Teatru

articolul anterior articolul urmator

Despre neştiinţă şi nevrere

0
24 Dec 2012 13:50:50
Mircea Morariu

Mi se întâmplă tot mai adesea în vremea din urmă să mă supăr pe mai tinerii mei colegi, critici de teatru. Şi aceasta nu fiindcă m-aş teme de concurenţă ori că aş resimţi în vreun fel pericolul că s-ar putea ca ei să îmi ia locul. La fel de des mi se întâmplă să mă supăr pe actorii tineri sau foarte tineri.

Şi asta nu deoarece nu mi-ar plăcea cum joacă ori fiindcă i-aş socoti netalentaţi sau nepregătiţi pentru scenă. Nu cred nicio clipă că avem vreun motiv pentru a ne teme că nu ar exista un schimb de mâine pentru teatrul românesc.

Tot la fel cum nu sunt încercat de nici un fel de temere legată de viitorul operetei româneşti.

Spectacolele Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, moderne, vii, actuale, aşa cum au fost ele în timpul directoratului regizorului Răzvan Ioan Dincă pe care îl cunosc demult, de pe vremea când înfiinţa la Buzău un festival de teatru- şi asta în pofida ironiilor şi atacurilor venite- culmea! – din partea criticilor tineri- spectacole pe afişul cărora se regăsesc mulţi cântăreţi şi actori tineri- ar demonstra ridicolul acestor inexistente îngrijorări, în cazul în care ele ar exista.

Şi atunci de ce supărările amintite mai sus? Deoarece mult prea frecvent am sentimentul că sunt privit cu ironie de confraţii mei mult mai tineri decât mine când le vorbesc despre spectacole de odinioară- adică de prin anii 80-90 ai secolului trecut- respectiv din vremea când am descoperit miracolul Thaliei şi am ucenicit în profesia de critic de teatru.

Deoarece mult prea des îi aud pe unii tineri şi foarte tineri actori ori regizori, altminteri talentaţi şi plini de imaginaţie şi forţă creatoare, capabili să înfrunte dificultăţile reale de tot felul pe care nu le neg nici o clipă- pronunţându-se ironic ori chiar dispreţuitor la adresa unor artişti mai în vârstă care- chipurile- le-ar oblitera accesul spre mult hulitele ( a se citi mult râvnitele) premii UNITER.

Prea adesea îi simt a fi vrăjmaşii fără motiv ai celor de la care mai au multe de învăţat şi pe care socotesc că s-ar cuveni să îi respecte, dacă nu chiar să îi venereze. Când îi întreb ce anume au văzut ei, revoltaţii, din creaţia acestor înaintaşi, cel mai adesea se lasă tăcerea.

Unii îmi răspund: „Ştiţi, iertaţi-mă, nu am nici o vină că nu m-am născut mai devreme”.

Într-adevăr, nu au nici o vină. Nici o vină în acest sens. Au doar vina nevrerii. Adică a nevrerii, a  lipsei dorinţei de a citi cărţile consacrate artiştilor din generaţiile trecute ori de a vedea înregistrările care există, care sunt păstrate în arhive personale, ori în arhive multimedia, înregistrări ce le conservă memoria şi creaţia.

Mă supără să aud că Florian Pittiş a fost doar o voce de aur a Telenciclopediei ori numai solistul de la Pasărea Colibri şi nu şi marele actor din Furtuna sau din Lungul drum al zilei către noapte, că doar la Teleenciclopedia ar fi făcut istorie vocea Luciei Mureşan, nu şi pe scenele de la Piatra Neamţ, Cluj sau de la Nottara, că Ştefan Iordache ar fi important numai fiindcă a cântat în duet cu Angela Similea sau cu Sanda Ladoşi, nu şi fiindcă a jucat în Hamlet, Richard III, Maestrul şi Margareta sau Fuga sau că Gheorghe Dinică îşi datorează succesul înregistrărilor sale cu Nelu Ploieşteanu, nu şi spectacolelor cu Umbra sau Nepotul lui Rameau .

Mă deranjează când oameni din interiorul profesiei nu ştiu că Stela Popescu a excelat nu numai în spaţiul revistei, ci şi pe scena Teatrului de Comedie, în Trei surori sau în spectacolele brechtiene ale lui Lucian Giurchescu.

Mă supără când mi se spune că opereta ar fi fost genul uşor agreat de Elena Ceauşescu şi că nimic nu ar mai justifica prezenţa ei în programele TVR. Ba chiar că şi Teatrul Naţional de Operetă ar trebui desfiinţat.

Am scris şi eu vreo trei cărţi cu şi despre actori. Am scris despre Gina Patrichi, am discutat îndelung şi am scris cărţi cu şi despre Mariana Mihuţ ori Ion Caramitru.

Şi am descoperit cu imensă bucurie şi cu infinită plăcere cât de mult îşi preţuiau ori îşi preţuiesc ei predecesorii sau profesorii. Şi azi marele Victor Rebengiuc îşi aminteşte cu drag ori postează pe facebook fotografii ale profesoarei domniei sale, Aura Buzescu.

În cartea Dorul de ei- Mărturii, evocări, istorii, recent apărută la editura Bunavestire din Blaj, un împătimit al artei, Ion Moldovan, i-a provocat pe câţiva mari actori, scenografi, cântăreţi de operetă, teoreticieni, la dialoguri despre înaintaşii pe care i-au cunoscut îndeaproape şi i-au preţuit.

Nu e,cred, puţin lucru să ai ocazia de a citi evocarea făcută de Carmen Stănescu marelui Sică Alexandrescu. Ori ceea ce îşi aminteşte şi cum îşi aminteşte Ilinca Tomoroveanu despre Gheorghe Cozorici. Sau câte lucruri frumoase ştie Bianca Ionescu despre Dorin Teodorescu. Ori ce amintiri are Florin Diaconescu despre Valentin Teodorian. Şi exemplele ar putea continua.

Îi las cititorului plăcerea de a le descoperi, nu vreau să îi afectez în vreun fel bucuria descoperirii.

Citind cartea Dorul de ei- Mărturii, evocări, istorii, dar şi având şansa de a v-o recomanda, revoltele şi supărările mele s-au mai atenuat. Pentru o clipă. Pentru două-trei ore cât a durat lectura Indiciu că volumul şi-a atins scopul.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările