Drama din „În plină glorie!“, spectacol regizat de Răzvan Mazilu.  Avanpremiera repetiţiilor de la Teatrul de Comedie

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Simona Stoicescu, Gabriela Popescu şi Meda Topîrceanu, în spectacolul „În plină glorie!“. Foto: Andrei Runcanu
Simona Stoicescu, Gabriela Popescu şi Meda Topîrceanu, în spectacolul „În plină glorie!“. Foto: Andrei Runcanu

Spectacolul „În plină glorie!“, care a avut premiera, pe 2 aprilie, la Teatrul de Comedie, readuce în atenţie povestea cântăreţei americane de operă Florence Foster Jenkins (1868-1944). Soprana avea probleme cu ritmul şi cu înălţimea sunetelor, iar spectatorii se amuzau la concertele ei.

Cu două zile înainte de avanpremiera spectacolului „În plină glorie!“ de pe 15 martie, regizorul Răzvan Mazilu, soprana Felicia Filip şi o parte din actorii din distribuţie, Gabriela Popescu, George Mihăiţă, Mihai Bisericanu şi Eugen Racoţi, au repetat în Sala „Radu Beligan“ a Teatrului de Comedie. 

Joi, pe 2 aprilie, a avut loc premiera spectacolului, care se bazează pe o poveste reală, cea a cântăreţei americane de operă Florence Foster Jenkins (1868-1944), scrisă de dramaturgul englez Peter Quilter. Soprana avea probleme cu ritmul şi cu înălţimea sunetelor, iar spectatorii veneau la reprezentaţiile ei, de multe ori, pentru a se amuza. În octombrie 1944, cu o lună înainte să se stingă, a cântat la Carnegie Hall, prestigioasa sală de concerte din Manhattan.

„Am nevoie de bani!“

Pe 13 martie, în jurul orei 11.20, Gabriela Popescu, interpreta sopranei Florence Foster Jenkins, urcă pe scenă pentru a-şi încălzi vocea. După ce cântă aria „Habanera“, îi dă „bună dimineaţa“ lui Răzvan Mazilu, aflat în primul rând, şi se întoarce în cabină. Luminile se sting, iar înainte ca Mihai Bisericanu, în rolul pianistului Cosmé McMoon, să îşi înceapă monologul, rulează pe un ecran secvenţe din filme cu Stan şi Bran, Charlie Chaplin, dar şi momente cu Ingrid Bergman şi Cary Grant. Este răcoare în sala unde se fac repede auzite claxoanele maşinilor din New York-ul anilor ’40.

image

 Scenă din spectacol, cu Mihai Bisericanu şi George Mihăiţă. Foto: Andrei Runcanu

 Cosmé, îmbrăcat într-un costum cenuşiu şi cu părul dat cu gel, se află acasă la cântăreaţa „cu greutate financiară“, care caută un pianist. „Am nevoie de bani!“, mărturiseşte artistul, pe când aşteaptă să îşi facă apariţia solista Florence Foster Jenkins. Buchetele de trandafiri de pe podea se asortează cu draperiile şi canapeaua de un roşu zmeuriu.

Actorii se ajută între ei

Repetiţiile continuă ca şi când publicul ar fi în încăpere. Soprana intră în scenă călare pe o leoaică transportată de două balerine, personaje pe care le interpretează Simona Stoicescu şi Meda Topîrceanu. În sală răsună vocea lui Florence sau „Madame“, cum i se mai spune: „Numele tău, Cosmé, este atât de ciudat, Cosmé“. Numeroasele inflexiuni creează impresia că solista ar fi gata să cânte sau, mai degrabă, să ţipe în orice clipă; cuvintele ei devin înlănţuiri de note muzicale. Folosirea frecventă a unor diminutive precum „prăjiturică“ şi „ceiuţ“ pare nepotrivită pentru artista care poartă un costum de războinică scandinavă.

gabriela popescu

Gabriela Popescu, la repetiţiile pentru spectacol, de pe 13 martie. Foto: David Muntean

George Mihăiţă, în rolul lui St. Clair Bayfield, prietenul sopranei, îşi aminteşte cu uşurinţă replicile colegilor de scenă, iar dacă unul dintre actori se opreşte, îl ajută să treacă mai departe. Personaj extravagant, St. Clair bea şi când e vesel, şi când e trist. „Dacă Dumnezeu ne-ar fi vrut abstinenţi, n-ar fi inventat Johnnie Walker“, spune el.

Răzvan Mazilu merge cu paşi lenţi prin sala de teatru. Se mută, din primul rând, pe unul dintre scaunele din spate, apoi revine şi se apropie de marginea scenei, unde îşi aşază agenda pentru a nota observaţiile. Intervine rar în jocul actorilor. De pildă, când Cosmé rămâne pe canapea doar cu cele două balerine, Mazilu îi explică: „Nu mai flirta cu ele. Acţiunea e în cealaltă parte a scenei. Dacă voi vă mişcaţi, atrageţi atenţia publicului“. Florence şi St. Clair vorbesc cu bucătăreasa Maria — interpretată de Andreea Samson —, care abia a intrat în scenă, şi este important ca spectatorii să îi urmărească.

Replici tragicomice

Costumul catifelat al lui Dorothy, rol jucat de Eugen Racoţi, se potriveşte cu decorul realizat de scenografa Iuliana Vîlsan. Pentru Dorothy, prietena cea mai bună a lui Florence, căţelul Ricky a rămas singura consolare după moartea soţului şi, de aceea, îl ia peste tot cu ea. Un moment de tragicomedie este înmormântarea lui Ricky, când St. Clair îşi ţine discursul, în timp ce toate personajele plâng: „Micuţul Ricky a fost un animal de treabă… Micuţul Ricky a avut un stomac mare“.

image

Mihai Bisericanu, Meda Topîrceanu, Gabriela Popescu, Simona Stoicescu şi Eugen Racoţi. Foto: Andrei Runcanu

Dorothy îşi doreşte ca înmormântarea patrupedului „să fie perfectă“, deci plânsetele cortegiului funebru trebuie să fie sfâşietoare. Felicia Filip şi Răzvan Mazilu îi privesc pe actori din primul rând de scaune şi râd. La un moment dat, regizorul intervine pentru a le reaminti o replică importantă: „Şi acum, să-l îngropăm pe Ricky“, care are să dea tonul vaietelor.

„O repetiţie bună“

Felicia Filip o interpretează pe Mrs. Johnson, o melomană care, spre deosebire de Florence, cântă dumnezeieşte. Ameninţările că va vorbi cu directorul hotelului, pentru ca lui Florence să îi fie interzis să mai cânte acolo, dar şi afirmaţii precum „notele tale sunt smulse cu buldozerul“, zdruncină, pentru scurt timp, lumea nepriceputei cântăreţe. Pentru a o convinge pe Mrs. Johnson să plece, St. Clair se apropie ca să o ia de braţ. Soprana face câţiva paşi înapoi, după care îi spune cu dispreţ: „Nu mă atinge nici măcar cu un deget. Niciun bărbat nu a pus până acum mâna pe mine“. Răspunsul lui St. Clair este unul firesc: „Se mai întâmplă“.

in plina glorie

 Eugen Racoţi, Meda Topîrceanu, Felicia Filip şi Simona Stoicescu. Foto: Andrei Runcanu

 După încheierea repetiţiilor, Răzvan Mazilu le mai spune câteva cuvinte actorilor: „Aveţi grijă, vă rog, la început“, oferă câteva indicaţii scenice şi ia hotărâri: „Detaliile mici nu le mai schimbăm. Gata, aşa rămâne spectacolul.  Nu-mi fac griji, a fost o repetiţie bună“. 

„Spectacolul se remarcă prin burlescul situaţiilor, în care părţile de romantism le echilibrează pe cele comice, prin barocul şi kitsch-ul asumat din scenografia Iulianei Vîlsan, prin comicul travestiului interpretat de Eugen Racoţi. E cu totul inedită distribuirea sopranei Felicia Filip într-un spectacol de teatru, în care nu interpretează rolul unei soprane, ci al unei melomane din public“, subliniază Răzvan Mazilu. 

INTERVIU Răzvan Mazilu,  coregraf: „Fiecare om trebuie să aibă curajul să viseze“

image

„Weekend Adevărul“: Cum aţi decis să puneţi în scenă acest spectacol?

Răzvan Mazilu: De obicei aleg un text care mă interesează foarte tare, a cărui problematică nu este importantă  doar pentru mine, ci şi pentru spectatori. Publicul contează mult pentru mine şi încerc să mă pun în locul lui. Mă întreb ce i-ar plăcea. În anul 2015, mi se pare relevantă povestea acestei femei, o poveste adevărată, de altfel, care a dorit să cânte operă, deşi nu avea niciun dat natural, nu era hărăzită cu voce. De ce m-a interesat? Răspunsul se află în textul lui Peter Quilter, şi anume că fiecare om trebuie să aibă curajul să viseze. Florence Foster Jenkins a fost o visătoare autentică, care şi-a dorit mult să facă în viaţă ceea ce visa. Poate că astfel a găsit secretul fericirii. Acesta constă în a face ceea ce ne dorim şi în a nu ne păsa de ce spun ceilalţi despre noi.

Este, însă, o comedie. Ce reacţii aşteptaţi din partea publicului?

Mă aştept, în primul rând, să râdă, dar ceea ce mi se pare important e că dramaturgul nu a scris un text satiric la adresa lui Florence, ci din contră. Ea, din antieroină, devine un model, un exemplu. Şi aşa cum pianistul ei a sfârşit prin a se îndrăgosti de ea şi a iubi-o, aşa doresc ca şi publicul să ajungă să o iubească, să empatize cu povestea ei şi să ia exemplu de la această femeie puternică. Un exemplu de curaj şi de nebunie frumoasă.

V-a fost greu să faceţi distribuţia?

Nu mi-a fost greu, dar am făcut distribuţia cu mare atenţie, pentru că este vorba despre lumea operei. Trebuie adusă în scenă o întreagă lume, iar această operă răsturnată, această oglindă deformată, pe care o punem în faţa marii opere, nu trebuie să fie grotescă, exagerată. Trebuie să fim atenţi la măsură, ca să nu fie un comic grosier, de proastă factură.

Colaboraţi pentru prima dată cu Felicia Filip?

Nu este prima colaborare. Am avut-o invitată în gala mea de la Opera Naţională, de acum câţiva ani: „Răzvan Mazilu şi invitaţii săi“, un spectacol filantropic pentru liceele de coregrafie din Bucureşti, în care doamna Felicia Filip a cântat pro bono. Ne-am întâlnit de multe ori pe scenă şi la televiziune şi ne leagă o colaborare de mulţi ani. Îmi place să cred că ne leagă o prietenie şi o încredere pe măsură. ;

CV          

Numele: Răzvan Mazilu

Data şi locul naşterii: 21 iunie 1974, Bucureşti

Starea civilă: necăsătorit

Studiile şi cariera: A absolvit Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucureşti (1992) şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ (1996). A început, din 1998, să colaboreze cu Opera Naţio­nală  Română. Printre spectacolele semnate de el, în calitate de coregraf, la Teatrul Odeon din Bucureşti se numără: „Îngerul albastru“ (2001), „Portretul lui Dorian Gray“ (2004), „Block Bach“ (2006), „Un tango mas“ (2006), „Când Isadora dansa“ (2012), „Şaraiman“ (2013). În 2011, a semnat musicalul „The Full Monty“, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, iar în 2014 a avut premiera cu „Cabaret“, regizat de el la Teatrul German de Stat din Timişoara.

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite