Eminescu ne-a mai întristat o dată, de Ziua Culturii Naţionale

Cu ocazia aniversării zilei de naştere a poetului Mihai Eminescu - supranumit poet Naţional când nu e vehement contestat - România a decis să marcheze în calendar o zi dedicată Culturii.

Asumând doar parţial şi nu în integralitatea operei lui atât de complexe pe Mihai Eminescu, spectacolele care se dedică acestui geniu pustiu - în acest an în speţă- sunt nu doar sobre, cum e firesc să fie ci şi îngrozitor de triste.

Îl înmormântăm parcă pe Eminescu în fiecare an şi o dată cu el cultura română, fiindcă nu doar tonul ceremoniilor evocative, ci şi faptele care le înconjoară vin din această atmosferă de scepticism şi profundă amărăciune.

Cum ar putea fi altfel când spre exemplu, în plină sărbătoare naţională care a culminat cu mega spectacolul de la sala Ion Caramitru a Teatrului Naţional, căreia, apropos, nimeni nu i-a rostit numele nici când a apreciat frumuseţea spaţiului - în faţa guvernului se desfăşura un alt spectacol.

Un spectacol al unei părţi a generaţiei tinere care supravieţuieşte cu greu în afara sistemului- în sectorul independent - atât de independent încât a fost lăsat de izbelişte în pandemie, să se descurce cum îl taie capuˈ lui de independent.

Şi în timp ce maeştrii lor, mari actori ai României (Mariana Mihuţ, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Horaţiu Mălăele) ni se adresau de pe scena mare a Naţionalului din Bucureşti rostind versurile poetului celebrat, dintr-un alt punct al oraşului – piaţa Victoriei- răsunau strigătele înfrigurate ale unui inedit protest la fel de solemn în forma şi fondul lui precum spectacolul oficial.

Un protestatar prin definiţie a fost şi Eminescu. Tânăr şi nefericit ca toţi neînţeleşii. Genial dar hulit şi refuzat de mainstream pentru unele din ideile sale politice. Cel puţin pentru acest lucru generaţia tânără ar trebui să şi-l asume. Absenţa tinerilor din spectacolul omagial ne spune o dată în plus că nu se întâmplă aşa. Nici protestul amintit n-a stat sub semnul răzvrătitului Eminescu.

Ciudat fenomen! Când era elevă, dă dămult, dă dămult, fiica mea învăţa despre Eminescu de la Rosa del Conte. A mai fost şi Marin Tarangul printre comentatorii mai subtili care n-au prea fost băgaţi în seamă din păcate de linia oficială. Poate şi pe aici e hiba rupturii de percepţie.

Da, romantismul nu mai e la modă şi luciditatea feroce la care ne împing vremurile aspre de azi ar putea să nu fie potrivite patosului liric din Scrisoarea a treia. Dar nici spiritualismul şi filozofia schopenhaueriană nu mai au căutare? Istoric dar şi realist vorbind parcă nicio altă ţară nu-şi refuză atât de vehement trecutul din motive prea adesea conjuncturale, politice.

Dar nu despre poetul naţional ce şi-a urmat destinul tragic în istoria literară recentă care încă îl mai foarfecă, am vrut să vorbim aici, ci despre faptul că acest destin se suprapune azi cumplit de vizibil pe destinul culturii acestei ţări.

Cei 100 de ani ai Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, Centenarul Operei Române, evenimente care au fost asociate, înglobate, momentului omagial naţional, ar fi putut crea cadrul recuperării acelui ideal de unitate prin limbă şi trecut pe care l-a reprezentat Eminescu şi pe care o cultură îl are de urmărit când e vizionară. Cu atât mai mult cu cât trăim un timp al revizuirilor doctrinare în care cultura ar trebui să fie vector. Acum o sută de ani când au luat fiinţă cele două instituţii ministrul culturii era Octavian Goga. El a înţeles rolul mobilizator al unui asemenea ideal. 

Cu alte cuvinte, tot mai aşteptăm momentul în care Eminescu să iasă din zona comentariilor pe care le citim azi pe Facebook despre inadecvarea simţită de unii tineri actori, a ironiilor şi a justificărilor, iar lucrul se poate întâmpla doar printr-o reală şi nepărtinitoare asumare a acestui patrimoniu de simţire şi gândire naţională evaluat corect,ferit de clişee.

Cineva spunea/scria că în Anglia de pildă, tinerii nu sunt obligaţi să-l ştie pe Byron pe de rost. Aşa o fi, doar că nu e nevoie, fiindcă acest lucru e de la sine înţeles, iar Byron-ul nostru nu e nici de la sine înţeles, nici posibil de impus, cu atât mai mult ca simbol naţional. În păienjenişul neclarităţilor din istoria şi cultura română avem nevoie totuşi de câţiva piloni stabili de sprijin. Cu atât mai mult când corabia pluteşte în derivă pe ape tulburi.

Francezii îl celebrează în 2022 pe Molière la 400 de ani de la naştere. Ce-ar fi să auzim că un Comandor, asemeni personajului din Dom Juan venit de dincolo de mormânt îl supune condamnării pe însuşi Molière, părintele numitei comedii? Cu siguranţă acest lucru nu se va întâmpla fiindcă francezii sunt patronaţi de cocoşul galic, iar noi, românii de... mioriţa.