Dorina Lazăr, actriţă: „Când aveam 5 ani, mama a fugit de acasă. Tata a fost nefericit toată viaţa lui“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dorina Lazăr este o sursă inepuizabilă de umor, cu o memorie fantastică                                                  Fotografii: Eduard Enea/ Arhiva personală a Dorinei Lazăr
Dorina Lazăr este o sursă inepuizabilă de umor, cu o memorie fantastică                                                  Fotografii: Eduard Enea/ Arhiva personală a Dorinei Lazăr

Dorina Lazăr îşi aminteşte de copilăria petrecută la Hunedoara, marcată de fuga mamei, iar apoi de cele două mame vitrege care i-au urmat. Totuşi, Lazăr a urmat drumul celei dintâi devenind actriţă, iar apoi directoare a Teatrului Odeon.

„Să ştii că cu mine stai până diseară de vorbă“, îmi spune Dorina Lazăr (79 de ani) atunci când ajung în locuinţa ei situată în zona Eroilor. Stă aici din 1958, când familia ei împărţea casa cu o alta, ce ocupa o singură cameră din cele patru ale apartamentului. După ce s-a căsătorit cu Mihai Lazăr, care a obţinut o repartiţie pentru un apartament în Obor, cealaltă familie s-a mutat acolo, iar ei doi şi soacra actriţei au rămas împreună în casa din Eroilor.

Dorina Lazăr este un nume sonor în teatrul românesc, nu doar pentru că a fost o actriţă talentată, ci şi pentru calităţile de manager de care a dat dovadă. Din 1996, Lazăr a condus Teatrul Odeon, activitate pentru care a fost lăudată de regizori şi actori deopotrivă. Însă, în 2017, primarul Capitalei Gabriela Firea o înştiinţa că este demisă de la conducerea instituţiei, deşi tocmai primise o notă mare la evaluare. Când actriţa se afla la conferinţa de presă în care vorbea despre acest subiect, într-un birou din teatru, cei de la primărie îl instalau pe noul director. „M-am întors şi m-a bufnit râsul, pentru că ce nu ştiau ei era că ăla nu era biroul meu. Ăla era biroul lui Alexandru Dabija (n.r. – fost director al Teatrului Odeon), pe care l-am lăsat aşa cum a fost, pentru că acolo erau energiile lui“.

În interviul acordat „Weekend Adevărul“, actriţa îşi răscoleşte trecutul şi vorbeşte despre familia în care a crescut, despre trupa de teatru Compania Artistică Bucureşti, pe care a fondat-o în 1990 şi cu care a mers în turnee prin ţară, şoferul autobuzului fiind chiar ea, dar şi despre soţul ei, Mihai Lazăr, care a lucrat la Televiziunea Română şi care, când ea era convinsă că ţara va fi mereu sub comunism, îi spunea clar şi răspicat: „Zidul Berlinului va cădea. Nu se poate, e contra naturii“.


„Weekend Adevărul“: Doamnă Lazăr, v-aţi născut în 1940, la Hunedoara. Cum vă amintiţi copilăria?

Dorina Lazăr: Poţi să crezi că am 79 de ani? Vezi, mă ţin bine! M-am născut acasă, că pe atunci, la Hunedoara, nu era moda cu mersul la spital. Tata s-a dus fuga după moaşă, dar până a venit ea, eu m-am născut. Noi stăteam pe strada AurelVlaicu 18, care nu era nici pietruită, nici pavată. Pe cele două părţi ale drumului erau şanţuri pe unde se scurgea apa, nu era canalizare. La fiecare poartă exista un podeţ de pe care aveai acces în curte. Nu exista radioficare în oraş aşa că, atunci când primăria avea să anunţe ceva, venea dobaşu’. El era omul primăriei care bătea toba în colţ şi striga: „Lume, lume! Să se ştie de-acum încolo că trebuie să plătiţi la primărie nu-ştiu-cât de cap de vită“. Casa noastră era cam a treia de la încrucişarea de drumuri. La încrucişarea străzilor stătea naşul meu care era protopop, iar vizavi de el era un teren viran, pe care după aceea s-a construit un imobil pentru inginerii de la Bucureşti care lucrau la combinatul siderurgic de la Hunedoara. Tot vizavi, dar pe colţ, era o casă bătrânească, lungă, unde stăteau Jeni, frizeriţa, şi sora ei şi unde odată s-a oprit un camion drept în dormitorul lor. 

V-aţi născut în casa bunicilor din partea mamei.

Stăteam cu bunicii, da. Casa în care m-am născut fusese construită de bunicul meu, Ţârlea Nicolae, Ţârlea Baci. Era zidar şamotor, a făcut multe case în Hunedoara, dar lucra la combinat. Şamota este o cărămidă specială, cu care se căptuşesc furnalele, ca să poată să ardă focul şi metalul. După ce se turna şarja, dacă era nevoie să fie vreun furnal recondiţionat, intrau zidarii de la combinat înăuntru şi lucrau şi la 50-60 de grade. De altfel, s-a şi îmbolnăvit de silicoză, de-asta a murit. Mai şi fuma!

Ţin minte că şi-a pus odată o damigeană de ţuică de 50 de litri şi i-a spus bunicii: „Clari, asta-i pentru când oi muri, să fie de pomană“. Le-a pus în pivniţă. Când s-a prăpădit, s-a dus bunică-mea cu noră-sa, tanti Victoria, să ia damigeana ca să le dea oamenilor ţuică la priveghi. Au desfăcut damigeana, iar când au gustat: era apă (râde). Era un om haios.

Bunicul, sursă de umor inepuizabilă

Până la ce vârstă l-aţi prins pe bunic?

Până târziu. Eram deja însărcinată când m-am dus la Hunedoara şi el era bolnav şi mi s-a spus că trage să moară. I-am zis: „Auzi, moşule, să ştii că eu nasc un copil“. La care el mi-a răspuns: „Nu eşti tu în stare să faci copil“ (râde). După vreo două luni, sărăcuţul de el s-a dus. Mă gândeam atunci: „Uite, pleacă un suflet şi vine alt suflet“. Era foarte vrednic bunicul meu, teribil de întreprinzător. Lua în arendă cimitirul şi culegea toate prunele de acolo. Mergeam şi noi la cules, eu cu verişoarele mele care stăteau în casele din faţa noastră. Mai mâncam şi noi câte-o prună, iar moşu’ ne spunea: „Mâncaţi, că astea-s prune grase, au de unde să se hrănească!“. Făcea ţuică şi o împărţea cu popa, bănuiesc, că nu beau morţii. Ţin minte că şi-a pus odată o damigeană de ţuică de 50 de litri şi i-a spus bunicii: „Clari, asta-i pentru când oi muri, să fie de pomană“. Le-a pus în pivniţă. Când s-a prăpădit, s-a dus bunică-mea cu noră-sa, tanti Victoria, să ia damigeana ca să le dea oamenilor ţuică la priveghi. Au desfăcut damigeana, iar când au gustat: era apă (râde). Era un om haios.

De la el aţi moştenit simţul umorului?

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

Aşa cred. Dar făcea urât la beţie şi avea ce-avea cu bunică-mea. Cred că a fost dintotdeauna gelos. Ţin minte că odată am fost la Hunedoara cu bărbatul meu, Mihai, şi cu copilul şi a cam alergat-o pe bunică-mea care s-a ascuns pe la noră-sa. Mă, m-am certat cu el rău de tot. Dragă, a doua zi, bunică-mea îmi zice: „Tu, dar ţie nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu moşu’? Ce-o făcut aici, el o făcut, tot ce-aveţi, aveţi de la el!“.

(Foto dreapta: Dorina Lazăr, în 1961, la examenul de licenţă, cu spectacolul „O scrisoare pierdută“)

N-aţi mai ştiut ce să spuneţi.

N-am mai ştiut, că, vezi, e teribil de fragilă graniţa între respectul de familie şi respectul faţă de sine. Vreau să spun că am multe discuţii cu fata mea, care are acum 44 de ani. Ea face parte din generaţia care începe să se desprindă de mentalitatea că femeia este sub bărbat. De pildă, când ne adunăm mai mulţi aici, la masă, eu imediat mă ridic să dau ba una, ba alta. Ea mă întreabă mereu: „Dar de ce te ridici, mamă? Poate să-şi pună singur. Aia mică poate şi ea să se ridice, să-şi ia ce-i trebuie“. E ceva de care eu nu mă mai pot dezbăra, pentru că vine din genraţie, din genă. 

Alt exemplu: bunicul meu avea car şi vite şi se ducea să aducă fânul. Venea pe podeţ şi, mă!, nu intra el să deschidă poarta! Striga de după poartă: „Claaaari!“. Venea Clari din fundul grădinii, tâca-tâca, să deschidă poarta şi să o închidă.

«A fost genial borşul. În teatru vă declar master-chef, şi la bucătărie, chef-master!». 

„Să-ţi spun o chestie: mie-mi place mult peştele“

Proverbiala hărnicie a ţărăncilor românce.

Mama Dorinei Lazăr_foto_arhiva personală

Suntem femei vrednice în neamul ăsta. Am prins-o şi pe străbunica mea – Ilka o chema – care a fost şef bucătar la restaurantul „Strauss“ din Hunedoara. Bunica mea, la fel, lucra ca bucătăreasă într-o familie cu multă lume. Mama mea (foto: dreapta) a gătit şi ea extraordinar.

Bănuiesc că nici dumneavoastră nu v-aţi dezis.

Şi mie îmi place să gătesc. Dacă cineva mă întreabă: „Ce-ţi place cel mai mult?“, răspund: „Teatrul şi bucătăria“. Când eram şi director la Odeon – am şi acum hârtiile şi creioanele pe congelator –, tocând şi gătind în bucătărie îmi veneau diverse idei legate de ce mai puteam face la teatru. Şi puneam repede pe hârtie ca nu cumva să uit. Pentru mine, e o deconectare gătitul. Să-ţi spun o chestie: mie-mi place mult peştele. Am făcut borş de peşte, ditamai oala. Şi cum nu ştiu să gătesc puţin, mai împart. Vizavi de noi, peste drum, stau actorul Gabriel Pintilei şi regizorul tehnic Dani Iosif. Când mai fac câte ceva, îi rog să vină să le dau. L-am rugat pe Dan să-mi facă nişte servicii, iar după l-am chemat: „Uite, mă, o oală cu ciorbă de peşte.“ Dimineaţă am dat de un mesaj, primit pe la 2.00 noaptea. „A fost genial borşul. În teatru vă declar master-chef, şi la bucătărie, chef-master!“. 

„Săracul tata, a fost tare nefericit toată viaţa lui“

Care era atmosfera în familia dumneavoastră? Ce relaţii aveaţi cu părinţii?

Mama mea a fost măritată, cred eu, cam cu forţa. Totul a început când în gazdă la bunicul meu a apărut un domn din Regat, din Ialomiţa, care era brigadier silvic la Hunedoara. Erau două fete foarte frumoase în Hunedoara, fata lui Ţârlea baci şi fata măcelarului, a lui Fărcaş. Tata, evident că s-a îndrăgostit de mama, dar când s-au luat mama avea 17 ani şi tata – 37 de ani.

Destul de mare diferenţa de vârstă.

Şi mai ales diferenţa de temperament şi de viziune. Începeau alte vremuri. Se întâmplaseră multe lucruri, războiul, reformele, era aerul de libertate. Când aveam 5 ani, mama a fugit de acasă. Într-o noapte şi-a făcut bagajul şi dusă a fost. Singura care a ştiut unde merge şi motivul pentru care a fugit era mătuşa mea Victoria, care, săraca, s-a prăpădit. Eu am fost atât de cretină că nu am întrebat-o, nu m-am ţinut de ea să-mi spună exact ce s-a întâmplat.

Poate nu a vrut să ştiţi.

Se poate şi asta. Mama a plecat la Timişoara, unde s-a angajat funcţionară la CFR şi s-a înscris la Conservator. A fost eleva doamnei Lilly Bulandra, sora lui Tony Bulandra (n.r. – actor, soţul Luciei Sturdza-Bulandra), şi a unui mare actor, Ioan Braborescu. A ajuns actriţă la Teatrul Bulandra. Juca în „Mamouret“, cu doamna Bulandra. Am găsit carnetul ei de note de la facultate. Măi, erau note bune!

Cum v-a afectat plecarea mamei?

M-am trezit dintr-odată că mama nu mai e. Ştiu că stăteam pe podeţul din faţa curţii şi mă tot uitam în susul străzii s-o văd venind. Şi nu am văzut-o decât peste doi-trei ani.

Cornelia Lazăr Turian (dreapta), alături de Lucia Sturdza-Bulandra (stânga), în „Mamouret“

Imagine indisponibilă

Tata ce v-a spus?

„Mă-ta a fugit de acasă“. Săracul tata, a fost tare nefericit toată viaţa lui. O iubea teribil şi faptul că a fugit şi că m-a lăsat şi pe mine – îţi dai seama ce lovitură a fost pentru el! Să te trezeşti la 43 de ani, nima-n lume, fără nevastă, cu un copil, cu o casă pe un sfert terminată – că bunicul meu se apucase să le facă case, dar încă nu terminase. Au terminat până la urmă jumătate din ea şi ne-am mutat acolo. Toată viaţa lor, bunicul şi bunica mea s-au înţeles foarte bine cu tata, cu ex-ginerele, şi l-au apreciat foarte mult. Tata îi ajuta foarte mult. Pe vremea aia, să faci rost de-un car de lemne era o problemă. Tata a fost 63 de ani brigadier silvic prin toate pădurile alea de la Teliu, Govâjdia, Aninoasa. Eu m-am plimbat enorm de mult cu tata prin păduri. Ştiu câtă grijă puteau să aibă şi el, şi pădurii lui ca primăvara să aibă puieţii, să fie gata să meargă la plantat de pueţi. Dădea bonuri de vreascuri, de lăstare moarte, însemnau copacii. Tata era foarte cunoscut şi iubit acolo, în zona noastră. Mă duceam cu el duminicile sau de sărbătorile mari la nedeie, la Teliuc, la Govâjdia, la Răcăştia, în comunele dimprejur. Vai!, ce bine era! Atâtea prăjituri făceau pădurencele!

Tatăl s-a recăsătorit?

Am avut două mame vitrege. La un moment dat, prin ’46 cred, a fost un val de basarabeni care au venit în Hunedoara. Vizavi de bunici s-a mutat o basarabeancă pe nume Niura, cu care vorbea mama când venea în vacanţă. Se cunoşteau. Dar, printre basarabencele astea, a apărut într-o zi o femeie plinuţă, brunetă, pe nume Ani Cristescu, născută Sokolova sau Sokolovski. Era divorţată, îşi lăsase bărbatul în Moldova sovietică. Avea o fată cam de aceeaşi seamă cu mine, pe care n-am cunoscut-o niciodată. Erau nişte zaiafeturi (n.r. – chefuri) la noi acasă, cu toată colonia aia de basarabeni. Petreceau, bietul tata pleca la pădure – stătea şi câte două zile – şi când se întorcea, tot în zaiafet dădea!

A venit şi cu o cutie de biscuiţi făcuţi în casă care miroseau a naftalină. Ştiu că mâncam şi plângeam, mâncam şi plângeam (râde).

Cum era Ani?

Cred că era cam nebună, pentru că bătea la mine ca la sacul de fasole. Vezi, atunci nu era inventat sloganul „fără violenţă“ (râde). Cred că lucra la combinat şi venea pe la 15.00-15.30. Mă întreba: „Te-ai dus la izvor să aduci apă?“. Eu mă luasem cu joaca, dracu’ se dusese. „Am uitat.“ „Porţia!“ Mă întindea pe pat şi mă bătea cu cureaua. N-am zis nimic nimănui, nici bunicilor, mergând pe următorul raţionament: „Dacă îi spun lui tata, se ceartă cu ea. Dar tata pleacă mâine la pădure şi eu rămân tot cu ea. Şi asta bate la mine şi mai rău“.

Cum aţi scăpat?

În josul străzii, era o fată pe nume Lola, o unguroaică. Tatăl ei era jandarm. Lola le-a spus părinţilor, care i-au zis lui bunică-meu. E, a venit bunicul cu furca, pesemne că şi trăsese ceva. Aia se închisese în casă, iar eu umblam să-i dau cu spirt pe la nas, că leşina. A ieşit un fel de circ, iar după a aflat şi tata. Atunci s-a terminat. Cred că a durat un an, puţin.

A doua soţie cum a apărut?

Tata avea doi fraţi, el era cel mai mare. Ce s-au gândit ăştia doi fraţi, care erau mari şi la casele lor, cu copii? Să-l însoare pe tata, să-i găsească femeie. Au găsit într-o comună pe lângă Feteşti o femeie pe nume Anica Dumitru. I-au spus lui tata: „Ţi-am găsit o nevastă. Vino s-o iei.“. Eu nu-mi dau seama nici acum, bătrână fiind, cum e posibil aşa ceva: te vezi cu unul sau una şi dintr-odată, sunteţi condamnaţi să trăţi în acelaşi pat, să vă spălaţi în acelaşi lighean, să vă ştergeţi cu acelaşi prosop. Pentru tot restul vieţii! Tata s-a urcat în tren, s-a întâlnit cu fraţii şi s-au dus la nevastă. Măi, şi-au încărcat-o în tren, cu macaturi, cu cearşafuri, cu prosoape, cu zestre. Mai fusese şi ea măritată o dată şi era divorţată. A venit şi cu o cutie de biscuiţi făcuţi în casă care miroseau a naftalină. Ştiu că mâncam şi plângeam, mâncam şi plângeam (râde).

Dorina Lazăr_foto_Eduard Enea

Căsătoria asta sună mai mult a afacere.

Nici măcar, că n-a luat niciunul nimic. Şi-au împrumutat unul altuia destinele. A durat până la moarte toată povestea. Era foarte vrednică Anica!

Cu ea cum v-aţi înţeles?

Ce ne-am mai certat! Între timp crescusem, eram bună de gură pesemne. La 13 ani începi să ai nemulţumiri... Mă rugam: „Doamne! Mai bine ar fi să mor“. Şi-o auzeam: „E, dacă s-ar uita Dumnezeu în gură la toţi proştii“ (râde). Mi-a rămas chestia asta. Mi-a mai rămas încă o treabă. Îmi zicea mereu: „Iar citeşti?! Dă-o dracu’ de carte! Pune şi tu mâna pe ceva“. Conform preceptelor existente, femeia era bună la lucru, la ţinutul casei, ceea ce e şi adevărat. Şi-atunci, cartea nu contează. Asta însemna să calc, să sparg lemne, să cârpesc ciorapii tatălui sau să-i cos nasturii. Aveam în curte un fel de magazie unde stăteam şi călcam rufele. Nu avea curent electric, aşa că foloseam cărbuni. Cât cărbune am ars eu acolo „călcând“, pentru că sub rufele alea era cartea! Stăteam şi citeam „Război şi pace“, „Anna Karenina“. Când o auzeam venind, puneam mâna pe tiglăzău (n.r. – fierul de călcat rufe). 

Tatăl dumneavoastră a murit când avea peste 90 de ani. Cum aţi aflat vestea?

M-a sunat fratele meu. Aveam spectacol. M-am urcat în tren, iar el era deja depus la biserică. L-am
întrebat pe frate-meu: „Nicuşor, aţi chemat de la pompe funebre? Cum aţi făcut?“. „Nu, zice, l-am împins eu cu căruţul până la biserică.“ Ce imagine o fi fost asta? De la noi de acasă la biserică e cale cam de la Eroilor până la Universitate. Pe urmă, l-au înmormânat. La noi, în Ardeal, nu se face colivă şi nu se face paranghelie din asta. Se fac colaci şi se dă un păhărel de ţuică. Deci după ce-l îngroapă, stai cu colacii şi păhărelul de ţuică la ieşirea din cimitir. Totuşi, am făcut ceva, acasă, cu nişte vecini. Seara am plecat înapoi la Bucureşti şi am continuat stagiunea.

Au rămas în casă mama vitregă şi fratele.

Anii au trecut şi acolo au rămas maică-mea Anica şi fratele meu. La un moment dat, ea a făcut un anevrism şi fratele a dus-o la spital, iar de-acolo au trimis-o acasă, că cică avea gripă. Ea nu putea să-şi mai mişte piciorul. M-am dus eu şi am izbutit... Vezi, mi-a folosit ceva că mă ştia lumea de artistă, pentru că am reuşit într-o zi să fac formalităţile – m-au ajutat oamenii – şi-am internat-o într-un spital-azil. La Bucureşti n-a vrut să vină, dar a fost bine că a rămas la azilul ăla, că era aproape, aşa că fratele meu putea să meargă şi de două ori pe zi la ea. A trăit până la 96 de ani! Perfect lucidă, citea ziarele pe care i le ducea fratele meu. Ţin minte două faze din ultima mea discuţie cu ea: „Auzi, văd că pe fata lui Băsescu au trimis-o la comunitatea europeană, la Bruxelles, oare ce-o face ea acolo?!“. Şi-a doua: „E, să vedem care moare întâi: eu sau regele Mihai?“ (râde)

Repetiţii la teatru cu soldaţii care-şi încărcau armele

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

În 1990, aţi fondat Compania Artistică Bucureşti. Cum v-a venit ideea?

O nebunie! O trupă particulară de teatru! Înainte de ’90, UNITER, care se chema Asociaţia Oamenilor de Teatru şi Muzică, ca să îşi mai sporească veniturile, inventase un program de spectacole în turneu. Era un actor foarte bun, pe nume Ion Marinescu, care s-a ocupat de partea artistică, şi un impresar în vârstă, Traian Ionescu, care a impresariat toată viaţa lui cântăreţi precum Dan Spătaru, Irina Loghin şi Angela Similea. El se ocupa de contracte şi de proiectul de turneu. Eram mulţi în circuitul ăsta: Adina Popescu, Cristina Deleanu, Sorin Gheorghiu... Şi  vine Revoluţia. S-a dus dracu’, nu mai ţinea figura. Traian Ionescu îmi spune: „Auzi,ce-ar fi să faci tu o trupă de teatru, un teatru particular?“. „Lasă-mă-n pace, mă, Traiane“ a fost prima mea reacţie. Nu s-a lăsat: „Haide mă, să facem amândoi. Tu trebuie numai să deschizi uşa, să apari, să zici «bună ziua!» şi din spate vin eu să negociez“ (râde). Zic: „Nu mă ştie nici dracu’“. El zicea că mă ştie toată lumea. Adevărul era undeva la mijloc.  

Foto:  În filmul „Acordaţi circumstanţe atenuante?“ (regia Lucian Bratu, 1984), în rolul procuroarei Nicolau) 

A fost greu să puneţi trupa pe picioare?

Ne-au trebuit 10.000 de lei, atât erau taxele pe vremea aia. N-am avut banii ăştia. Ni i-a dat împrumut Adina Popescu, care vânduse un covor. Am făcut un SRL (n.r. – Societate cu răspundere limitată). Am produs două spectacole şi am preluat unul de la Teatrul Odeon. 

Am produs „Jaful de la mizeul nopţii“, de Sami Fayad, o piesă franţuzească bulevardieră, în care jucau Hamdi Cerchez, Tamara Buciuceanu şi Adina Popescu. Era în ea şi directorul teatrului din Galaţi, Mihai Mihail, un foarte talentat actor care s-a prăpădit. El ne mai dădea autobuzul de la teatru să ne putem deplasa. Al doilea titlu a fost „Sosesc diseară“, dar noi i-am zis „Sosesc de la Paris“ ca să fie mai atractiv, piesa lui Tudorică Muşatescu. Toţi eram foarte buni. Tamara Buciuceanu obişnuia să spună că perioada cu Compania Artistică de Teatru a fost cea mai frumoasă perioadă. A mai fost un al treilea titlu, „Adio Femei“, un spectacol făcut de Mihai Berechet, care era la Teatrul Naţional. În distribuţie erau Ştefan Iordache, Angela Similea şi Lia Bugnar. Era un spectacol foarte frumos. Pentru mine, a fost o experienţă foarte interesantă pentru că s-au dovedit a fi toţi trei de un profesionalism şi de o rigoare pe care ăştia mici ar trebui s-o înveţe în fiecare secundă a vieţii lor.

«Să nu îndrăzneşti să te mişti în piaţă. E destul că sunt eu aici. Vrei să rămână copilul orfan de ambii părinţi? Stai acasă!»

Peripeţii cu cortina trasă

Şi mergeaţi în turnee prin ţară. 

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

Da, făcuserăm rost şi de un microbuz care era al nostru, al companiei. Eu îl conduceam. Era Toyota. Băgam acolo reflectoare, luam electrician şi sunetist, ne luam fiecare costumul în bagaj, încărcam totul în Toyota. Montam, jucam, demontam, iar pe la 3.00 noaptea ajungeam înapoi acasă. Din păcate, vremurile nu erau pentru teatru atunci. În 1990-1992, evenimentele politico-sociale erau mult mai puternice decât întâmplările scenice. A fost Piaţa Universităţii, au fost minerii, au fost manifestările, mitingurile. Nu mai venea lumea în sala de teatru. În Bucureşti n-am apucat să jucăm. Jucam în provincie unde era mai linişte, mai plictiseală. 

Mi-aduc aminte că, la un moment dat, ne-au îngăduit cei de la Casa Centrală a Armatei să repetăm pe scena lor. Acolo în faţă, e o sală de expoziţie şi alături, intrarea la sala de teatru. Pe vremuri, aparţinea de Teatrul Nottara. Acolo am văzut eu „Avarul“. Am cerut voie şi am obţinut îngăduinţa comandantului. Eram cu Tudor Mărăscu, Hamdi Cerchez şi Adina Popescu şi repetam cu cortina trasă, că era mai intim şi mai plăcut. La un moment dat, aud eu: ţâc, ţâc, ţâc – sunete metalice. Dau cortina la o parte şi mă sperii, că sala era plină de soldaţi care-şi încărcau armele. Ce se întâmplase? Era ziua în care se dăduse foc la Ministerul de Interne. Atunci s-a declanşat nebunia cu Piaţa Universităţii. Hamdi mi-a zis atunci: „Nu mai stau la tine la repetiţii, eu mă duc la revoluţie, dragă! Mă duc la Piaţa Universităţii!“.

Apropo de Revoluţie, aţi ieşit în stradă în decembrie ’89?

