Cupluri pe rotile

Nu ştim dacă ideea de a mişca decorul sumar, mai exact elementele de mobilier, pe roti a fost iniţial a scenografei Nina Brumuşilă sau a regizorului Cristi Juncu, dar s-a dovedit o cheie fermecată pentru spectacolul „Cină cu prieteni” de la Teatrul Bulandra.

Ca şi introducerea, ca ospătari de lux a maşiniştilor- mânuitori în piesă, care participă în chip de gazde amabile la schimbările de decor. Ce putea fi mai simpatic şi mai sugestiv decât această viziune, pentru viaţa în cuplu cam ruginită (citeşte rutinată) sau necesar- refrişabilă a celor două perechi de prieteni care trec prin banalele crize conjugale, decât această senzaţie de volatilitate a principiilor, a pretinselor stabilităţi sentimentale etc. Aşa încât nu ne mai mirăm că spectatorii se amuză, ba chiar se prăpădesc de râs recunoscându-se în personaje, cum s-ar spune.

La cât timp a trecut de la centrarea pe criza cuplurilor în societate ca şi în literatură, Dl Donald Margulies, autorul, cu tot Pulitzer-ul domniei sale fiind, de mult fumat, şi la ce probleme au azi cei care mai cred în instituţia sfântă a căsătoriei, problema nu putea fi ⹂apucată ⹂ mai bine decât din zborul ghiduş al rotilelor care-i poartă pe eroi prin poveste, făcând cu ochiul spectatorului. Ideea e nostimă şi funcţionează excelent. Unde să mai punem că albul imaculat în care sunt vopsite toate piesele din decor se decupează semnificativ pe fundalul negru al scenei, radiind lumină fie de la mobilier, fie de la zăpada sentimentală care cade ţintit pe un pervaz sau pe un palton, fie de la steagul fluturând pe catargul unui simbolic mal de mare, cu scârţâitul comic al maşinii de făcut vânt.

Aşa dar, la masa ce vine şi pleacă pe roti, în patul lunecând spre proscenium, sub câte un arbore decorativ răsărit la un pocnet de degete sau pe scara interioară mobilă ca o platformă suspendată, viaţa celor două cupluri alese de autor pentru a ilustra două situaţii tipice, curge fără surprize. Alternanţa de stiluri comice unde atât autorul cât şi regizorul se dovedesc maeştri, dă ritm şi culoare poveştii despre o familie cuminte şi alta mai încercată de idei excentrice. Aşa încât, numai ce era să zici că prea e ca la carte căsnicia lui Gabe (Șerban Pavlu) cu Karen (Ana Ioana Macaria) că apare şi un revers al medaliei, adică Beth (Andreea Bibiri) care la cina în chestiune se plânge de Tom (Vlad Zamfirescu) şi aventurile lui extraconjugale.

Unii dintre noi, mai atraşi de povestea din planul doi privind prietenia celor patru atinsă de o longevitate suspectă am fi fost gata să găsim aici motive de satisafcţie, dacă autorul n-ar fi tras maneta inventând schimbări de mentalitate la unii, sau fascinaţia unor utopii suprarealiste la alţii, cum e cazul pictoriţei care nu prea se ştie nici dacă are talent si nici ce vrea de la bărbatul ei.

Cum cei patru actori se simt minunat împreună şi-şi pun talentul verificat în probe mult mai grele la dispoziţia acestui balet pe rotile, spectacolul ni-i face simpatici pe toţi, fideli sau nu, rutinaţi sau mai evoluaţi. Şi mai ales are efectul unei fotografii colorate cu mâna, dintr-un album de familie, fără drame à la Virginia Woolf, fără prea mult subconştient ca la Tennessee, strămoşii celebri ai domnului Margulies, devenit brusc la modă pe scenele noastre (Tocmai a avut loc o altă premieră cu o piesă a sa la TNB)

Șerban Pavlu e volubil, deschis ca o carte de povesti în care lupul pândeşte, dar nu îndrăzneşte. Ana Ioana Macaria devotata lui soţie e de o naturaleţe a jocului, dezarmantă, cum rar am văzut-o, Andreea Bibiri e, cum altfel, decât sofisticată, dând personajului nu doar culoare ci şi ceva mai multă substanţă (afectează până la dramă reală, ieşind dintr-o scenă simbolică ce se reţine, cu pantoful în mână, prea înalt evident pentru firava ei făptură). Vlad Zamfirescu are la dispoziţie o întreagă gamă de soţi, iubiţi, prieteni din zilele noastre cu care s-a mai întâlnit pe scenă, fiind ca de obicei actorul charismatic, aici prietenul absent de la cină, dar invocat de toţi, căci fără el nu se poate ţese conflictul. Credibilitatea, firescul înnăscut al actorului îl fac ideal pentru repertoriul contemporan, lucru de care este, se pare foarte conştient.

Aşa dar, printre Antigone, şi Richarzi, sau drame de la fundul societăţii (vezi Na dne - Azilul de noapte, recenta premieră), Teatrul Bulandra îşi permite luxul relaxării. Şi ce-ar fi rău în asta?