Regizorul Felix Alexa: „Trăind în România, am devenit mult mai cinic“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Felix
Alexa, alături de maldărele de dosare din spectacolul său. FOTO Eduard Enea
Felix Alexa, alături de maldărele de dosare din spectacolul său. FOTO Eduard Enea

Regizorul Felix Alexa spune că realitatea sufocantă de la noi l-a făcut să ţină cont de ea şi să o reflecte, cu cinism, în ultimul său spectacol, „Revizorul“ de Gogol, care a avut recent premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti.

O scenă invadată de maldăre de dosare, care ajung până sus de tot. În difuzoare răsună „Requiemul“ lui Mozart. La un moment dat, se aprind nişte faruri şi o maşină luxoasă vine încet spre public, printre coloanele groase de dosare. Este un BMW. Maşina se opreşte şi, în acordurile grandioase ale muzicii lui Mozart, începe să se decapoteze uşor-uşor. După ce plafonul intră cu eleganţă în zona portbagajului, un domn îmbuibat se dă jos din maşină. E primarul. Exact când se termină partea din „Requiem“, „Lacrimosa“, se aude, trântită, o portieră sănătoasă de BMW. Este scena de început a spectacolului „Revizorul“ montat de Felix Alexa la Teatrul Naţional din Bucureşti. O scenă de graţie, în care baletul BMW-ului de baron local pe „Requiemul“ lui Mozart spune foarte multe despre cum vor fi abordate lucrurile în spectacol. Şi, desigur, despre societatea românească de azi.

M-am întâlnit cu Felix Alexa la TNB şi am purtat discuţia următoare lângă decorurile din spectacolul său: maldărele de dosare, după care stătea ascuns un BMW, acoperit cu prelată.

 „Weekend Adevărul“: În Caietul-program al spectacolului, spui: „«Revizorul» este poate cel mai actual spectacol pe care l-am făcut vreodată“. Cum aşa?

Felix Alexa: M-am referit la faptul că actualitatea lui este imediată. Am făcut multe spectacole actuale, dar într-un sens mult mai subtil. De data aceasta, legătura cu realitatea e de-a dreptul violentă. În „Revizorul“, am încercat, pe de-o parte, să leg spectacolul de o realitate care este atât de prezentă încât ne sufocă (o vedem la televizor, în viaţa de zi cu zi, pe stradă) şi, pe de altă parte, am încercat să păstrez nivelul adânc uman şi chiar tragic al piesei. Aceasta a fost lupta mea principală cu textul lui Gogol – care e un text genial! Vedem, peste secole, că natura umană şi corupţia nu s-au schimbat. Piesa a avut un impact enorm şi în 1836, când a scris-o Gogol, şi în 1972, când a avut premiera spectacolul lui Pintilie, interzis de Ceauşescu. Acum, spectacolul meu nu mai e interzis de nimeni, dar toată lumea spune că l-a primit ca pe un pumn în plex. Asta, pentru că povestea de pe scenă nu numai că e foarte recognoscibilă, dar e la un nivel de analiză a structurii şi a reacţiilor umane care te înfioară. Am încercat să păstrez un echilibru între comedia foarte cinică, neagră, subtilă pe care a scris-o Gogol şi această raportare la realitate, pe care eu însă am văzut-o în modul cel mai profund, încercând să analizez structura intimă a corupţiei şi a funcţionărimii.

ÎNTRE ACTUAL ŞI TRAGIC

Replica aceea a primarului, adresându-se publicului, mi se pare cheia spectacolului: „De ce râdeţi? De voi râdeţi!“.
Exact! Aici am creat un moment special. Înainte de asta, primarul spune: „Cum am putut să fiu atât de idiot încât să-l cred revizor pe acest ţâşti-bâşti?“. Şi eu aprind uşor-uşor lumina-n sală şi, deodată, iluzia spectacolului şi bariera sală-scenă sunt anulate, iar publicul şi actorii devin una. În acest moment, în care toată iluzia teatrală este distrusă, primarul (jucat genial de Mihai Constantin!) se uită în sală, în ochii spectatorilor, şi le spune: „De ce râdeţi? De voi râdeţi!“.

Îţi pune oglinda în faţă.
Da. Şi, în plus, atunci personajul lui Mihai Constantin trece într-o zonă foarte tragică. În actul întâi, primarul mai are o replică: „Şi, atunci când iau mită, pe cuvântul meu că n-o fac cu ură!“. Există, deci, un tragism al acestei corupţii, o zonă patetică a funcţionărimii corupte. De altfel, în lumea lui Gogol nimic nu este până la capăt nici alb, nici negru. Acesta e un dat al marilor scriitori. Nimic nu e văzut cu limite stricte, lucrurile se amestecă. De-asta sunt momente în care acest primar corupt este de-a dreptul un personaj tragic la final.

Da, e abject şi tragic.
Exact! Abject şi tragic. Deşi aceşti doi termeni s-ar părea că nu se împacă, din punct de vedere teatral asta face Mihai Constantin în ultima scenă – este abject şi tragic în acelaşi timp. În „Revizorul“, avem de-a face cu o umanitate dezlănţuită. Dezlănţuită în toate sensurile: în corupţie, în suferinţă, în parvenitism, în dorinţa de a-şi bate joc. Am încercat să nu delimitez foarte clar toate aceste paliere, căci nu am vrut să fac un spectacol didactic. Când ceva e didactic şi explicit în teatru, e prost. Ca să formulez un paradox, am încercat, cu multă claritate, să construiesc ambigui¬tate în spectacol.

„SUNT O FIRE LUPTĂTOARE“

„Revizorul“ e o piesă scrisă în Rusia anului 1836, din care – iată – tu ai făcut cel mai actual spectacol al tău.
Am adus în zilele noastre inclusiv traducerea, la care am lucrat mult cu Maşa Dinescu. I-am spus Maşei cam cum vreau să fac spectacolul, ea a făcut o traducere, apoi am lucrat împreună. Nu am modificat lucruri fundamentale (de exemplu, am schimbat trăsură cu maşină). Nu au fost intervenţii de substanţă în textul lui Gogol. Limbajul e actualizat, dar e în spiritul textului originar. După ce am lucrat cu Maşa pe text, am făcut o versiune scenică, am operat nişte tăieturi, ca să-mi iasă structura spectacolului aşa cum l-am gândit eu. Am inventat nişte personaje (cum ar fi preotul sau cântăreaţa), am suprimat alte personaje (nişte negustori) şi am structurat totul pe aceşti doi mari poli, care sunt Hlestakov şi primarul, şi pe lumea din jurul lor. Este lumea oricărui oraş din România, cu structurile acestea mafiote. Acest spectacol vine acum, când societatea românească e ca în Vrancea. Adică au avut loc mai multe cutremure, dar aşteptăm unul mare. În fine, referindu-mă strict la teatru acum, simt că e nevoie de o schimbare majoră. Sunt multe lucruri care se cer schimbate – şi din punct de vedere organizatoric, şi din punct de vedere uman, şi al pasiunii care începe să dispară în teatru, al faptului că sistemul e închis, birocratic. Din punctul acesta de vedere, poate că acest spectacol va face să se rupă ceva din structura birocraţiei româneşti.

În „Revizorul“, toate personajele sunt putrede, toţi sunt iremediabil pierduţi. Gogol nu-ţi oferă nicio speranţă. Aşa e acum situaţia? Nu mai avem nicio speranţă?
Ba da. Simplul fapt că ne gândim că ne vedem imaginea în oglindă spune că mai suntem conştienţi de ceva. Eu sunt o fire luptătoare. Cred că există speranţă, dar că nu trebuie să stăm pasivi, să aşteptăm.  Pentru speranţa aceea, trebuie să luptăm – fiecare cu mijloacele lui – şi să nu fim resemnaţi. Cred că resemnarea e una dintre dramele pe care noi, românii, le trăim acum. Toată lumea e resemnată, toată lumea crede că nu mai avem ce face şi zice: „Asta e!“. Sau ţi se spune: „Nu ştii cum e în România?“. Repetiţiile pentru acest spectacol le-am făcut în plin şantier, înconjuraţi de pickhammere. Actorii repetau cu măşti pe faţă, că uneori aerul era irespirabil. Le spuneam că toată acea tensiune pe care o trăiam la repetiţii trebuie să apară în spectacol, să se convertească în tensiune dramatică. Din fericire, am reuşit să transform haosul din jurul meu în haosul bine controlat din spectacol.

Cum ai spus şi tu, piesa are două personaje principale: primarul, baronul local de astăzi, şi mitomanul, falsul revizor.
Da, numai că, în spectacolul meu primarul nu este doar un baron local, căci am încercat să-i dau şi dimensiunea aceasta umană, tragică.

Da, tragismul de la final.
Tragismul pe care personajele politice din lumea reală nu-l prea au nici măcar la final. Culmea e că personajele de pe scenă, din spectacolul meu cu „Revizorul“, sunt uneori mult mai dense, mai carnale şi mai umane decât politicienii noştri. Asta e drama! Asta e, de fapt, drama noastră.

Tu ai montat şi Caragiale. E mai actual „Revizorul“ decât „O noapte furtunoasă“?
Se împlinesc 11 ani de când am avut premiera cu „O noapte furtunoasă“ şi s-au jucat de atunci peste 100 de spectacole. În 2002, când am montat acel spectacol, toată lumea a zis că e un Caragiale revoluţionar, că nu păstra tradiţia de românizare a lui Caragiale. Eu îl făcusem pe valsuri de Strauss, cu o lume mult mai subtilă şi mai evanescentă decât până atunci. Timp de 11 ani, trăind în România, am devenit mult mai cinic. Şi, iată, l-am adus pe Gogol în România de azi, cu un plus de umor negru şi de cinism faţă de ce făcusem în „O noapte furtunoasă“.

Marius Manole

Marius Manole, în rolul lui Ivan Hlestakov, falsul revizor din spectacolul lui Felix Alexa. Foto: Tudor Predescu

„Din fericire, în teatru încă mai lucrezi cu senzaţiile oamenilor“

Povesteşte-mi, te rog, despre actorul tău fetiş, Marius Manole.
Acum exact 10 ani, în 2003, l-am văzut pe Marius într-un spectacol de la Brăila. Eu începeam repetiţiile, la Bucureşti, cu „Visul unei nopţi de vară“ de Shakespeare, şi căutam un actor pentru Puck. Dinu Săraru, care era director la Teatrul Naţional pe vremea aceea, mi-a zis: „Felix, poţi să iei ce actor vrei, de la orice teatru, să fie un actor important, un nume mare!“. Şi eu, după ce am văzut spectacolul acela cu un actor complet necunoscut de la Brăila, m-am dus la Săraru şi i-am spus că am găsit un băiat, Marius Manole. „Nu am auzit în viaţa mea de el“, mi-a zis Săraru. „Nu contează, eu vreau să-l iau pe el. Cred că o să fie foarte bun“, i-am zis. Manole era de o pasiune pentru teatru şi de o seriozitate extraordinară la repetiţii. Am lucrat excelent cu el încă de la primul rol. Iar Săraru, după vizionarea spectacolului mi-a zis: „Ai avut dreptate. Ăsta e cel mai bun din spectacol“. „Angajaţi-l!“, i-am zis eu.  Şi l-a angajat. Adevărul e că ţineam mult ca Marius să vină în Bucureşti, era nevoie de un actor ca el. Am simţit  instinctiv că e un actor cu care mă înţeleg foarte bine şi gândim meseria asta la fel. Acum, după zece spectacole făcute împreună („Revizorul“ e chiar al zecelea în zece ani!), de multe ori încep o indicaţie şi nu trebuie s-o duc până la capăt, că Marius zice imediat: „Am înţeles ce vrei să spui! Aşa facem!“. Deci ne ştim atât de bine, încât, în comunicarea noastră, nu e nevoie să verbalizăm gândurile până la capăt. Spectacolele pe care le-am făcut împreună (şi „Visul unei nopţi de vară“, şi „Chip de foc“, şi „În rolul victimei“, şi „Livada de vişini“, şi „Însemnările unui nebun“, şi „Revizorul“, acum) au însemnat etape importante şi pentru mine, şi pentru el. Marius e un actor excepţional: în acelaşi timp, e foarte inteligent scenic, dar reacţionează şi din instinct, ca un animal. Aceste două lucruri, care aparent sunt în opoziţie, funcţionează la el foarte bine împreună. Să nu mai vorbim de plastica extraordinară a mişcărilor pe care le poate face uneori – acrobaţii în toată regula! Cred că e important, ca regizor, să găseşti un actor cu care să poţi să duci căutările teatrale în zone mai puţin umblate, mai ascunse. Şi, de fiecare dată, şi eu, şi el găsim ceva nou. Iar încrederea reciprocă este esenţială. În concluzie, e o colaborare care ne-a îmbogăţit uman şi profesional pe amândoi şi sper să fie aşa şi în continuare.

CUM SE CRESC MARII ACTORI

Marius Manole joacă şi-n multe spectacole la ora actuală...
Părerea mea e că totuşi trebuie să aibă grijă să nu joace excesiv de mult, să nu se stoarcă. Există riscul să nu mai fie proaspăt. Liviu Ciulei făcea lucrul acesta extraordinar la Teatrul Bulandra – creştea actori. Rebengiuc mi-a povestit cum Ciulei avea grijă să-i dea, în timp, roluri de factură diferită. O dată l-a distribuit în „Un tramvai numit dorinţă“, altă dată în „Lungul drum al zilei către noapte“, şi tot aşa. Un actor important se creşte şi cu roluri importante din zone diferite. Eu asta am încercat să fac cu Marius Manole şi am evoluat împreună ca artişti. Suntem prieteni şi comunicăm într-un sens profund, pentru noi teatrul e un fel de a trai.

image

Cu Mihai Constantin cum ai lucrat?
A fost pentru prima dată, în spectacolul acesta, când am lucrat cu Mihai Constantin. Am avut o mare bucurie. Mihai este un actor extrem de sensibil. Îşi ascunde foarte bine sensibilitatea după manifestări fruste, care pot să-i inhibe pe mulţi. Mi-a plăcut enorm de el ca actor! Mihai face parte din categoria rară de actori cu instinct şi nuanţe inepuizabile. Mircea Dinescu, după ce a văzut spectacolul, i-a zis: „Mihai, m-am gândit în timpul spectacolului cine e mai bun, tu sau taică-tău“. Acesta a fost un compliment extraordinar, având în vedere ce mare actor a fost George Constantin! Îmi place să lucrez cu actori buni şi unul dintre motivele pentru care fac teatru e că am ocazia, pe lângă spectacolul pe care-l construiesc, să mă îmbogăţesc uman alături de oameni interesanţi.

Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care faci teatru. Care sunt celelalte?
N-am ştiut multă vreme să răspund la întrebarea „de ce fac teatru?“. Acum cred că fac teatru ca să pot să mă izolez de lumea aceasta, care de multe ori nu-mi place. Nu-mi plac mediocritatea şi superficialitatea lumii în care trăim acum. Ea devine o lume a comunicării excesive, prin aceste gadgeturi electronice, şi promovează o legătură complet falsă  între oameni. Asta mă sperie. Legătura profundă între oameni, umană şi senzorială, a început să piară. Din fericire, teatrul a rămas o artă în care încă mai lucrezi cu senzaţiile oamenilor. Şi asta mă fascinează.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite