Există viaţă după FNT. Prima zi a deziluziei teatrale

Era a opta seară a Festivalului Naţional de Teatru. Tocmai văzusem Călătoriile lui Gulliver şi mă pregăteam să-mi iau haina de la garderobă, moment în care cineva s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „În sfârşit, un spectacol adevărat, abia asta e Artă”.

O replică pe care o mai auzisem şi de la alţi critici de teatru (am uitat să precizez că domnul respectiv e un specialist în domeniu), dar ce m-a surprins de data asta era tonul său uşor acuzator. Care nu se lăsa îmblânzit nici măcar de zâmbetul său formal. De fapt, interlocutorul meu nu ţinea să-mi arate cât de mult îi place Purcărete, ci mai degrabă cât de tare îi displace tot ceea ce nu seamănă cu Purcărete. Astfel, am ajuns să înţeleg că absenţa teatrului independent din această ediţie a FNT n-are nicio legătură cu bugetul restrâns şi nici măcar cu gusturile selecţionerului. Într-un fel, era previzibil că se va ajunge aici. După un ocol pavat cu intenţii anemice şi eforturi căznite de adaptare la contextul teatral european, în sfârşit ne-am eliberat: putem să ne întoarcem relaxaţi în anii ’90.

Teatrul independent a ajuns să fie doar tolerat

În anii 2000, independenţii au fost trataţi cu ceva mai multă atenţie de către unii critici şi de câţiva oameni importanţi din teatrul românesc. Dar asta doar pentru că pe atunci dădea bine să-i sprijini pe tineri. Ne pregăteam să intrăm în Europa, aşa că mulţi s-au trezit peste noapte foarte open-minded. Rebelii erau lăsaţi să-şi facă de cap într-un colţ al camerei în timp ce la masa adulţilor se discuta despre cu totul altceva.

Din când mai dădeau câte un premiu Gianinei Cărbunariu, un altul lui Voicu Rădescu şi mai organizau câte o masă rotundă care semăna de multe ori cu o reuniune de familie: mătuşa şi unchiul de o parte a mesei şi nepoţii plictisiţi care trimit sms-uri şi dezlipesc etichete de pe sticle de cealaltă parte. Ceea ce, până la urmă, nu e chiar atât de rău, să fim în sânul familiei (oare nu vorbim mereu despre familia teatrului românesc?!), înconjuraţi de oameni bine intenţionaţi. Problema e că uneori aceşti oameni nu ştiu şi nici nu vor să înţeleagă nimic din vieţile nepoţilor. Cum şi reciproca e valabilă. Nu despre un conflict între generaţii e vorba în această situaţie, ci doar despre o stare de apatie generală.

Din fericire, au existat şi excepţii. Dramaturgi şi critici deopotrivă (Alina Nelega, Miruna Runcan, Iulia Popovici, Cristina Modreanu şi Mihaela Michailov sunt câteva nume care-mi vin acum în cap) sprijineau teatrul independent în mod constant şi scriau adevărate cronici de întâmpinare. Dar cei mai mulţi dintre ei – cei care aveau putere şi influenţă – nu făceau decât să mimeze interesul faţă de această zonă artistică.

Astfel, teatrul independent nu a ajuns să fie întâmpinat sau promovat, ci doar tolerat. Acesta era singurul mod prin care puteau întreţine un sistem de iluzii şi prin care puteau preveni destrămarea familiei. Ca să nu mai zic că eram cu toţii prinşi într-un hăţiş de iluzii în acea perioadă: preţul metrului pătrat era o iluzie, lupta anticorupţie era o iluzie, iar în unele cazuri chiar şi revolta independenţilor era una naivă şi neasumată în mod autentic.

Ultima zi a iluziei teatrale

Cristina Modreanu are dreptate când afirmă că asistăm la „ultima zi a iluziei teatrale”, dar asta nu e chiar o veste proastă. Ba chiar se poate spune că doar astfel vom ajunge să fim mai lucizi. În acelaşi timp însă, odată deziluzionaţi riscăm să devenim mai cinici şi să ne întoarcem de unde am plecat. Pentru că, mai nou, mai-marii teatrului autohton s-au săturat să mai tolereze şi să mai pretindă că le mai pasă de soarta independenţilor.

Dar nu numai în România se întâmplă asta. În Ungaria, teatrale independente dispar astăzi unul câte unul. În Anamnesis, un spectacol regizat de Viktor Bodó la Teatrul Katona din Budapesta, există o scenă în care un politician strigă satisfăcut:“ce le-am mai tras-o teatrelor independente!”

Astăzi, se mizează din nou pe nume grele, pe cei care ne-au scos în lume după Revoluţie şi asta pentru că nimeni nu mai vrea să rişte. Paradoxul e că acel tip de discurs artistic aşa-zis politic (bazat mai degrabă pe aluzii esopice) e înlocuit acum de unul apolitic impus practic de aceiaşi oameni.

Dacă după 1989, est-europenii exportau spectacole despre experienţa totalitară, acum s-au prins că s-a terminat cu rezistenţa prin şopârle şi preferă să mizeze doar pe partea spectaculoasă: teatru-imagine, flăcări, metafore coregrafice şaptezeciste şi tot felul de încropeli biomecanice. Adică toate acele elemente care, văzute din perspectiva unor occidentali, reprezintă spiritul est-european laolaltă cu balalaici şi samovare. E drept că mai sunt şi cei care aspiră spre o reţetă cosmopolită (a se citi „scena ca spaţiu al dialogului între Est şi Vest”) şi care mai presară câteva măşti orientale asezonate cu muzica celor de la Cirque du Soleil. Plus fum. Mult fum.

Locul unde ierarhiile sunt diluate

Odată cu această ediţie a Festivalului Naţional am revenit la ideea de teatru vitrină, iar exponatul principal în această vitrină este tot Purcărete. Asta nu înseamnă că Purcărete nu merită să fie promovat, problema e că, în loc să creăm un context care să stimuleze dramaturgii şi regizorii, noi aşteptăm să apară capodoperele peste noapte şi ne punem toate speranţele într-un singur om: artistul mesianic care ne va scoate la lumină şi căruia îi punem tot la dispoziţie, de la decoruri scumpe (asta în condiţiile în care actorii sunt plătiţi mizerabil) până la cronici encomiastice. Chiar şi formula “selecţioner unic” nu face decât să confirme încă o dată obsesia noastră pentru un regim cultural autocratic, de aici şi nostalgia după criticul de teatru de tip revizor, cel care merge în inspecţie în judeţ şi care trebuie să stârnească frica.

Momentul actual nu e cel mai fericit pentru teatrul românesc, dar nu e nicidecum o situaţie catastrofică. Oameni talentaţi sunt peste tot, însă canalele de comunicare între scenă, critică şi public sunt bruiate. Îmi pun speranţele în teatrul independent pentru că aici există un anumit tip de solidaritate care lipseşte în teatrele de stat. În zona asta ierarhiile sunt diluate, actorii lucrează cot la cot cu regizorul, se documentează împreună şi, astfel, descoperă un public cu care n-ar avea şansa să se confrunte în alt context.

Sunt oameni care muncesc din greu, scriu proiecte, organizează festivaluri (vezi Temps d'Images la Cluj) şi nu mai aşteaptă să fie legitimaţi de către anumite jurii sau instituţii. Acest lucru mi-a fost confirmat chiar de către un regizor pe care l-am întrebat dacă nu e dezamăgit de faptul că un spectacol de-al său n-a fost selectat în FNT. Mi-a răspuns scurt pe un ton relaxat: “Nu-mi place că se cheltuiesc bani publici aiurea în timp ce noi ne zbatem să găsim finanţări. Dar, pe de altă parte, mă bucur că nu mai avem treabă cu Festivalul Naţional. Decât să fim băgaţi în aceeaşi oală la secţiunea 'de toate pentru toţi', mai bine ne vedem fiecare de drumul nostru. Lucrurile sunt mai clare acum”.