Dreptul de proprietate

Scenă din spectacolul „Solitaritate“, în regia Gianinei Cărbunariu  FOTO tnrs.ro

Sunt destul de familiarizat cu nenumăratele forme în care se poate manifesta orgoliul artistic, dar în ruptul capului nu pot să înţeleg sensul deciziei Gianinei Cărbunariu de a se lepăda, de a-şi lăsa orfan la propriu spectacolul.

Spectacol realizat la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu în colaborare cu Teatrul Naţional al Comunităţii Franceze din Bruxelles, ca parte a unui program internaţional intitulat Cities on stage/Villes en scène. Şi aceasta doar fiindcă, în selecţia Festivalului Naţional de Teatru, spectacolul în cauză a fost încadrat în secţiunea Teatrul de mâine.

Se poate ca selecţionerul unic şi directorul artistic al FNT, criticul Alice Georgescu, să fi greşit încadrarea. Se poate să fie vorba chiar despre o „gafă diplomatică“. La drept vorbind, Gianina Cărbunariu nu mai e la primii paşi în profesie, în genul de teatru pe care îl practică dispune de o anume autoritate, recunoscută la noi şi aiurea, şi, chiar dacă nu a descoperit reţeta infailibilităţii, iar lucrurile bune se amestecă pe fişa ei de creaţie cu altele mai puţin bune, regizoarea-dramaturg e o bornă de neocolit a teatrului de azi. A teatrului extrem-contemporan. Sintagma „teatru de azi“ presupunând, în cazul în speţă, şi riscul maximei perisabilităţi.
Poate, nu poate, sigur că locul Gianinei Cărbunariu şi al spectacolului semnat de ea în scenografia lui Andu Dumitrescu era într-o altă secţiune. Dar de aici până în a te dezice de propria creaţie, de a te lăsa manipulat de intrigile a două-trei „criticiţe“ al căror unic rost în viaţă e scandalul şi impunerea unor false ierarhii, instaurarea unor aiuritoare valori estetice şi auto-lustruirea e, după părerea mea, o cale lungă şi o capcană în care tare mi-ar fi plăcut ca Gianina să nu cadă.

Scenă din spectacolul „Solitaritate“, în regia Gianinei Cărbunariu FOTO tnrs.ro

Pe de altă parte, referindu-mă strict la ceea ce se poate vedea în spectacolul Solitaritate, dar şi la reacţiile de respingere pe care aud că montarea le-ar fi provocat în rândurile criticii „serioase“ (a se citi conservatoare ori acuzată de conservatorism), se poate aproxima că doar mâine  vom fi pregătiţi dacă nu toţi, oricum ceva mai mulţi să vedem pe scenă lucruri ce acum şochează. Ca de pildă, o cruce transparentă, din plexiglas, în care se rostogolesc bile asemănătoare celor de la extragerile loto ori un preot ale cărui acţiuni şi vorbe dezvăluie aspectele cu caracter vădit comercial ale Bisericii, fie ea ortodoxă sau nu, fapte în indubitabilă contradicţie cu preceptele sfinte. Sau un sicriu în care se află o fiinţă cât se poate de vie, a cărei moarte a ajuns obiect de târguială, tranzacţie şi prilej de profit.  (Între paranteze fie spus, oare nu cumva în Matca lui Sorescu vedeam un om viu într-un sicriu?) Ori o poveste despre zidurile de demarcaţie reale, fizice sau numai mentale, dintre noi şi alte etnii (rromă sau filipineză, puţin importă). Sau faptul că nu suntem nici aşa de buni, nici aşa de primitori şi nici aşa de toleranţi cum ne place să o credem şi să o afirmăm şi repetăm în acţiuni de găunoasă autopromovare, că trecem cam indiferenţi pe lângă suferinţele zişilor noştri apropiaţi, chiar apropiaţi de sânge. Că suntem mai degrabă solitari, adică însinguraţi, adică individualişti, decât solidari. S.a.m.d.

Nu e foarte comodă, nici foarte reconfortantă întâlnirea cu spectacolul Solitaritate. Şi nu e în primul rând deoarece trebuie să admitem  că nici unuia dintre noi nu îi place să îi fie arătate părţile mai puţin agreabile, mai puţin încântătoare, mai puţin luminoase din propria-i existenţă, din propria-i fire ori fiinţă. Dar utilă e. Şi aceasta fiindcă teatrul nu e doar locul în care te duci să te simţi bine, să fii exaltat, emoţionat, încântat. Ci e un loc de luare-aminte. Dacă admitem că avea dreptate Shakespeare atunci când făcea apel la metafora oglinzii vorbind despre teatru şi dacă acceptăm că oglinda teatrului trebuie să fie una onestă, atunci e cât se poate de clar că avem cu toţii nevoie şi de spectacole precum Solitaritate. 

Iată un motiv, numai unul, pentru care mi se pare demn de toată stima gestul conducerii Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, al directorului Constantin Chiriac, de a fi evitat capcana, de a fi uitat de orgolii, de a-şi fi exercitat dreptul de proprietate asupra montării şi de a fi venit cu ea la a XXIII a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Cu atât mai mult cu cât bine jucată de actori precum Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac, montarea cu Solitaritate e un bun câştigat în ansamblul atât de divers al repertoriului instituţiei. Un bun câştigat în contextul actual al teatrului românesc şi al necesarei lui împrospătări. Bun pe care era mare păcat ca Teatrul „Radu Stanca“ să nu îl împărtăşească, chiar cu riscul de  a stârni şi opinii nu tocmai favorabile. Vremea unanimităţilor forţate, a solidarităţilor mimate a trecut. Opiniile altfel sunt binevenite. Poate chiar şi singurătăţile. Cu condiţia să nu ne batem cu pumnul în piept că anumite singurătăţi, doar unele, ar fi cele cu adevărat fertile pentru prezentul şi viitorul teatrului din România. Şi ca unii dintre critici să nu încerce să îşi cioplească chip de lut din respectivul prezent şi aproximatul viitor.
 

Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu & Teatrul Naţional al Comunităţii Franceze din Bruxelles- SOLITARITATE- Un spectacol de Gianina Cărbunariu;

Decor, video şi light-design: Andu Dumitrescu;

Cu: Marius Turdeanu, Ciprian  Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac;

Data reprezentaţiei: 29 octombrie 2013