De ziua mondială a teatrului, la Excelsior, Turandot ne-a reînvăţat ce e iubirea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Maria Ştefănescu
FOTO Maria Ştefănescu

Din vreme în vreme şi poate nu întâmplător, celebrul basm chinez despre nu mai puţin celebra Prinţesă Turandot revine pe scenă în acea prelucrare clasică a lui Carlo Gozzi prin care a devenit aproape un obiect de studiu în şcolile de teatru.

Nu e mult timp de când am aplaudat montarea de la Târgovişte în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză sau pe aceea a Cătălinei Buzoianu de la Bulandra. Personal, am în minte şi suflet o altă înscenare de referinţă în regia lui Dan Micu la Târgu Mureş şi un turneu la Bucureşti al unui teatru moscovit cu o reconstituire după înscenarea clasică a lui Nemirovici Dancenko.

Ideea Teatrului Excelsior de a o readuce pe prinţesă printre noi e cât se poate de inspirată în raport cu profilul teatrului, dar şi cu necesităţile societăţii contemporane dominată de vanităţi, ambiţii şi ură. Ca mai toate poveştile şi proverbele, acest basm plin de înţelepciune  orientale beneficiază în plus de sensibilitatea nu o dată probată a regizoarei Sânziana Stoican şi de stilul ei de o simplitate rafinată care-i aduce multă empatie din partea publicului. Şi nu numai. În consens cu regulile commediei dell ̓arte către care ne trimite textul lui Gozzi, spectacolul ei e construit cu convenţia teatrală la vedere, şi prin reîncărcarea acesteia cu misterul teatral în clipa translării spre iluzie, adică intrarea în lumea şi atmosfera piesei. O iluzie provocată. însă, care ne ţine mintea trează şi permite adevărului să răzbată dincolo de rampă.

Actorii intră în scenă în ţinute neutre (pantaloni şi maiouri negre) purtându-şi costumul oriental pe stativ. Decorul lipseşte, cu excepţia unei diorame în fundal şi a unei platforme în proscenium încadrată  de bastoane verticale care vor fi manipulate felurit în spectacol (scenografie: Valentin Vârlan). Recuzita e alcătuită din obiecte familiare: baloane, panglici. Muzica e discretă, produsă live la instrumente improvizate la sugestia regizoarei. Singură, Turandot e costumată chinezeşte şi se foloseşte de o mască a cărei funcţie e precisă şi legată de credinţa ei într-o anume ancestralitate a spiritului reîncarnat. Restul costumelor, clasicele chimonouri, sunt mai degrabă sugerate.

Turandot FOTO Maria Ştefănescu

Cum regizoarea mărturiseşte că îi place să povestească în spectacolele pe care le regizează, avem aici prilejul să savurăm din plin consecinţele acestui mod de a privi teatrul. Adică avem povestea, clar şi la obiect spusă de personajele care-şi schimbă proprietarul/actorul de la o scenă la alta, aşa încât şi cei mari şi cei mici vor putea urmări pas cu pas cum s-a transformat prinţesa dintr-o autoritate despotică, rea şi ucigătoare într-o sentimentală supusă prinţului Kalaf, care-i topeşte inima de gheaţă cu iubirea lui necondiţionată. Tâlcul ghicitorilor la care acesta trebuie să răspundă, ca şi secretul numelui său pe care prinţesa trebuie să-l ghicească, au şi ele o sorginte emoţională, căci nimic pe lume ne spune povestea nu valorează şi călăuzeşte mai bine mintea omului decât sentimentul binelui şi al iubirii. Urmând cu calm şi răbdare paşii demonstraţiei din basmul chinez cu intrigile, cu întâmplările care-i susţin suspansul, spectacolul Sânzianei Stoican e ca o apă vie pe luciul căreia jocul umbrelor vestesc frumuseţea adâncurilor.

Actorii păşesc în vârful picioarelor în această atmosferă aproape austeră, punându-şi sufletul pe tavă când personajul o cere pentru a ne convinge de adevărul lor: Mihaela Trofimov jucând pătimaş drama slujnicei obligată să trădeze, după alte metamorfozări cerute de jocul în echipă, Oana Predescu atribuindu-i Zelimei toată gama de sensibilităţi a celei care vede, crede, dar nu poate să schimbe, Camelia Pintilie, în postura ingrată a sclavei Adelma, intrigant[, cu tot arsenalul de răutăţi redate cu reţinere de interpretă şi, în fine, Dana Marineci care-şi asumă întreg misterul prinţesei Turandot, făcându-l să plutească învăluitor peste noi printr-un joc minuţios elaborat mai ales la nivelul mişcării. Prinţul Kalaf în interpretarea lui Dan Pughineanu are carismă, beneficiind de sensibilitatea funciară a actorului care-l face ataşant din prima clipă. În roluri episodice, Alex Popa sugerează prin onomatopee ilare glasul şoimului sau pe acela al regelui decrepit Altoum exploatându-şi talentul comic în favoarea spectacolului şi contribuind la reuşita puţinelor momente de umor în altfel tandra poveste spusă de spectacol.

Turandot FOTO Maria Ştefănescu

Momente bune au şi Oliver Toderiţă în rolul lui Barach, slujitorul de încredere al lui Kalaf, la fel Mihai Mitrea şi Mircea Alexandru Băluţă, care alcătuiesc un cuplu simpatic ce joacă aici rolul bufonului de la curte. Dincolo de performanţele individuale însă, trupa înnoită şi întinerită a Teatrului Excelsior funcţionează unitar în acest spectacol de echipă.

S-ar putea ca unii să reproşeze spectacolului o prea mare austeritate a mijloacelor, o simplitate simplificatoare, şi de aici un efect de plictiseală în raport cu spectaculozitatea basmului speculată nu o dată scenic, filmic, lirico-muzical (în opera lui Puccini). Câtă vreme, însă, el îşi atinge scopul şi povestea ajunge netrunchiată sau alterată la spectator, în toată frumseţea şi înţelepciunea ei, satisfacţiile noastre ar trebui să fie pe măsură. Aşa cum şi sunt de altfel.

Premiera spectacolului a avut loc într-o atmosferă sărbătorească, de Ziua Mondială a Teatrului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite