Teatru

articolul anterior articolul urmator

Eternul interbelic

0
28 Jun 2016 02:04:52
Mircea Morariu

1. În cheie bufă, Comedia romantică Idolul şi Ion Anapoda, scrisă de George Mihail Zamfirescu în anul 1935, este montată de  Mariana Cămărăşan şi de Toma Dănilă pe scena de la ArCub într-un asemenea chip încât nimeni nu ar putea spune vreodată că a fost invitat să vadă un spectacol din „alte vremi”.

Fireşte, interbelicul rămâne pe mai departe interbelic, Mariana Cămărăşan şi Toma Dănilă având inteligenţa şi buna ştiinţă de a nu-şi fi propus forţarea ieşirii piesei dintr-un timp şi dintr-un cadru din care, altminteri, nici nu prea poate fi scoasă fără a-i provoca vătămări mortale. Tentativele anterioare ale unor regizori de a muta texte din aceleaşi timpuri în vremuri ceva mai apropiate de ale noastre  nefiind, cu mici excepţii, decât toate eşecuri patentate.

Drept pentru care Ion, excelent jucat de Richard Bovnoczki, rămâne  pe mai departe Dânsul, este Anapoda şi e tot altfel. Altfel decât lumea care-l înconjoară, cu tot travestiul lui eşuat în Napoleon. E altfel şi prin comparaţie cu modul în care a fost jucat acelaşi personaj în montări anterioare. Cele mai cunoscute fiind cele semnate pe scena Naţionalului bucureştean de regretatul Ion Cojar, cu Mihai Fotino şi, mai apoi, cu Dan Puric în rolul. Însă oricât de mult e altfel Ion în foarte buna interpretare de acum a acestui excelent actor, personajul rămâne pe mai departe omul din cale afară de bun, mult prea sensibil şi  excesiv de romantic. Pe cale de consecinţă vulnerabil.

Regizorii spectacolului de la ArCub par să fi decis amplificarea vizibilităţii vulnerabilităţii cu pricina, modificând ritmul în care se succed faptele. Modificând apoi stilistica celorlalte personaje care nu rămân pur şi simplu comice, ci devin bufe de-a dreptul. Şi imprimând montării o stilistică de ansamblu diferenţiatoare.

Avem, în consecinţă, de-a face cu un spectacol pe care, până foarte aproape de final, atunci când nu se mai putea defel să fie altfel, regizorii îl scot din realismul tradiţional, din romantismul aferent şi îl plasează în burlesc. Făcând din doamna Stavăr (Oana Pellea), din Mioara (Cristina Casian), din Valter (Istvan Teglaş) şi, desigur, din Frosa, mai ales din Frosa, (Florina Gleznea) personaje ce lasă impresia că  ar fi coborât din lumea agitată a cinematografului mut de odinioară. La sublinierea ideii contribuind, desigur, şi o consistentă parte a ilustraţiei muzicale. Ce ne trimite cu gândul la sălile de cinema de altă dată, locul unde rulau pelicule cu Fraţii Marx, cu Stan şi Bran sau cu Buster Keaton şi unde un pianist sărman acompania ori „comenta” live, în faţa ecranului, păţaniile unor personaje care din triste deveneau ca prin minune teribil de hazoase.

Mai mult chiar decât neîndemânaticul, timidul Ion, hazos şi el de bună seamă, Doamna Stavăr, Mioara, Frosa, tânărul Valter sunt în spectacolul de acum plănuite şi jucate astfel încât să funcţioneze asemenea unor puternice generatoare de râs. Graţie unui ridicolul căutat, subliniat, amplificat uneori niţeluş peste marginile iertate. Chiar şi aşa, e vorba despre un ridicol, o impetuozitate care atunci când masca finalmente cade şi odată cu dispariţia ei se face nevăzută şi platoşa de care fiecare s-a servit  numai şi numai spre a-şi ascunde vulnerabilităţile şi a răzbi cumva în viaţa care pentru nici unul nu e defel uşoară, se face loc romantismului fără de care în interbelic nu se putea şi nu se poate. Făcându-se, fireşte, loc şi sufletelor calde. Pe care le intuiam că sunt aşa şi nu altminteri, chiar dacă până atunci s-au străduit din răsputeri să ne convingă de contrariu, încă din clipa de început a reprezentaţiei. Atunci când chipurile lor ne-au fost arătate în rame de tablouri vechi, demult uitate (scenografia: Vladimir Turturica). Le-au mai trădat pe parcurs natura fundamental bonomă şi mici scăpări de atitudine. Adică trădări nu numai intenţionate, ci şi artisticeşte bine motivate. Le-a mai trădat şi contraponderea impusă goanei, marşului forţat de recursul inspirat la învăluitoarea, mereu frumoasa  şi etern cuceritoarea muzică franţuzească de odinioară.     

ArCuB Bucureşti& Asociaţia GONG- IDOLUL ŞI ION ANAPODA de George Mihail Zamfirescu; Regia: Mariana Cămărăşan şi Toma Dănilă; Scenografia: Vladimir Turturica; Light design: :Ştefan Vasilescu; Cu: Oana Pellea, Richard Bovnoczki, Florina Gleznea, Cristina Casian, Istvan Teglas; Data reprezentaţiei: 16 iunie 2016

2. Siluiri

Surprinzător, şocant de-a dreptul felul radical, dar şi întristător de limpede că de data aceasta s-a sărit aiurea calul, calul în sine fiind el însuşi chiar mai gloabă decât mârţoaga lui Chirică din piesa lui George Ciprian, mi se pare a fi modul în care a decis regizorul Laurian Oniga să pună în scenă la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad celebra piesă Take, Ianke şi Cadîr.

O piesă despre care Mircea Ghiţulescu avea dreptate să scrie că îi va asigura lui Victor Ion Popa accesul la eternitatea literară. Mai mult decât ar fi în stare să o facă alte două titluri binecunoscute din creaţia dramaturgului. Şi anume Ciuta sau Muşcata din fereastră.

Nu, Laurian Oniga nu a comis greşeala de a forţa mutarea acţiunii piesei din interbelic în contemporaneitatea noastră agitată. Nici nu a nutrit ambiţia deşartă de a face din cei trei simpatici bătrânei prieteni de o viaţă, acerbi industriaşi ori veroşi preşedinţi de multinaţionale. Inşi cărora le cade din senin peste cap obligaţia de a bloca cu orice preţ o căsătorie ce ar pune în pericol planurile vizând eliminarea brutală a concurenţilor din piaţă. Ideea ar fi fost prea la îndemână, iar Laurian Oniga este un director de scenă mult prea experimentat în montarea pieselor din interbelic ( regizorul are pe fişa de creaţie de dată recentă două reuşite spectacole Domnişoara Nastasia şi Gaiţele) spre a cădea într-o asemenea minusculă capcană. Drept pentru care Laurian Oniga face un uriaş pas greşit şi îşi rupe gâtul avansând o ipoteză mult mai gogonată.  

Take, Ianke, Cadîr rămân pe mai departe trei mici negustori mărunţi  şi etern simpatici. Chiar dacă interpreţii lor - Dan Covrig, Ovidiu Ghiniţă şi Călin Stanciu - nu rostesc întotdeauna textul pe cât de clar s-ar cuveni şi, ce-i încă şi mai de neiertat, tare departe de siguranţa şi abilităţile cerute de statutul unui artist profesionist de teatru. Pe româneşte şi cinstit spus cei trei se bâlbâie mai mult decât ar fi actoriceşte admisibil ori omeneşte permis sau explicabil.

Simpatic e şi de această dată  atât oportunistul Iţic, bine jucat de Constantin Florea. Nu acelaşi lucru se poate spune despre, altminteri încă din scriitură, voit enervanta şi caraghioasa Baba Safta. Pe care, scandalos de-a dreptul, interpreta ei, Oana Kun, o face încă şi mai enervantă prin apariţia-i amatoriceşte, jalnic - acesta-i cuvântul! - îngroşată. E vorba despre o evoluţie de casă de cultură, de cămin cultural, apariţie pe care nu mă sfiesc să o calific a fi inadmisibil de firavă şi de diletantă. Nenumărate semne de întrebare ridică şi decizia lui Laurian Oniga de a o distribui în rolul  Anei pe Roxana Sabău şi în cel al lui Ionel pe Robert Pavicsits. Unde mai pui şi că veşmintele cu care-i îmbracă pe cei doi Oana Cătălina Văran fac distribuirea şi mai neînţeleaptă.

Însă nu cele înşirate mai sus, în nici un fel de admirat, în nici un caz de încuviinţat ori de aplaudat, mi-au provocat stupoarea şi, implicit, reacţia de refuz categoric al lecturii propuse de Laurian Oniga. Şi de a o socoti de-a dreptul gogonată. Ci hotărârea acestuia de a nega în cel mai arbitrar chip statutul de anti-dramă al scrierii şi de a vrea să o transforme prin neavenită schimonoseală cu pretenţii în suport textual pentru un spectacol abuziv încărcat de supra-teme şi de avertismente al căror loc ar fi fost în orice caz în altă parte.

Ce s-a petrecut de fapt? Lui Laurian Oniga i s-a întâmplat să-şi amintească detaliul că Victor Ion Popa a scris Take, Ianke şi Cadîr în 1932. Unele surse documentare avansează anul 1933. Oricum, piesa a fost zămislită într-un moment în care echilibrul Europei reîncepea să fie pus în cumpănă, odată cu venirea la putere în Germania a naţional-socialismului şi a lui Hitler. Numai că Victor Ion Popa nu s-a gândit nici un moment la asta. S-a gândit, în schimb, Laurian Oniga drept pentru care a inserat în montare vreo câteva momente în care Ianke ascultă la radio (greu de crezut că în România acelor ani un om cu minorul statut social şi material al celor trei îşi permitea luxul unui radio-receptor, dar, în fine, trecem peste asta) fragmente din istericele cuvântări ale lui Hitler. Completate cu secvenţe la fel de ameninţătoare din discursuri ale lui Mussolini ori ale lui Horia Sima, acesta din urmă putând fi auzit aducându-i elogii generalului Ion Antonescu. Trecem şi peste faptul că, din păcate, puţini au fost spectatorii ce l-au recunoscut pe Horia Sima şi că, bunăoară, chiar în vecinătatea mea, două adolescente se întrebau naiv dacă nu cumva e vorba despre un citat din adunarea electorală din O scrisoare pierdută.

Avântul creator prea năzbâtios al regizorului a mers primejdios încă şi mai departe. De unde completa şi nemiloasa extirpare a finalului, a happy end-ului înscris în chiar reţeta piesei. Cu catastrofala consecinţă a siluirii întregului sens al acesteia. A sensului voit de Victor Ion Popa, acela în conformitate cu care dragostea învinge!  Amputarea în cauză însemnând că tot planul de salvare al dragostei dintre Ana şi Ionel, plan urzit de Cadîr, eşuează. Deoarece - ne lasă să înţelegem înneguratul final à la Arthur Miller ticluit de regizor - nimeni, niciodată nu ar avea sorţi de izbânda în lupta fatalmente inegală cu lumea, cu tradiţia, cu comunităţile, cu obiceiurile, cu prejudecăţile, cu viaţa.

Se întâmplă adesea ca lucrurile să stea şi astfel. Numai că Victor Ion Popa a vrut să fie altfel. Cred că era mult mai consult şi mult mai „clasic” să-i fie respectată voinţa. Chiar dacă afişul şi caietul-program ne înştiinţează, cum nu se poate mai corect, de altfel, că vedem un spectacol după piesa lui….

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad - TAKE, IANKE Şi CADÎR; Un spectacol după piesa lui Victor Ion Popa; Regia: Laurian Oniga; Scenografia: Doru Păcurar; Costumele: Oana Cătălina Văran; Light design: Cătălin Dume; Cu: Dan Covrig, Ovidiu Ghiniţă, Călin Stanciu, Constantin Florea, Oana Kun, Robert Pavicsits, Roxana Sabău; Data premierei: 23 iunie 2016      

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările