Teatru

articolul anterior articolul urmator

Din ce în ce mai prezent în teatrul românesc directorul însingurat

1
29 Mar 2013 12:33:33
Mircea Morariu

Aparent, e un om popular şi deschis la orice sugestie. Mereu vesel, veşnic bine dispus, niciodată preocupat de problemele personale. Le lasă acasă, aşa cum spun actorii că uită de ale lor când intră în scenă. Se salută amical cu toată lumea, distribuie inflaţionist zâmbete şi vorbe bune, cere să fie tutuit à l’ américaine de toţi subordonaţii.

Omul nu are ceas, nu e presat de timp, nu e niciodată nici bolnav, nici obosit, pare dispus să stea în teatru de dimineaţa până seara. Nu are program de audienţe, uşa îi este mereu deschisă oricui, toată lumea e bine primită când vine să îşi spună păsul. Oricine e poftit să bea o cafea. Foarte adesea cei veniţi să se plângă de ceva sau de cineva, mai ales de cineva- iar în teatru plângerile acestea se fac, se-nţelege, cu mult dramatism- părăsesc respectivul birou cu convingerea că li s-a dat dreptate şi că necazurile lor se vor sfârşi chiar de a doua zi. Desigur, nu se întîmplă nimic. Fiindcă dreptate li s-a dat şi opozanţilor lor, dar care au fost mai harnici, s-au trezit mai de dimineaţă şi au fost ascultaţi niţeluş mai devreme.

În afara acestor solicitanţi pasageri, în biroul respectivului director, rebotezat manager general-director, se regăsesc constant trei-patru persoane. Mai bine spus, personaje. Adjunctul sau adjuncţii, fiindcă în vremea din urmă, în virtutea reducerilor de personal posturile de conducere s-au înmulţit, adică directorul economic şi directorul artistic, consilierul, şi el artistic, că doar despre artă vorbim, secretarul literar, care nu a scăpat nici el de moda epifaniilor şi e numit şi el artistic fiindcă, o ştim de la Caragiale, teatrul nu este literatură, şeful de la PR. Oameni care, fără doar şi poate, chiar ar trebui să fie principalii colaboratori ai directorului general, mai exact sfătuitorii săi nedezminţiţi. Prezenţa aceasta permanentă a colaboratorilor din prima linie lasă buna impresie a conducerii colegiale. A luării deciziilor în chip democratic.

Exerciţiul de imagine, de amăgire sau de autoamăgire izbuteşte perfect. Cel puţin în primă instanţă.

Adjuncţii, mai cu seamă directorii artistici, se iluzionează că ar avea importanţă şi chiar participă la actul de conducere. Că sunt băgaţi în seamă în stabilirea direcţiilor estetice pe care va evolua în viitor instituţia. În realitate, rolul lor se limitează la întocmirea programului lunar şi la nesfârşite discuţii şi negocieri cu impresarii, cei numiţi odinioară organizatori de spectacole. Câteodată, îi ascultă pe actorii nemulţumiţi că nu joacă şi le promit distribuiri iminente. Da, da, se vor gândi la ceva anume pentru ei. Nu o vor face niciodată. De fapt, nici nu trebuie să gândească. Misiunea lor e să socotească. Laolaltă cu directorul economic.

Consultanţii artistici şi secretarii literari au şi ei, tot în chip aparent, onoarea profesiei pusă la adăpost. Aşa, de ochii lumii. Continua prezenţă în biroul directorial o salvează, cât o salvează, aşa că ei mai pot spune, cui mai vrea să îi asculte, că încă deţin un rol în alcătuirea repertoriilor. Bând nenumărate cafele în compania managerului, secretarii literari mai uită din amărăciunea că de ceva timp au fost reduşi la condiţia de simpli dactilografi pe calculator. Dactilografi ai minusculelor foi de distribuţie. Nu mai întocmesc demult caiete de sală. Costă mult şi nu se vând. Aşa că s-a cam zis cu ele.

În schimb, secretarii literari au fost promovaţi la rangul de stilişti. Sunt persoanele însărcinate dacă nu cu întocmirea, maăcar cu stilizarea rapoartelor anuale ale managerilor. Care rapoarte trebuie să sune bine, ba chiar niţeluş savant, să conţină niscaiva neologisme şi multă nouă limbă de lemn că, dacă cumva vreun consilier judeţean sau municipal, de profesie inginer sau zootehnist, care votează prelungirea mandatului managerului, se uită prin ele să fie impresionat. Ochii consilierilor trebuie să fie gâdilaţi în mod plăcut, la fel cum trebuie să fie gâdilaţi şi cei ai specialiştilor evaluatori, care numai specialişti nu sunt. Numiţi pe criterii politice de Legislativul judeţean sau local, după caz. Nici nu e nevoie de specialişti. De ce ar fi? Dacă au fost, ba mai sunt cazuri în care managerii sunt silvicultori sau zootehnişti?

Performanţele artistice nu mai contează aproape deloc. Importă doar cifrele ce trebuie cufundate într-un sos lingvistic bine condimentat. Gradul de umplere al sălilor, numărul biletelor vândute, încasările. Nimeni nu îi mai întreabă pe secretarii literari ce piese au mai citit. Sau dacă au mai citit ceva interesant. Doar dacă au citit cronici. Iar dacă cronicile sunt laudative, tot secretarii literari sunt rugaţi să le tragă la xerox.

Şi atunci care e schepsisul prezenţelor continue ale acestor personaje, în realitate, secundare, în biroul Şefului? De ce îşi vizează ei tocmai acolo zilnica fişă de pontaj? Ei sunt nimeni alţii decât aplaudacii. Reîncarnări, la scară redusă, fireşte, ai Suzanei Gâdea, Linei Ciobanu, ai lui Emil Bobu, Manea Mănescu şi Tudor Postelnicu. Ei trebuie să cauţioneze negreşit deciziile Şefului. Să îi admire necondiţionat entuziasmele. Să îl încredinţeze, cât mai des cu putinţă, că a gândit bine. Ba chiar minunat. Că a fost un inspirat. Şi în selectarea colaboratorilor, şi în invitarea regizorilor-colaboratori, şi în denumirea ori redenumirea sălilor, nou sport directorial, şi...şi. Să îi îndepărteze orice urmă de îndoială.

Doamne păzeşte ca cineva să formuleze vreo sugestie! Darămite vreo observaţie sau vreo obiecţie. Cel ce comite cea mai mică încercare de a formula vreo rezervă de natură să tempereze avântul autoadmirativ al managerului, a doua zi va fi scos de pe lista prezenţelor destinate să confirme infailibilitatea şefului. Al acelor prezenţe care, bând cafele în biroul directorial şi înecându-şi în ele ideile şi personalitatea, spunând numai da, da, la urma urmei, întăresc însingurarea directorului. A directorului-dictator. Care, ca orice dictator, deţine numai certitudini. Pe care personajele numite mai sus au însărcinarea de a le certifica. De a confirma că the big boss are întotdeauna dreptate.

Asta până când acesta e the big boss. Când nu mai e, cei ce i-au frecventat salonul, adică biroul, vor afirma că alta au gândit ei în forul lor intim. Dar că li s-a pus pumnul în gură. Care pumn că doar fostul era numai zâmbete? Şi că dreptate are succesorul. Cel pe care îl ajută acum să îşi trăiască ceva mai vesel şi mai animat singurătatea. Şi înfailibilitatea provizorie.    

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Papa Raţă
30.03.2013, 16:41:50

Teatrul cu dictatori zombeată publicul şi, pană la urmă, grotescul, banalul, abjectul, sarcasmul.. devalorizează nu numai actul scenic, ci şi instinctul public Politica repertorială trebuie să fie direct proporţională scara valorilor artistice în continuă desavarşire, şi se înscrie în directa responsabilitate a Consiliului artistic, votat cu maximă atenţie de către cei ce, zi de zi, îşi topesc sufletul pe scenă. Ei sunt "Directorul"Propria soartă e chiar în mana lor.. Şi onoarea instituţiei

+1 (1 vot)