de o parte, prin jocul concentrat şi mai ales la graniţa dintre comedie şi dramă pe care-l presupune interpretarea mai tuturor situaţiilor din piesă şi nu în ultimul rând prin solicitarea disponibilităţii de transformare de la un timp la altul al acţiunii având în vedere că cei mai mulţi dintre ei au de interpretat cel puţin două roluri. I-am remarcat astfel pe Lucian Pânzaru diferenţiindu-şi expresiv cele două apariţii – un invalid resemnat şi un puşcăriaş agresiv, pe Vlad Volf într-un excelent moment în care exersează caricatural dezinvoltura agresorului de ocazie, pe Florin Toma ilustrând postura defensivului, a insului slab, manipulabil, pe Svetlana Friptu într-un savuros portret de precupeaţă locală şi toţi ceilalţi din distribuţie, Vlad Vasiliu, Stefan Forir, Flavia Călin, Ciprian Braşoveanu, Oana Preda Gheorghe, Răzvan Clopoţel, Vlad Ajder şi mai cu seamă Gheorghe V. Gheorghe în rolul mareşalului, un veteran şi un as al scenei gălătene de odinioară.

Tabloul social la care contribuie cu toţii are reliefuri molcome în acord cu viziunea regizorului care-i ignoră asperităţile în favoarea unui cald şi calm umanism. Spectacolul a fost prezentat cu succes cu ocazia Festivalului naţional de comedie de la Galaţi care a avut loc săptămâna aceasta.