Măi, nu. La Revoluţie, bărbatul meu era la Televiziune, unde era director al Direcţiei internaţionale. Eu eram acasă cu fata, iar soacră-mea gătea. M-am dus la Haşdeu în căutare de mâncare. Aveam o femeie de serviciu la bloc pe care am întâlnit-o acolo şi care era cu peria lungă cu care ştergea pereţii blocului. Când m-a văzut a început să dea cu peria în sus şi să zică: „Gata, s-a dus dracu’, s-a dus în mă-sa! Gata, a zburat! A fugit Ceauşescu cu elicopterul!“. Am intrat şi-am întrebat ce s-a întâmplat. Ajung acasă şi-l sun pe Mihai. El îmi povesteşte şi zic: „Eu mă duc în piaţă“. „Să nu îndrăzneşti să te mişti în piaţă. E destul că sunt eu aici. Vrei să rămână copilul orfan de ambii părinţi? Stai acasă!“

Eu nu cred că bărbatul meu a fost securist, pentru că aş fi simţit. Numai eu ştiu câte injurii le-a adresat. 

Mă, şi-am stat acasă. El n-a venit vreo două-trei zile. După, a venit şi se ducea şi venea sub gloanţe. Ştiu că în Ajunul Crăciunului am pus să fiarbă sarmalele, iar Mihai m-a sunat şi mi-a zis: „Nu face niciun comentariu, rupe de pe uşă unde scrie «Lazăr», ia-o pe mama şi copilul şi plecaţi!“ Ne-am dus la vecina de sus. Am stat ce-am stat, era, să zic, 18.00 ceasul. N-am să uit niciodată imaginea asta: la un moment dat, soacră-mea, care stătea pe marginea canapelei, în timp ce eu şi vecina comentam, mă întreabă: „Dar noi mai stăm mult aici?“. „Nu ştiu, mamă“, i-am răspuns. Veneam din când în când să văd dacă nu s-au ars sarmalele, că fierbeau în continuare. Măi, niciodată nu mi s-a părut casa mea mai frumoasă, mai primitoare şi mai de nepărăsit ca atunci. Pe la 23.00 am revenit acasă. Ne-am zis: „Ce-o fi o fi“. Mai târziu, a venit şi Mihai şi mi-a spus: „Măi, am primit un telefon că se lichidează înalţii funcţionari“. El nu era înalt funcţionar, săracu’, dar nu ştiu ce omolog de-al lui fusese aruncat de pe balcon. I-a fost teamă să nu ni se întâmple nouă ceva. Cred că a fost diversiune. 

Actriţa, în rolul de mamă, cu fiica Ioana Maria la 3 luni

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

„N-am avut curajul să mă duc la CNSAS să-mi caut dosarul“

Cum se face că a murit atât de devreme soţul dumneavoastră?

Cred că prin ianuarie, după Revoluţie, am mers împreună la nişte prieteni în Cotroceni. Când am plecat, el a alunecat şi şi-a rupt mâna. La Televiziune venise între timp un nou preşedinte care i-a spus să se pensioneze, că avea vârsta. L-au pensionat pe loc. Pe el asta l-a terminat. Faptul că a fost repudiat. Era un foarte bun profesionist. Să vezi ce documentare a făcut în Africa, ce interviuri le-a luat primilor miniştri! S-a simţit părăsit de prieteni şi ostracizat. Atunci, Petre Mihai Băcanu a pus la cale să facă o televiziune şi l-a chemat şi pe el. Ce fericit a fost! Dar în seara când trebuia să fie lansată televiziunea, i-a dat un telefon şi i-a zis: „Domnule, dumneavoastră să nu veniţi, că sunteţi indezirabil“. Asta l-a terminat. A făcut un cancer şi-a murit. Apoi au apărut în ziarul „România liberă“, al cărui redactor şef era Petre Mihai Băcanu, nişte poze şi casete: „Colaboratori ai Securităţii“, unde erau trecuţi mai mulţi, cu poză şi adeziunile lor. Era şi poza lui Mihai Lazăr acolo, dar fără adeziune şi fără semnătură. Eu nu cred că bărbatul meu a fost securist, pentru că aş fi simţit. Numai eu ştiu câte injurii le-a adresat. Ţin minte că-l duceam la Televiziune odată şi mergeam pe Ştefan Furtună până la Calea Victoriei, unde o iei spre Piaţa Amzei. Aici te opreau, că era şirul de tineri securişti – toţi îmbrăcaţi în gri – care stăteau cu spatele către tine când trecea maşina tovarăşilor. Nu ştiu cât e de adevărat, dar se zicea despre ei că erau aduşi de la casele de copii. Mă uitam şi ziceam: „Mă, Mihai, tu-ţi dai seama că asta nu se va isprăvi niciodată?“. El mi-a răspuns atunci: „Nu, uită-te la mine, zidul Berlinului va cădea. Nu se poate, e contra naturii“. Şi-aşa a fost. 

Nu zic că era vizionar, dar era un fin politician. Revenind acum, apare ziarul ăsta. Mă duc la Casa Scânteii şi-l caut pe Băcanu. „Domnu’ Băcanu, uitaţi-vă aici, spuneţi-mi şi mie, pe ce vă bazaţi când declaraţi în scris că Mihai Lazăr e securist?“. „Păi, ce treabă aveţi dumneavoastră cu Mihai Lazăr?“ I-am explicat şi a început: „Cum, dumneavoastră aţi fost măritată cu Mihai Lazăr? Păi, de ce nu mi-aţi spus? Că nu publicam“. Eu l-am întrebat: „A fost sau nu securist soţul meu?“. A rămas ca-n gară.

Aţi căutat la CNSAS dosare?

Cuscra mea mereu îmi spunea să mă duc să caut dosarul meu şi pe-al lui Mihai. N-am avut curajul să mă duc la CNSAS să-mi caut dosarul pentru că n-aş fi vrut să aflu cine a făcut turnătorie.

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

N-aţi vrut să stricaţi prietenii.

Acum, după ce m-au dat afară (n.r. – de la conducerea Teatrului Odeon), să ştii că am mari surprize. Văd reacţii ale anumitor oameni din teatru pe care i-am ocrotit, i-am cultivat. Nu că se fac că nu mă cunosc – deşi o fac unii şi pe asta –, că în faţă, când mă văd, sunt drăguţi cu mine, dar fac comentarii răutacioase. Ştii cât de tare mă doare? A cincea zi după ce m-au dat afară, eram pe bancă şi mă gândeam ce publicitate ar mai trebui făcută, că pe mine nici în ziua de azi nu mă poate dezbăra nimeni să mă preocup. Un coleg de-ai noştri a trecut, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta şi s-a făcut că nu ne vede. Un om care-mi datorează mie cariera în teatru. Asta e. 

Foto: Cu Mircea Dumitru şi Cornel Dumitraş, pregătiţi pentru „Răzbunarea sufleurului“

„Videanu a fost un primar cu care puteai să vorbeşti“

Cum aţi ajuns să viraţi spre directorat în Teatrul Odeon?

Se întâmpla în ’96, când Alexandru Dabija a venit la a doua domnie. Directorul teatrului a fost întâi Vlad Mugur, care i-a schimbat numele din Giuleşti în Odeon şi bine-a făcut. Dar Vlad era un artist, era zăpăcit, nu se potrivea. El l-a indicat pe Dabija. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar după vreo doi ani am înţeles că a fost demis de primărie. I-a dat în judecată, a câştigat şi în ’96 a revenit ca director. Atunci s-a dat concurs pentru postul de director artistic adjunct şi pentru postul de director economic. Eu eram cu trupa mea, n-aveam treabă. Şi mă trezesc cu regizorul tehnic Dan Benga care-mi spune: „Păi, dumneavoastră ce faceţi, doamna Dorina? Nu daţi concurs?“. M-am dus şi m-am uitat la condiţii, la tematica afişată. Băi, erau şi din astea cu contabilitate. Am stat vreo două zile şi m-am tot gândit: „La urma urmelor, eu de ce n-aş încerca? Ce, eu sunt mai proastă decât ăştia?“.

M-am dus la primărie, la directorul Direcţiei de Cultură de atunci, domnul Damian, şi i-am spus că mă înscriu. M-am dus şi la contracandidatul meu, Nicolae Ivănescu: „Nicolae, să ştii că dau concurs cu tine, ca să nu afli din altă parte“. Şi m-am apucat să-mi fac lucrarea. Eu eram cea mai veche din teatru – sunt în teatru din 1969. Întodeauna am spus că sunt cea mai veche mobilă din Odeon. I-am văzut pe toţi crescând şi îmbătrânind acolo. Şi-aşa, Dabija a rămas director general, iar eu, director artistic adjunct. Am funcţionat cu dublu sens, şi ca actriţă, şi ca director, pe aceeaşi leafă de actor, vreo zece ani.

Doi foşti directori de teatru, Lazăr şi Dabija

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

De ce?

Pentru că n-am avut inimă să renunţ la postul meu de actriţă, că nu ştii niciodată ce se poate întâmpla.
Mi-aduc aminte că Sandu era foarte riguros şi mi s-a părut foarte corect cum gândea el. Dacă se dădeau prime, el spunea: „Noi doi nu luăm prime, că suntem directori. Doar n-o să ne dăm nouă primă“. La sporuri, la fel. Ba mai mult, când pleca să facă câte-un spectacol, îşi lua concediu fără plată.

Mai târziu, în urma unor licitaţii pe care trebuia să le facem ca să luăm reflectoare şi să schimbăm scaune în sală, când nu am înţeles ce ascunzişuri erau cu ele, Sandu a zis: „Dom’le, eu renunţ. Îmi dau demisia. Rămâi tu“. Aşa a făcut. Eu am rămas, dar l-am rugat să rămână pe post de consultant. După, noi doi am vorbit, am funcţionat bine.

„Nu întotdeauna ai timp de comentarii“

Cum a fost ca director la Odeon?

Experienţa pe care mi-am făcut-o cu Compania Artistică Bucureşti şi cu Traian Ionescu mi-a folosit foarte mult pentru că atunci am învăţat cum se face un contract sau cum se face curte unui director de casă de cultură ca să obţii ziua pe care o vrei ca să joci. Mi-aduc aminte că am întrebat-o odată pe doamna Deleanu, care a fost 38 de ani directoare, la Teatrul Giuleşti: „Doamnă, cum ne-aţi suportat?“ „Pentru că v-am iubit“, mi-a zis. Să ştii că un director, dacă intră în ecuaţie cu gândul că se căpătuieşte, e pierdut. 

Mariana Mihuţ şi Dorina Lazăr, pregătindu-se de spectacolul „Meşterul Manole“, de Lucian Blaga, în regia lui Dinu Cernescu. În centru, Elena Deleanu, fost director al Teatrului Giuleşti, actualul Odeon.

Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

Făceam socoteala cu Sanda Vişan care-mi zicea că am jucat mult. Am jucat mult de când sunt director, dar am jucat un singur rol principal într-un spectacol care a avut premiera acum zece ani şi care se mai joacă şi astăzi, „Gaiţele“, sunt Aneta Duduleanu. În rest, eu am ridicat la plasă. Au fost roluri mici, dar regizorii m-au distribuit pentru că au avut nevoie de cineva care să le păstreze disciplina. Au fost nenumăraţi regizori care au venit la mine cu texte grase. În clipa aia se rupea firul, când era pentru mine. Ca director cred că trebuie să ai capacitatea să înghiţi mult, şi critici de sus în jos, şi critici de jos în sus. Am încercat pe cât se poate să fiu corectă şi dreaptă. Coca Bloos (n.r. – actriţă şi vecină) îmi reproşează că sunt prea aspră şi categorică şi că nu las loc de comentarii. Dar nu întotdeauna ai timp de comentarii.

În schimb, când m-a dat afară doamna Firea – pentru nimic! –  am făcut cerere de audienţă. Au trecut doi ani şi jumătate şi nici în ziua de azi nu au răspuns. Mi-au scris că o să mi se acorde audienţa când va avea timp liber. Deci, în doi ani şi jumătate, nu şi-a găsit timp.
Dorina Lazăr_foto_arhiva personală

Jucând în „Năpasta“, în regia lui Alexa Visarion, alături de Florin Zamfirescu şi Cornel Dumitraş 

Cum a fost să colaboraţi cu actorii de pe o funcţie administrativă?

M-a străduit să-i fac să joace. Nu a fost o dată – Dumnezeu mi-e martor – să vină un regizor să spună o distribuţie, iar eu să spun că nu e bun cutare, să-l scoată. Tot aşa cum niciodată n-am fost de acord să vină cineva să-mi spună: „Doamnă, ce faceţi cu soţia mea?“. „Nu ştiu, mă, că nu e nevasta mea“. Mi s-a întâmplat o chestie pe vremea când era Adriean Vidanu primar. L-a înjurat lumea cu bordurile alea, dar Videanu a fost un primar la care puteai să intri, cu care puteai să vorbeşti, să-i spui ce vrei. La Videanu am intrat în zece minute să-i spun că a venit proiectul şi că ne trebuie 1 milion de euro pentru sala de jos, să facem din ruina aia un studio. Şi primăria ne-a dat. N-am făcut penitenţă, n-am stat la uşă.

Într-o zi, m-a sunat Videanu şi mi-a spus: „Doamna Lazăr, o să vină o doamnă la dumneavoastră. Ar vrea să caute post în Bucureşti, vă rog s-o primiţi“. Şi-a venit o doamnă, actriţă în Ploieşti, cu copil mic, care mi-a zis că s-a săturat să facă naveta. I-am explicat: „Scumpa mea, nu am angajat niciodată pe nimeni care să vină de pe stradă să-mi spună: «Vreau să mă angajez la tine în teatru»“. A plecat, iar peste două zile, ajungeam cu nu-ştiu-ce treabă la Bulandra. 

Am intrat să-l văd pe Ducu Darie. În anticameră, doamna care venise la mine, cu un domn. Cine era domnul? Domnul era soţul. Cine era soţul? Domnul Voicu, şeful comsiei de Cultură în primărie. I-am dat telefon lui Videanu şi i-am spus: „Dacă vreţi, daţi-mă afară. Eu nu o angajez, nu pot“. „Vai, doamna Lazăr, dar cine să vă dea afară?!“ În schimb, când m-a dat afară doamna Firea – pentru nimic! –  am făcut cerere de audienţă. Au trecut doi ani şi jumătate şi nici în ziua de azi nu au răspuns. Mi-au scris că o să mi se acorde audienţa când va avea timp liber. Deci, în doi ani şi jumătate, nu şi-a găsit timp.

Cum a rămas cu procesul cu Gabriela Firea?

Am câştigat procesul. A apărut hotărârea în 9 februarie 2019 şi trebuia să aştept să apară şi o motivare. A apărut în noiembrie. De când a apărut trebuie să treacă 17 zile pentru ca ea să rămână definitivă sau adversarul face recurs. Era normal să facă primăria recurs, doar e instituţie şi nu poate să piardă în faţa unui particular. În a 17-a zi, în ultima jumătate de oră, au depus cererea de recurs (râde). E angajată o firmă din Israel şi mă întreb cine o plăteşte, că eu ştiu că, după legile româneşti, instituţiile care beneficiază de jurist nu au voie să angajeze. La teatru nu am avut voie să angajăm avocat. 

Actriţă şi directoare de teatru

Dorina Lazăr_foto_Eduard Enea

Numele: Dorina Lazăr

Data şi locul naşterii: 7 noiembrie 1940, Hunedoara

Studiile şi cariera:

A absolvit în 1961, Facultatea de Teatru, secţia Actorie la clasa profesorului Ion Finteşteanu, care i-a avut asistenţi pe Sanda Manu şi Dem Rădulescu. 

A debutat în 1961 la Teatrul Regional Bucureşti, iar din 1969 este actriţă la Teatrul Odeon.

Pe marele ecran a debutat în 1974 în filmul „Păcală“. Dintre filmele în care a  jucat, amintim: „Angela merge mai departe“ (1981), „Liceenii“ (1986) şi „Balanţa“ (1991).

În 1979 a primit Leul de bronz la Festivalul Internaţional de Teatru de la Arezzo pentru spectacolul „Năpasta”. În 1982 a primit premiul Cea mai bună actriţă de film din partea Asociaţiei Cineaştilor din România pentru rolul  din „Angela merge mai departe“ (1981). În 2000 a fost decorată cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de cavaler.

Între 2003 şi 2017 a fost directoarea Teatrului Odeon.

Locuieşte în: Bucureşti.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite