Cum, când şi de ce mai râdem?
0
Recunosc, după cele câteva spectacole văzute în festCo (Festivalul Comediei Româneşti), mi-am zis că ar fi interesant dacă teatrul organizator, responsabil cu acte-n regulă de buna dispoziţie a naţiei, pe scurt, Teatrul de Comedie, ar face un studiu specializat de piaţă. Un sondaj de opinie gândit la virgulă şi realizat cu tot tacâmul de specialişti. La ce mai râde publicul? Sau publicurile?
(La lucruri diferite, ştim cu toţii.) Care sunt aşteptările de la un spectacol de comedie? Le satisfac producţiile de azi? Ce lipseşte? Cum s-ar putea diversifica şi completa oferta teatrelor? Am putea afla astfel multe lucruri într-un domeniu care ne e drag tuturor, dar pentru care se dovedeşte de fiecare dată că avem atât de puţine unităţi de măsură.
Aşadar, greu de răspuns la întrebările de mai sus. Cu atât mai greu pentru selecţionerul unui festival de comedie, în cazul acesta, criticul Ion Parhon. La ce mai râde lumea? La divertisment de televiziune? Probabil că cea mai mare parte a ei, da. Dar ce te faci cu criteriile estetice? La piesele scrise de autorii români din deceniile trecute? Cum ar fi Dumitru Solomon sau Ion Băieşu? S-ar putea, căci s-au aflat în selecţie la loc de cinste. La teatrul bulevardier? La umorul britanic de bun gust, la comedia inteligentă? Nu ştim, nu am avut ocazia să verificăm, se montează mai rar. La piese scrise de generaţia mai tânără ca Pisica verde de Elise Wilk, Crize de Mihai Ignat (text răsfăţat dacă ţinem cont de numărul de montări pe care le-a cunoscut în ultimii ani) sau la O piesă deşănţată de Lia Bugnar? Da, la acestea din urmă tinerii râd mult şi bine.
FOTO: „O piesă desănţată” cu Lia Bugnar, Marius Manole
Lia Bugnar, de exemplu, este o autoare la piesele căreia nu de puţine ori am râs cu lacrimi. În cazul Unei piese deşănţate, artista, însă, pare să-şi fi pus singură gând rău. Situaţiile ar fi putut stârni hohote de râs dacă regizoarea Lia Bugnar găsea cheia potrivită, dacă miza mai mult pe subtilitate, şi nu pe un comic afişat, cum, de altfel, a făcut în atâtea alte spectacole în care a figurat ca dramaturg, regizor şi interpret. Exact ca şi acum. Dar la reprezentaţia din festCo interpreţii par să nu-şi fi găsit cea mai bună dintre chimiile posibile şi nici cea mai ofertantă stare de agregare. Tipologia propusă de ei a fost una mult prea explicită şi, în cazul unora, redusă în diversitate stilistică (surprinzător, la cei cu mai multă experienţă). Dar publicul s-a distrat şi, în fond, acesta era şi scopul.
FOTO: „Iubirea e un lucru foarte mare” după Ion Băieşu
Fapt este că în peisajul teatrului românesc comedia spumoasă, de bun gust, în care fiecare replică să producă ilaritate iar acumularea să suscite cascade nebune de râs e pasăre rară. Dovada? Una dintre multele posibile ar fi Iubirea e un lucru foarte mare după Ion Băieşu de la Teatrul Arca. În regia lui Marius Gîlea, trei foarte tineri actori readuc în atenţie universul Tanţei şi al lui Costel. Maestrului narator cu morgă şăgalnică (Sorin Şaguna) nu-i lipseşte farmecul, Tanţa (Adina Stoica) e fâşneaţă cât trebuie, cu o doză apreciabilă de firesc iar Costel, în interpretarea lui Daniel Haralambie, apare ca un gherţoi pedant, topit să se ia în serios. Cei trei prezintă publicului nişte crochiuri onorabile. Totuşi, râsul se lasă aşteptat. Asta şi pentru că nuanţele, savoarea, rafinamentele de interpretare vor veni probabil mai târziu, odată cu practica.
Volens-nolens, criticul Ion Parhon a trebuit să opereze o selecţie din producţiile care au curs în Anul Caragiale. Nu am să reiau discuţia despre hemoragia de spectacole pe cele câteva texte ale marelui dramaturg, aerul festivist şi tona de mediocrităţi produse sub privirea (presupun) ironică a lui Nenea Iancu. Fapt este că cinci spectacole din festCo au fost după piesele autorului naţional. Teatrul Naţional Bucureşti s-a ambiţionat să producă cele mai multe. Nimic de zis! Era chiar datoria sa de onoare de care, să recunoaşem, s-a achitat cu succes. A propus viziuni diferite, aşa cum a demonstrat-o şi selecţia de la FestCo. Din cele cinci spectacole pe care am apucat să le văd cele mai cu ştaif, de o anvergură stilistică de toată stima, au fost... TNB-iste.
FOTO: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ
Pentru Conul Leonida faţă cu Reacţiunea Silviu Purcărete a beneficiat de marii corifei ai scenei, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, cărora, după o tură de text, le-a inversat şugubeţ rolurile. Dar şi interpretarea zglobiu-magnetică a Flerentinei Ţilea, ca şi scenografia multifuncţională a lui Dragoş Buhagiar au fost printre atuurile spectacolului. Însă prima scenă a ţării s-a depunctat singură la capitolul neglijenţe tehnice. Las la o parte accidentul cu căderea patului la care am răsuflat cu toţii uşuraţi că marii actori au rămas întregi. Dar să-i auzi pe tehnicieni dublând actorii preţ de câteva replici cu strigăte ca „Bă, vezi că nu merge lumina!” nu cadrează nici măcar cu o casă de cultură. Păcat de spectacol şi de investiţia unor artişti excelenţi!
FOTO: „Două loturi”
Două loturi a propus o viziune noir coerentă şi mai ales consecventă. Dacă vă gândiţi cumva că această consecvenţă rade din capul locului surpriza, s-ar putea să nu fiţi tocmai departe de adevăr. Dar spectacolul lui Alexandru Dabija rămâne o demostraţie pe viu a adevărului că marile texte suscită la orice oră montări originale. Cu condiţia ca regizorul să fie talentat şi inteligent! Ingrediente de care, slavă Domnului, Dabija nu duce lipsă. Remixul lui sapă la rădăcină spiritul lui Caragiale, împrumutând mai mult din melancolia şi ochii încercănaţi ai Băutorilor de absint ai lui Degas decât din mascarada gureşă a Miticilor dinaintea ţapului de bere. În spectacolul în care aburii groteşti colcăie prin toate ungherele scenei, actorii joacă bine şi, deloc lipsit de importanţă, fiecare face corp comun cu atmosfera generală, de la însuşi Lefter Popescu (Gavril Pătru) la Povestitor (Marius Manole) şi apoi la chivuţe (Ana Ciontea, Iona Brezoianu, Eliza Păuna) sau la Doamna Lefter Popescu (Valentina Zaharia).
FOTO: „D-ale noastre”
Dar savoarea, bucuria, cea mai mare investiţie de vitalitate şi de năstruşnicie s-au găsit în D-ale noastre. Un spectacol Gigi Căciuleanu din cap până în picioare: virtuozitate exemplară, coerenţă, lumină şi mai ales armonie. Tipurile gândite de coregraf într-un discurs paralel cu substratul lingvistic sunt excelent individualizate. Scenele, natura relaţiilor şi alura personajelor se recunosc cât ai zice peşte. Dansatorii interacţionează spectaculos, costumele sunt haioase, situaţiile - pline de haz, iar momentul lui Caţavencu (Lari Giorgescu) rămâne crème de la crème. Într-un spectacol în care trupa s-a dovedit un model de coagulare, toţi strălucind, însă, şi la nivel individual, nu ai cum să nu-l iubeşti pe fiecare interpret în parte. Mai ales că echipa transmite o uluitoare stare de bine. Să ne mai mirăm că la sfârşit publicul nu mai reuşea să se desprindă de actori? Aplauze, aplauze şi iar aplauze! Ce mai, bucurie de la cap la coadă!
FOTO: „D-ale noastre”
La un festival oarecum clasic ar trebui o încheiere rotundă. Aşadar, la ce mai râde publicul? Sincer? Nu prea ştiu! Fiecare râde după puteri. Cât despre semnatară, ultima dată a râs cu gâlgâieli la Iluzii de la Teatrul ACT. Dacă festCo l-ar fi găzduit, bag mâna în foc că l-aş fi văzut fără să clipesc pentru a treia oară.
Se încarcă comentariile...
