Fals jurnal de ieri şi de azi: „Cine dracu’ te-a pus să te duci cu spectacolul la Craiova?“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dinu Săraru: Personajul cu care mă întâlnisem la Capşa în primăvara anului 1989 şi care îmi propusese să las totul baltă la Teatrul Mic să se părăginească şi să moară încet ca ţara, era şi actor şi regizor. El era mesagerul şi-mi spunea: „Uite, eu îţi organizez o întâlnire cu Beligan. Mata te-ai certat cu el. Apoi te-ai împăcat."

Era o gelozie mare. Beligan era sensibilizat de succesul imens al Teatrului Mic faţă de cel al Naţionalului, dar a avut marea boierie ca atunci când am fost instalat director la Naţional să ia primul cuvântul şi să recunoască meritele mele la Teatrul Mic. M-a impresionat  atunci voinţa lui de a recunoaşte!

Şi am spus: „Mă mai gândesc şi-ţi dau răspunsul" Am plecat acasă răvăşit. Mi-am dat seama că n-am cum să fac şi am răspuns exact cum am răspuns când Păunescu a avut cu Cenaclul „Flacăra" accidentul ăla zguduitor de la Ploieşti. După părerea mea, a fost provocat. Este mai mult ca sigur că a fost provocat.

Vartan Arachelian: Mă surprinde cum n-a reuşit el, care avea o putere uriaşă de a forţa uşile ferecate, n-a reuşit să ajungă la adevăr!

D.S.: Aşa a fost. Şi a urmat ce a urmat şi l-au scos de peste tot şi era distrus, amărât... Într-o dimineaţă a venit la mine un colonel, Matei, de la Securitate, care era mai şef peste problemele culturale din Bucureşti. Se purtase cu mine îngrozitor când fusesem director la Teatrul Mic, de care răspundea. Era impertinent şi dispreţuitor şi parcă-l văd şi acum şi-l aud: „Tovarăşe director, să ştiţi că, deocamdată, noi conducem în ţara asta! Deocamdată nu vă bazaţi pe altcineva. Tovarăşe Director, să ştiţi că deocamdată, noi conducem în ţara asta! Deocamdată nu vă bazaţi pe altcineva, nici pe tovarăşul Burtică, nici pe tovarăşul Andrei. Tovarăşe director să ştiţi...’’ Şi mi-a cerut ca: ,,începând de astăzi’’ să încetez orice legătură cu „tovarăşul Păunescu".

Şi m-am dus acasă, m-am aşezat sub un măr care era în curtea casei şi am stat până seara la nouă sub măr, măcinat de ideea că Păunescu era prieten cu mine şi, acum trecea printr-un moment greu, vai de capul lui, plângea, îl părăsise absolut toată lumea şi nu mai vorbea nimeni cu el. Îl scoseseră de la Flacăra, îl scoseseră de peste tot. Era îngrozitor. Pe unde a încercat, nu i se mai răspundea la telefon. A bătut la uşi. Nu i se mai deschideau. El, care era un triumfător, nu era obişnuit cu asta. Am stat şi m-am gândit, şi iar m-am gândit ce poate să mi se întâmple dacă mă duc la el? M-am dus şi i-am spus: „Mă, Adriane, azi, până la ora asta, era nouă seara, cum mi s-a cerut, nu am venit la tine, dar m-am gândit şi m-am gândit şi am venit să fiu lîngă tine." A plâns. Parcă îl văd şi acum, cum i se împreunau lacrimile sub bărbie.

Şi atunci i-am spus regizorului cu mesajul: „Domnule, eu nu pot să renunţ. E Teatrul meu, e visul meu! Eu mă ţin de el până s-alege praful!" Şi, într-adevăr, Teatrul a mers până a început Revoluţia, până în săptămâna aia...

V.A. Ce s-a mai jucat în Teatru în săptămâna de la 15 la 22 decembrie?

D.S.: O să refacem împreună, să vedeţi ce s-a jucat. Atunci era pus sub supraveghere un spectacol care mi-a creat mari probleme. A fost primul cabaret politic din vremea aceea: ,,Astă seară stau acasă’’, cu Ştefan Iordache în rolul principal, cu textul scris de cei care astăzi sunt „Grupul Divertis". Ei l-au scris, la cererea mea. Am lucrat cu ei. A trebuit să renunţăm la multe replici, la multe situaţii, la multe trimiteri, dar tot au rămas incendiare textul şi spectacolul, pentru care am pătimit îngrozitor. Exact ca în teatrul absurdului, la acest spectacol de public, spectatorii erau în sală îmbrăcaţi la haine de iarnă, cu căciuli în cap, fiindcă era frig şi veneau să aplaude cu mănuşi în mâini. Era ceva absolut inimaginabil! Ce satisfacţie trăia lumea aia săracă şi îngheţată! Erau fericiţi că la Teatrul Mic pot râde de ce li se întâmplă lor în viaţa de toate zilele, pentru că, de fapt, satira îi privea chiar pe spectatori.

Era în acelaşi timp ceva îngrozitor, o situaţie, o imagine îngrozitoare! În  spectacol era vorba de un personaj, un amărât, un om amărât, de toate zilele, un funcţionar, orice putea să fie, venea acasă de la serviciu, seara târziu, ca să se odihnească. Ajungea la bloc şi se stingea lumina. Încerca să ia liftul, dar nu mergea că nu era curent, cum se întâmpla atunci, şi o lua pe jos până la etajul 7, unde stătea el, pe scările blocului în beznă, că nu mai mergea nimic. În timpul ăsta, coborau tot felul de oameni, disperaţi să vadă dacă mai este lumină într-un alt bloc, sau ce se mai întâmplă. Se izbea de cei care coborau agitaţi pe scări, în sfârşit, ajungea sus şi când se pregătea să se culce se aprindea lumina. Dar era frig, era o nenorocire... şi el vroia să dea drumul la radio şi la radio: marşuri! Atunci, el, exasperat de necaz, aşa, mai cerea să i se cânte şi „un cântec de inimă albastră", aşa îi cerea el radioului... Şi, pe loc, la radio începea un „cântec de inimă albastră" şi el zicea: „Uite, săracii, cum ne ascultă şi ne îndeplinesc toate dorinţele!" şi, bineînţeles, că sala priza hazul de necaz şi murea de râs. Murea de râs cum orbecăia el pe scări şi se stingea lumina... Şi, în sfârşit, da să se aşeze şi el la masă, să mănânce ceva, şi iar se stingea lumina şi nu nimerea măslina, şi toată nebunia asta a unui amărât ajungea la paroxism, căci noaptea visa numai femei frumoase şi - aveam un balet extraordinar! - o viaţă fericită, aşa cum i se promisese lui la învăţământul de partid.

V.A. La fiecare congres...

D.S.: Vă daţi seama ce era în sală, fiindcă şi poveştile astea fericite erau o luare în răspăr a propagandei de partid. Se trezea dimineaţa în frig, se apuca să se săpunească pentru ras şi se oprea apa şi rămânea cu săpunul pe faţă, în sfârşit, un dezastru, o nenorocire! Şi povestea asta cu stinsul luminii mi-a adus cele mai mari necazuri, pentru că m-a pus dracu’ să mă duc cu spectacolul la Craiova!

Aici trebuie să reproduc replica bietei Tamara Dobrin - Dumnezeu s-o ierte! - care m-a chemat a doua zi la Comitetul Central, fiindcă s-a produs un scurtcircuit suspect în timpul spectacolului de la Craiova, exact în timpul situaţiei de pe scenă, şi toată Craiova s-a trezit în beznă: „Cine dracu’ te-a pus să te duci cu spectacolul la Craiova? Cine te-a spus?" „Eu, doamnă!", am zis. Femeia era de bună-credinţă, mai ales că ea îmi aprobase textul!

Trebuie să spun, astăzi, că faţă de Teatrul Mic ea s-a purtat extraordinar şi foarte multe isprăvi am făcut acolo şi cu acoperirea ei. Acest text, care a fost citit noaptea la mine acasă de Ştefan Iordache, în prezenţa ei şi a Generalului Dobrin, soţul ei, care era un om extraordinar, un om de ştiinţă, general-inginer. Până dimineaţa ne-am tocmit cu ea pentru text şi el s-a jucat şi a fost şi ea la premieră. Şi acum m-a chemat să-mi spună: „Cine dracu’ te-a pus să trimiţi spectacolul la Craiova?"

Ce se  întâmplase? La Craiova s-au vândut toate locurile de la Teatrul Naţional, se aflase de acest spectacol în tot oraşul. Eu i-am dat atunci un telefon lui Ion Traian Ştefănescu, care era prim-secretar – noi ne cunoşteam bine –, un om fin, echilibrat, cultivat, inteligent şi i-am spus: „Domnule, vine teatrul! Vă rog eu, duceţi-vă să-l vedeţi! O să râdeţi cu poftă!" Mă gândeam că ăsta este deştept şi o să priceapă toată nebunia asta. Eu credeam că fac bine spectacolului. Întâmplarea a făcut că până în ultimul moment el a fost decis să se ducă, însă a întârziat, spectacolul începuse de vreo 10 minute; erau peste 1.000 de oameni în sală, chiar şi pe scenă, în jurul lui Iordache.

Se buluciseră craiovenii la spectacol şi a început odiseea cetăţeanului care vine acasă şi dă să cheme liftul şi se stinge lumina. În momentul ăsta, cum am spus, când s-a stins lumina pe scenă s-a stins şi în oraş. Lumea din sală a crezut că e vorba numai de situaţia din spectacol, dar lumina nu s-a mai aprins deloc, nici în teatru, nici în oraş! Au intrat şi spectatorii în panică, panică pornită de la teatru. Au crezut că e numai aşa... S-a cam lungit gluma, dar a început să râdă lumea, constatând că toată povestea de pe scenă devenea realitate şi hohotele lor de râs erau fără margini.

Au ieşit în hol şi au văzut că toată Craiova era în întuneric. Ion Traian Ştefanescu, tocmai sosit în faţa teatrului, s-a întors din drum şi s-a dus la sediul partidului să rezolve problema. A durat 20 minute întunericul în Craiova şi nota de la Securitate a fost că spectacolul de la Mic a fost de vină, că s-a produs panică în Craiova şi din asta a ieşit o întreagă dandana. Eram tocmai în luna cu Congresul, cu ultimul bal. Bineînţeles că tot ce a urmat în spectacol, toate trimiterile satirice au luat dimensiuni homerice, de numai plecau oltenii acasă, aplaudându-i pe actori şi ovaţionându-i ca la miting. Vă daţi seama ce a fost?! Asta s-a considerat o manifestare politică, pentru că spectacolul a dat apă la moară reacţiunii. Bineînţeles că dimineaţă, cum am spus. când am ajuns la teatru m-au şi chemat la Comitetul Central, şi Tamara Dobrin, care avea biroul acolo şi care răspundea de noi, m-a şi întrebat: „Cine dracu’ te-a pus să te duci cu spectacolul la Craiova?"...


Pagini din volumul „Dinu Săraru – Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian”, în curs de apariţie la Editura Adevărul. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite