Fără patimă despre teatrul independent

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit zilele acestea o carte în întregime consacrată teatrului independent. Se cheamă „Surplus de oameni sau surplus de idei”, are şi un subtitlu lămuritor- „Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989” şi a apărut în excelente condiţii grafice la editura Eikon din Cluj.

Semnatarul ei este un binecunoscut regizor de teatru, Theodor Cristian Popescu. Cunoscut nu doar pentru spectacolele sale, ci şi pentru articolele publicate în felurite reviste de specialitate. Cel mai adesea cu supratitlul Praful de pe scândură, mai întâi în acea Scena de bună calitate, editată sub conducerea regretatului Dumitru Solomon, mai apoi şi mai recent în revista „Teatrul azi”, condusă cu inteligenţă, aplomb şi spirit de sacrificiu de Florica Ichim.

Mai mult decât o frondă
Cartea a fost la origine o teză de doctorat. Nu ştiu dacă după scrierea şi susţinerea respectivei teze, Theodor Cristian Popescu a obţinut un doctorat ştiinţific sau unul profesional. Aşa după cum se prezintă în volum, lucrarea l-ar fi îndreptăţit fie la unul, fie la altul. E o lucrare caracterizată prin rigoare, are referinţe, note, bibliografie, se individualizează prin anvergură teoretică.

Pe de altă parte, autorul ei s-a folosit cu rost de experienţa lui nemijlocită pe tărâmul teatrului a cărui istorie românească îşi propune să o reconstituie (a fost chiar directorul unei companii cu nume misterios 777, aş putea spune că i-a fost chiar patron).

S-a slujit şi de experienţa lui canadiană. Theodor Cristian Popescu mai are avantajul de a fi lucrat mult şi adesea cu succes în teatrele de stat, de repertoriu, aşadar le cunoaşte în egală măsură hibele, dar şi părţile bune.

Problemele, dar şi relativul confort pe care îl asigură ele creatorilor. „Surplus de oameni sau surplus de idei” e, aşadar, până la un punct o carte-confesiune, nu şi o carte egolatră. Dă seama despre dificultăţi, dar nu se transformă într-un lamento. Nu pretinde că totul ar fi posibil numai şi numai în spaţiul teatrului independent.

Nu operează cu verdicte maniheiste. Arată onest şi ceea ce este imposibil atunci când alegi să fii independent, adică să te lupţi cu imposibilul. Din felurite motive. De la structuri şi modalităţi de organizare şi finanţare până la mentalităţi. Unele ţinând de conservatorismul specific românilor, altora de conservatorismul specific breslei.

Theodor Cristian Popescu nu susţine nici că în teatrele de stat, şi mai cu seamă în Naţionale, totul ar fi osificat, rău, bătrânicios, anchilozat. Văd în aceasta, în primul rând, o dovadă de bun simţ. Lucru din ce în ce mai rar în societatea românească şi fiindcă, după cum bine ştim încă de la Shakespeare, teatrul este oglinda lumii, rar şi în instituţiile de spectacol din România.

Mulţi fiind aceia care acoperă de ocări, cu surplus de venin şi cu deficit de argumente teatrele de stat în care au lucrat, în care au revenit ori în care îşi doresc să revină. Şi o fac la prima invitaţie în acest sens.

Cartea lui Theodor Cristian Popescu, asupra căreia îmi propun să revin într-o recenzie detaliată, mi se pare importantă, nu doar fiindcă reconstituie convingător şi documentat traseul mişcării independente din România. Ci şi deoarece explică de ce s-a născut ea, care îi sunt dominantele şi caracteristicile repertoriale, din ce categorii de creatori i-au fost ori îi sunt recrutaţi protagoniştii.

Şi, încă şi mai important, deoarece se apleacă şi asupra desluşirii specificităţilor de receptare pe care le incumbă un asemenea gen de teatru. În plus ne lămureşte de ce crede Theodor Cristian Popescu în mişcarea independentă. Şi crede nu doar din spirit de frondă.

Citind-o, ţi se reîntăreşte sentimentul că nu prea avem motive de îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul teatrului românesc. Oameni care să îi gândească şi să îi concretizeze evoluţiile viitoare sunt. Nu chiar în surplus, dar sunt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite