Cum au capturat românii becuri, fotolii şi decoruri de teatru de la Odesa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Liviu Rebreanu a coordonat repartizarea bunurilor prădate.
Liviu Rebreanu a coordonat repartizarea bunurilor prădate.

Imaginile cu soldaţi ruşi punînd la poştă, cu destinaţia „acasă”, televizoare, calculatoare şi altele, luate din casele ucrainenilor din zonele ocupate, au făcut turul televiziunilor contemporane.

Cu 80 de ani înainte, presa românească tăcea adînc (probabil, nici nu ştia nimic despre asta) în privinţa capturilor de război operate de români la, de pildă, Odesa. Iar mai tîrziu, cînd victoria Aliaţilor devenea clară, vicepremierul Mihai Antonescu a făcut tot posibilul să şteargă orice urmă a acestor capturi – adeseori, spolieri de război cu nimic mai nobile decît cele de acum, din Ucraina.

Probabil că Mihai Antonescu era mai îngrijorat de consecinţele faptului că românii rechiziţionaseră tramvaiele din Odesa ca să le ducă la Constanţa şi aduseseră în România echipamentele mai multor fabrici din oraşul ocupat – şi nu de urmele scriptice ale unor operaţiuni de mai mică amploare, cum ar fi capturarea de opere de artă sau dotări de teatru. Şi aşa se explică de ce dosarele unor astfel de întreprinderi de război se păstrează integral.

41 de lăzi, încărcate în două vagoane. Atît raporta Direcţia Generală a Teatrelor, în decembrie 1944, că a returnat, pe ruta Bucureşti – Kiev – Petrovka (în raionul Berezivka, la 50 km de Odesa), către Comisia Aliată de Control (adică, URSS-ului).

În mai 1942, aceeaşi direcţie preluase 68 de lăzi cu materiale de teatru capturate de Armata Română de la teatrul/opera din Odesa, în decembrie 1941, materiale pe care, ulterior, în luna iunie, le împărţise teatrelor şi operelor naţionale din ţară – şi pe care, în oglindă, a trebuit să le recupereze integral, căci sovieticii au cerut în mod explicit să primească ce pierduseră, nu echivalentul în bani. Tot ca-ntr-un fel de derulare înapoi a aceluiaşi film, şi de împărţirea iniţială a prăzii, şi de returnarea ei s-a ocupat, din partea ministerului românesc de resort, acelaşi inspector: altminteri rafinatul critic şi intelectual Petru Comarnescu. În 1942, şeful lui direct, conducătorul Direcţiei Teatrelor, era prozatorul Liviu Rebreanu, iar în 1944, scriitorul Victor Eftimiu.

Într-un referat din 3 octombrie 1944, pe cînd încerca să identifice ce, unde ajunsese din captură, Comarnescu sugerează că zecile de lăzi cuprindeau decoruri şi alte bunuri ale unei trupe sovietice de teatru, în turneu la Odesa. Trupă evreiască, zice el. Paradoxul face ca această afirmaţie să vină în contextul în care Comarnescu inventaria prada aflată în chiar sediul Direcţiei Teatrelor: o canapea, fotolii... Lucruri pe care nici o companie de teatru nu le lua în turneu în anii 1940. Multele pagini de inventare cu „captura” enumeră, printre altele, 20 de şepci, nouă pălării „diferite nuanţe”, 23 de pălării „pt bărbaţi şi dame”, 23 de turbane – pe lîngă sute de metri de perdele negre şi alte garnituri de scenă, peste 30 de tipuri de becuri, mulţi metri de sîrmă, liţă şi sfoară (da, Armata Română a luat becuri şi sîrmă drept captură de război), proiectoare, cabluri şi alte echipamente de scenă. Şi 14 kilograme de machiaj de scenă. Nu erau materiale de turneu, iar Comarnescu cu certitudine ştia asta. Erau dotările permanente ale teatrului şi, mai ales, ale operei din Odesa.

Primul lucru pe care l-a făcut Direcţia Teatrelor a fost să reevalueze bunurile – la o treime din valoarea stabilită de Serviciul de Capturi, invocînd uzura (această schemă cu subevaluarea fiind una dintre posibilele explicaţii de ce, doi ani mai tîrziu, sovieticii au refuzat plata în compensaţie). Al doilea a fost să împartă tot ce primise către teatrele naţionale şi operele din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, Direcţia însăşi primind, după acum am menţionat deja, ceva mobilier (la Naţionalul din Bucureşti au ajuns multe bluze, fuste de tul şi alte elemente de costum). Trei role de film – despre care nu ştim ce conţineau – au ajuns la Ministerul Propagandei Naţionale, pentru ONC (Oficiul Naţional Cinematografic).

E ceva contralogic, în mod particular, în acţiunea de prăduire a scenelor de spectacol din Odesa: la cîteva luni după evacuarea capturii în România, Statul român deschidea, tot la Odesa, un Teatru Naţional (iar planul pentru înfiinţarea lui data din august 1942). Unde, deja mobilizat în armată, era trimis ca director, în 1943, regizorul Aurel Ion Maican. Maican a găsit teatrul, evident, cu facilităţi scenice inexistente şi s-a apucat să-l doteze, printre altele, cu un sistem de lumini – altfel spus, a adus, printre altele, proiectoare din România la Odesa, după ce proiectoarele din Odesa fuseseră împărţite prin instituţiile din România. Pe 8 decembrie 1943, Teatrul Naţional din Odesa s-a deschis cu poemul epic Chemarea Codrului de George Diamandi, în prezenţa, printre alţii, a guvernatorului Transnistriei, Gh. Alexianu (ulterior, condamnat pentru crime de război în lotul Antonescu), foarte mîndru de oferta culturală a ocupanţilor români. Trei luni mai tîrziu, în martie 1944, Odesa a fost predată Comandamentului Militar German şi teatrul însuşi, cu noile sale dotări, a fost lăsat în grija armatei naziste.

Pentru vechile dotări, cerute înapoi de sovietici după armistiţiu, Direcţia Teatrelor a trebuit să solicite un fond de la Ministerul Finanţelor – ca să înlocuiască nu doar bunurile distruse de bombardamente, ci şi pe cele pe care noii proprietari români le modificaseră. Iar uneori le „transferaseră” mai departe, la alte instituţii. Aşa a ajuns Direcţia să cumpere, ca să trimită la Odesa, zece metri de tul, topuri de hîrtie, cutii de agrafe, mape şi pensule şi să plătească pentru legătoria unor cărţi. Căci, da, Armata română capturase şi trimisese în România inclusiv cărţi în limba rusă – din care unele ajunseseră, cumva, la redacţia ziarului Universul, dispusă, în 1944, să dea bani ca să rămînă cu ele. Universul voia să publice o mare Enciclopedie universală şi voia să citeze din Bolşaia Soveţkaia Enţiclopediia etc. – se reorientase politic foarte repede cotidianul antidemocratic de şantaj.  

Cele 10 milioane de lei cerute iniţial drept credit pentru returnarea capturilor s-au transformat, în final, în 40 de milioane. La cursul leu-aur din 1941, ar fi fost echivalentul a aproape 200 kg de aur, însă leul se devalorizase între timp. În 1942, prada fusese evaluată la 5,78 milioane de lei de către Armată şi la 1,34 milioane, de către Direcţia Teatrelor.

În final, sovieticii s-au declarat mulţumiţi. Nu se ştie de unde provine diferenţa de la cele 68 de lăzi iniţiale la cele 41 returnate, dar una dintre lăzile din 1944 conţinea un pian. În celelalte se găseau cortine, fundaluri, tul, etajere, becuri, şaibe, frînghii, burghie, rochii, paltoane şi tunici, trompete, crucifixe, sîrmă, tocuri de revolver, cutii cu papiote sau pudră, covoare, feţe de masă...

În timp ce Petru Comarnescu răscolea teatrele naţionale încercînd să recupereze bunurile sovieticilor, fostul director al Teatrului Naţional din Odesa, Aurel Ion Maican era anchetat şi acuzat de... jefuirea teatrelor din Odesa. Mai exact, de trimiterea în România a dotărilor teatrale despre care ştim cu precizie – şi ştiau şi sovieticii, de vreme ce supervizau returnarea lor de către Direcţia Teatrelor – că au fost capturate de Armata română. În final, Maican n-a fost judecat pentru ce nu făcuse, iar pentru toate spolierile din Guvernămîntul Transnistriei a plătit lotul Antonescu. Factor de decizie pentru sau cel puţin participant la multe dintre abuzurile regimului fascist din România asupra, mai ales, a oamenilor de cultură evrei, Liviu Rebreanu a murit, providenţial, pe 1 septembrie 1944.

PS: Scotocind după prada de la Odesa, Petru Comarnescu descoperă, în 1944, că, fără ştirea Direcţiei Teatrelor, şi la Cernăuţi fusese jumulit teatrul: deşi conducerea militară, care intenţiona să folosească teatrul în scopuri de românizare (pentru viitorul Naţional cernăuţean), se opusese, directorul Teatrului Naţional din Craiova, Ştefan Boţoiu (avocat, PNL-ist, închis după război de comunişti), găsise, „prin relaţii”, o cale să ia cîte ceva de acolo, cu girul Guvernămîntului Bucovinei şi fără inventar sau proces-verbal...

PPS: În dosarul de arhivă a Direcţiei Teatrelor din 1944 apar, accidental, documente aparţinînd altei direcţii, cea a Artelor, din Ministerul Culturii, din care rezultă că Armata română a preluat şi predat în România şi opere de artă din muzeele din Odesa – şi ştim că mareşalul Ion Antonescu era direct interesat de capturarea de astfel de lucrări. E posibil ca la Arhivele Naţionale să existe, cel puţin parţial, şi documente legate de acest subiect.

Surse documentare: ANIC, Fond Ministerul Artelor, dosar 55/1942 şi dosar 20/1944; Vladimir Solonari, Imperiul-satelit. Guvernarea românească în Transnistria. 1941-1944, traducere de Andrei Pogăciaş, Humanitas, Bucureşti, 2022; Vera Molea, „Aurel Ion Maican (III). Declinul unei cariere strălucite”, SCIA, Tomul 4 (48), 2010, pp.53-72.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite