Directorii Teatrului Naţional. Ionuţ Niculescu

În tableta trecută am înfăţişat din această carte, document strălucit de istorie a Teatrului Naţional, prima zi de lucru a lui Caragiale în ipostaza de director al Navei Amiral. Găsim de cuviinţă astăzi să evocăm prin pana lui Ionuţ Niculescu şi avatarurile pitoreşti ale numirii lui, în sfârşit, în demnitatea de director general.

„Intrat în viaţa artistică prin cuşca sufleorului (cum arată, veninos, peste ani, C. Bacalbaşa), Caragiale îşi dorea o întemeiere solidă a prestigiului literar printr-un post pe măsura succeselor sale dramaturgice. Ruleta politică îi oferea şansa. Titu Maiorescu, de care îl lega o respectuoasă, cumpătată amiciţie, putea decide, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, asupra soartei sale.

De aici încolo, intrăm într-un derutant labirint documentar. E aproape imposibil de separat adevărul de anecdotică, în pofida celor care au depus în cauză. Cum a fost numit I.L. Caragiale director al Teatrului Naţionale din Bucureşti, cum s-a impus într-un post rezervat, printr-un obicei ce cucerea teren, aristocraţiei?

După mai multe ezitări dictate de fireasca pudoare a unui om ce nu voia să fie confundat cu un solicitant abil, Caragiale a aşternut, cu frumoasa-i caligrafie, câteva rânduri către protocolarul Maiorescu, semnate Vechiul dvs cunoscut, cinicul I.L.Caragiale: Favoarea de a obţine de la dvs. Câteva minute de audienţă partiulară o doresc aşa de mult, încât nu mai pot să nu îndrăznesc a vi-o cere..

Însemnările zilnice maioresciene nu reţin nimic din cele discutate la 8 aprilie 1888; probabil, surpriza bine jucată a gazdei, la aflarea cererii, a iuţit dialogul – căci Ion Luca nu putea fi prins în capcane verbale.

Dacă scriitorul nu a trântit uşa la plecare, sigur că o frază bine simţită a încheiat vizita care-l lăsa pradă celei mai vii emoţii”.

Urmează descrise cu umor, ironie şi talent de mare scriitor pertractările lui Maiorescu cu elita vremii, Nicolae Pătraşcu, Iacob Negruzzi, Duiliu Zamfirescu, I.D.T. Teleor, Petre Carp, etc.

„...O consternantă versiune a numirii, zice Ionuţ Niculescu, o dă profesorul I. Suchianu: «În urma unui reuşit spectacol regizat de Caragiale la Sinaia, regina s-ar fi arătat mirată că dramaturgul care-i citise la Palat O scrisoare pierdută (la premieră dăduse tonul aplauzelor!) nu era şi director al Teatrului Naţional. Caragiale ar fi răspuns, cu falsă umilinţă, că nu-l vrea Maiorescu. Am să te numesc eu, căci pe mine nu cred să mă refuze domnul Maiorescu – ar fi sunat augustul verdict. Scena e cu totul apocrifă, după opinia istoricilor literari.»

Cel mai mult teren a câştigat, pentru biografi, versiunea poetului şi ziaristului D. Teleor. Acesta a lăsat posterităţii, într-un dialog de fantezie, un amănunt de culise, aflat, chiar de la cel în cauză. Titu Maiorescu, vrând să pună capăt afacerii, s-ar fi consultat cu Petre Carp, unul din întemeietorii Junimii: Pe cine zici tu, Petrache?, Dacă vrei să faci ceva boacănă, te-aş povăţui să-l numeşti pe Caragiale!.

Deci, ezitarea scrupuloasă a ministrului, opoziţia clădită pe o prejudecată a prietenilor influenţi, sprijinul complezent al altora, intervenţia reginei, voia întâmplării, dictată de buna dispoziţie a lui Petre Carp – iată tot atâtea motive de a medita la întrebarea dacă nu cumva directoratul lui I.L. Caragiale era compromis înainte de a fi semnat decretul regal de numire.

Curiozitatea sa enormă îl  purtase prin toate mediile: din Dealul Spirii descindea direct în saloane, ca apoi să-l prindă zorile într-o simigerie. Omul deruta prin reacţii imprevizibile, prin cozerie strălucitoare, adaptată nivelului intelectual al oricărui interlocutor.

Scriitorul era lesne de abordat în pagina lui, omul – nu. Iritarea faţă de persoană, manifestată chiar de prietenii care îi preţuiau scrisul este explicabilă. Un mare neliniştit, I.L. Caragiale, trezea suspiciuni şi celor mai pătrunzătoare spirite (Maiorescu) care sancţionau reacţii şi trăsături de caracter ce aveau să fie considerate, apoi, în posteritate, linii definitorii ale unui magnific portret. Ironie a destinului literar!

Nu credem că ministrului Titu Maiorescu i-a fost forţată mâna de vreo intervenţie sau că s-a lăsat convins de vreo opinie – oricât de influentă ar fi fost. Chiar dacă se îndoia, în sinea sa sau în cerc intim, de capacităţile gospodăreşti ale dramaturgului, autorul Criticelor înţelegea ce raţiuni profunde l-au îndemnat pe Caragiale să se aşeze în fotoliul lui Ion Ghica. Era singura stare a teatrului pe care genialul om al scenei n-o cunoscuse. Cu riscul unui eşec, la care se aştepta, ministrul a întocmit decretul de numire, convins că desăvârşeşte, astfel, armonia unei biografii artistice.”

S-ar cuveni că un editor inspirat să dea o viaţă nouă, pentru cei de astăzi, unui document excepţional de istorie şi literatură: „Directorii Teatrului Naţional”.