De cinci stele

FOTO Teatrul Act

Feluritele ipostaze şi frământări ale „cuplului modificat” se pot regăsi în literatură încă din Antichitate care, în ceea ce priveşte tema, dă semne a fi fost mai open mind chiar decât atât de lipsita noastră de inhibiţii contemporaneitate.

Cu toate acestea, literatura dramatică, teatrul par să fi fost ceva mai reticenţi în abordarea problemei. Poate în numele acelor celebre, dar-culmea! - nu îndeajuns de desluşite teoretic bienséances atât de preţuite de clasicism, poate fiindcă, spre deosebire de celelalte genuri literare al căror destin dorit e lectura, adică ceva ce se face în intimitate, aspiraţia dramaturgiei e reprezentarea care vizează receptorul colectiv.

Nu intenţionez defel să întocmesc aici nici măcar o bibliografie minimală a etapelor şi modurilor în care teatrul şi-a depăşit reticenţele în abordarea acestui delicat subiect. Mă voi mulţumi doar să spun că istoria nu începe nici cu Îngeri în America, nici cu Bent, nici cu Adam Geist, nici măcar cu Colivia nebunelor. Poate nici măcar cu Becket, unul dintre cele mai frumoase, mai inspirate texte ale lui Jean Anouilh, pe nedrept uitat de regizorii români. Un text ale cărui origini se află undeva în Evul Mediu şi în Vieţile sfinţilor. Loc de unde povestea a fost recuperată nu numai de scriitorul francez, ci şi de poetul Tennyson sau de dramaturgul T. S. Eliott.

Cockosi, o foarte bună piesă scrisă de Mike Bartlett, prezentată în premieră absolută în 2010 la Royal Court, loc de unde a ajuns mai apoi şi pe Broadway, câştigătoare a prestigiosului premiu “Laurence Olivier”, nu este nicidecum una militantă. Nu e un manifest în favoarea comunităţii gay. Nu vrea să ne deschidă ochii şi să ne înduioşeze sufletele aducând în prim plan misterele, sensibilităţile sau tectonica mai mult decât complicată a sentimentelor ce-i leagă pe doi oameni de acelaşi sex. La urma urmei, nici măcar problema triunghiului conjugal şi a testelor de rezistenţă presupuse de acesta nu reprezintă punctul de maxim interes al Cockoşilor. Ceea ce contează cu adevărat în scrierea lui Mike Bertlett e problema jocurilor de putere dintr-un cuplu. A strategiilor, presiunilor, înşelăciunilor, ajutoarelor la care recurge partenerul ce riscă să fie părăsit atunci când cel cu care convieţuieşte de un număr de ani traversează o perioadă de nesiguranţă la capătul căreia s-ar putea întâmpla orice.

Printr-o asemenea perioadă trece John, singurul personaj cu nume complet din piesă. Vreme de şapte ani, John a trăit împreună cu un bărbat, desemnat în text doar prin iniţiala M. A fost dominat de acesta, uneori chiar şantajat sentimental. Întotdeauna a cedat, a făcut compromisuri, mereu s-a supus. Nici John, nici M nu sunt oameni cu adevărat puternici. Sunt sensibili la extrem şi vulnerabili cât încape. Dar în grade diferite. M. a fost cel ce a câştigat mai toate bătăliile. Are acum de dus o bătălie hotărâtoare. Şi aceasta fiindcă John traversează o severă criză identitară. A cunoscut întâmplător o fată, pe W., ba chiar a făcut sex cu ea. Se vede pus în faţa clarificărilor şi a alegerilor. Devine obiect de dispută între M şi W. Amândoi vor să îl câştige, ambii văd în el un posibil trofeu. W. contează doar pe mijloacele proprii, M. recurge la ajutorul propriului tată, desemnat prin iniţiala F. O plănuită cină în trei se transformă într-una în patru. Multă vreme câştigătorul e nesigur căci lui John îi e teribil de greu să ia o decizie. Pentru câteva momente, câştigătoarea, învingătoarea la puncte în meciul de box al slăbiciunilor răscolite pare să fie fata şi puternica ei senzualitate ca şi personalitatea-i aşijderea. Rezultatul meciului e întors de intervenţia lui F. El e cel ce schimbă decizia lui John. O face viclean, experimentat, fetei nemairămându-i decât să părăsească înfrântă sufrageria devenită arenă. Aşa să fie oare? Acesta să fie finalul? Victoriosul să fie cu adevărat M? Sau detaliul că, pentru prima dată în cei şapte ani de coexistenţă, John îi cere lui M ceva la modul categoric, chiar dacă printre lacrimi, chiar dacă ceva aparent neînsemnat- să îl lase singur, singur şi atât- reprezintă prima decizie autentică din viaţa personajului? Prima lui victorie? Cine ştie!

Cock (acesta e titlul în limba engleză) e reprezentată în premieră pe ţară într-un spectacol cu trei producători şi cu un foarte bun regizor, Horia Suru, la Teatrul ACT din Bucureşti. L-am văzut la Arad în zilele Festivalului de Teatru Nou. Nu ştiu cum arată montarea la Bucureşti (cronicile citite spun că ar arăta foarte bine), dar la Arad s-a prezentat impecabil. Tensionat şi super-inteligent construit, fără excrescenţe şi fără răsfăţuri regizorale, fără banalităţi glazurate oferite drept trufandale, fără goluri de aer ori căderi de tensiune. Cu învolburări în crescendo, cu încrâncenări atent cumpănite, cu multă, cu foarte multă umanitate. Cu o autenticitate absolut copleşitoare, cu un efect de real niciodată fisurat. Nu ştiu nici dacă decorul imaginat de Steliana Ştefănescu pentru reprezentaţiile de la ACT a fost transportat la Arad în totalitatea lui. Dar ideea lui- un spaţiu sugerând un ring de box- mi se pare pe cât de simplă, pe atât de inspirată. Nu ştiu cum joacă la sediu Rareş Florin Stoica (John), Fulvia Folosea (W), Vlad Nemeş (M) sau Ionel Mihăilescu (F), dar la Arad au fost fără cusur. Spulberând astfel mitul inerentelor modificări calitative pe care le-ar suporta reprezentaţiile “în deplasare”.

Rareş Florin Stoica, Fulvia Folosea şi Vlad Nemeş sunt trei actori foarte tineri. Au făcut studii de specialitate la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj. Au avut şansa de a fi fost toţi trei studenţii profesorului Miklós Bács. Care, spre a se mai dovedi o dată că România e ţara tuturor anomaliilor posibile, nu e chiar profesor, ci  doar conferenţiar, deşi performanţele sale într-ale pedagogiei teatrale pot fi de acum comparate cu acelea ale unui Ion Cojar sau Sanda Manu ce până mai ieri păreau de neegalat. Toţi trei ştiu meserie. Vorbesc clar, se aude absolut tot ceea ce spun, detaliu care înseamnă o performanţă în sine, ţinând cont de acustica deloc ideală a Studioului arădean. Toţi trei joacă cu o copleşitoare forţă lăuntrică. Coerent şi într-o chimie căreia cu greu i-ai putea aduce cel mai mic reproş. E meritul lor, e meritul regizorului Horia Suru.

 Cu toate acestea, aşa cum trebuie să se întâmple în teatru, aşa cum o cere însuşi textul care impune un rol principal, deţinătorul acestuia, Rareş Florin Stoica, e marele performer al spectacolului. Sensibil şi puternic, exprimându-se exemplar prin vorbe, gesturi, priviri, mimică, tăceri, lacrima din ochi atent controlată. Pe Rareş Florin Stoica l-am văzut pentru prima oară pe o scenă profesionistă în Elevul din ultima bancă de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Nu, nu era vorba despre un spectacol de mâna întâi, dar talentul tânărului actor era cât se poate de vizibil. Îi sporea vizibilitatea, într-o superbă demonstraţie de colegialitate, actorul Mihai Călin. Rareş Florin Stoica a ajuns, în Cockoşi, la vremea confirmărilor. Dar şi la momentul în care îndrăznesc să pariez că va fi un actor mare.

Cei trei actori foarte tineri nu sunt doar ei pe scenă. Li se alătură, cu o bijuterie actoricească, demnă de studiat în  şcolile de teatru, de etalon pentru felul în care se elaborează un rol secundar, Ionel Mihăilescu.

Cockoşi sau spectacolul de cinci stele.       

Teatrul ACT & Asociaţia ENTHEOS & GRAY PLAY; COCKOŞI de Mike Bartlett; Regia: Horia Suru; Scenografia: Steliana Ştefănescu; Cu: Rareş Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemeş şi Ionel Mihăilescu; Data reprezentaţiei:12 mai 2014