Cu teatrul în misiune la Râmnicu Vâlcea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Uităm uneori că prin alte locuri ferite de larma oraşelor mari unde oferta culturală e vrând nevrând mai bogată, a face ceva bun în acest sens, pentru populaţie devine o misiune. Şi ce-ar însemna asta? Evident ocazii cât mai multe pentru localnici cu ajutorul scenei, de a trăi frumos şi diferit cotidianul care adesea copleşeşte cu ponoseala şi problemele lui.

M-am gândit la asta după ce am fost la Râmnicu Vâlcea la o premieră a Teatrului Ariel, unul din cele două pe care le are urbea aceasta cochetă, cu puţin peste o sută de mii de locuitori, semn că e nevoie. Dar nu numai teatrul e locul căutat de localnici în serile când acolo sunt evenimente. Oraşul întreg respiră civilizaţie, drag de carte şi arte, şi educaţie, după cum arată el şi locuitorii lui. Să nu credem atunci că şi teatrul contribuie la asta? Că forurile locale lucrează în sinergie cu instituţiile culturale din subordine?

Mai sunt evident şi unii cârcotaşi prin teatre care-ţi dau cu fişa postului în cap când îi chemi să pună umărul la vreo ieşire în afara scenei. Nu cred că e vorba aici de reminiscenţe comuniste când actorii,  în fine notabilităţile erau somate să ţină trena partidului în fel de fel de festivisme. Cred mai degrabă că ar trebui să reconsiderăm importanţa apelurilor ordonatorului de credite atunci când proiectele culturale locale au nevoie de o asociere mai largă. În zilele prezenţei mele la Vâlcea era Ziua Imnului, care, istoric vorbind, s-a cântat prima oară pe acele meleaguri. Acesta era evenimentul-pivot care-i mobiliza pe împricinaţi şi mulţi au răspuns corect.

Imagine indisponibilă

Un răspuns ar putea fi şi premiera Teatrului Municipal Ariel cu Steaua fără nume, care a adunat în toiul verii mulţime de amatori să cunoască sau să recunoască, această frumoasa pagină lirică a  dramaturgiei naţionale. Regizorul Vlad Popescu, cu un respectabil master la UNATC avându-l ca profesor pe Alexandru Darie, a fost fidel textului, punând un accent binevenit pe prezenţa locuitorilor urbei în care poposeşte pentru o noapte necunoscuta cu nume de stea. Au rezultat portrete viabile precum cel al Şefului gării (Gabriel Popescu), un factotum local, volubil, cumsecade şi onctuos, mai simpatic decât portretele care-i scot în evidenţă profilul de mică canalie locală prin alte montări.

Pe linia cumsecădeniei primeşte o dispensă de la statutul de scorpie şi Domnişoara Cucu, profesoară şi femeie ratată în târgul cu pricina care-şi revarsă frustrările asupra elevelor, pândindu-le pretutindeni potrivit obiceiurilor locului, acel loc unde toţi ştiu despre toţi totul. Cătălina Sima Getsek interpretează rolul cu interes pentru rigiditatea personajului şi pentru replica savuroasă pe care o pune bine în valoare. Dând mai multă importanţă decât o are în piesă acarului Achim, Camelia Constantin reuşeşte un travesti hazliu redând îndărătnicia acestuia, alături de Dan Constantin (Pascu) în timp ce Alin Păiuş, trăgând masiv cu ochiul la public pentru aplauze îi atribuie duiosului profesor de muzică trăsături pe care nu le are, şi făcându-l astfel mai caraghios decât e cazul.

Imagine indisponibilă

Interpreta elevei Zamfirescu, prinsă la gară fără număr matricol, nu putea rata acest rol savuros şi atât de bine scris. În plus, Mădălina Floroaica având în sânge un anumit simţ ludic se pliază oportun pe tipar. Mai sunt şi alte câteva siluete care pândesc pe la colţuri şi ferestre pentru a sugera binevenit  spiritul bârfitor al locului. În fine, spionat fiind în permanenţă de acest cor provincial de binevoitori, profesorul Miroiu îşi dezvăluie cu greu natura autentică în a se explica când vine vorba de  pasiunea sa pentru astronomie sau pentru... depărtările albastre care-i aduc iubirea nepermisă pentru Mona. Ionuţ Mocanu, timorat firesc de celebritatea personajului, adoptă un ton cam plângăcios dar o scoate la capăt în situaţiile complicate în care-l pune povestea stelei fără nume. Partenera lui e mai degrabă în defensivă în momentele apropierii sentimentale lăsându-i timidului sarcina să facă avansuri. Anca Olteanu recuperează însă ceva aplomb în scena cu Grig, iubitul bogat care descinde direct de la Cazinou, şi care în interpretarea lui Cristian Stanca de la Teatrul Naţional din Sibiu e în orice caz mai greu de înfruntat.

Cum mi-a explicat în particular, regizorul a dorit să contrabalanseze prin accentuarea lirismului relaţiei Miroiu-Mona, tabloul satiric al personajelor care-i împiedică să fie fericiţi, ceea ce e la urma urmelor în spiritul piesei dacă nu devine liricoid. Cum am putut observa la premieră publicul a apreciat tonul montării urmărind cu interes şi preocupare însăşi acţiunea piesei. Doar noi care mergem la teatru seară de seară ne închipuim că unele piese sunt ştiute şi răs-ştiute, mai ales când sunt şi în manuale. Ei, nu-i aşa. Pentru unii Mihail Sebastian e la prima vista, ceea ce face şi mai de apreciat alegerea repertorială a teatrului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite