Femei, psihoze, tăcere şi Facebook, pe scenele Festivalului Undercloud

Ionuţ Grama, Florina Gleznea, Mihaela Popa şi Bogdan Talaşman                                                              Fotografii: facebook/undercloudfestival

Au trecut cinci zile de la debutul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Independent Undercloud. Spectacolele de excepţie au umplut sălile, printre acestea numărându-se şi reprezentaţiile: „O femeie singură”, „Psycho”, dar şi spectacolele-lectură „Teoria tăcerii” şi „Facebook”.

În prima zi a Festivalului Internaţional de Teatru Independent Undercloud  între spectacolele care au avut loc a fost şi  „O femeie singură”, după textul a doi celebri dramaturgi italieni, Dario Fo şi Franca Rame, în regia lui Daniel Grigore-Simion şi cu actriţa Andreea Bibiri.

Cei doi dramaturgi, în special Dario Fo, sunt renumiţi pentru textele lor cu o puternică încărcătură politică şi socială. Fo a scris peste 70 de piese de teatru, lucrările sale sunt traduse în peste 30 de limbi şi este câştigător al premiului Nobel pentru Literatură.

În spectacolul care a avut loc marţi pe una dintre scenele de la ArCub, Andreea Bibiri a fost, timp de aproape două ore, cea mai singură dintre femei, acea femeie înconjurată de mulţi, dar de niciunul care să o vadă ca pe un om, nici chiar de către cel care, probabil, chiar o iubeşte. Bibiri a avut o performanţă care a făcut sala să râdă în hohote, mai ales datorită interacţiunii dinamice cu publicul, dar şi datorită mimicii şi expresiilor sale dominate de priviri adânci în ochii celor din public.

Maria, personajul lui Bibiri, este genul de femeie de care se îndrăgostesc toţi bărbaţii, dar care nu ştie nimic despre dragoste, decât faptul că nu o trăieşte. Maria locuieşte în casă alături de soţul său care o bate şi care o tratează ca pe un simplu obiect sexual, alături de socrul său libidinos şi de copilul ei pe care, mai tot timpul, îl lasă să doarmă. Acestora li se adaugă doi, sau mai mulţi, obsedaţi sexual, care, fie o sună şi gâfâie în telefon, fie o pândesc de la geam.

One woman show-ul prezintă, printr-o lupă acoperită de o peliculă de umor negru, situaţia tragică prin care trec foarte multe femei, a căror viaţă le este luată din posesie şi dictată de bărbaţii cu care locuiesc. Maria este captivă la propriu, fiind tot timpul încuiată în casă, pentru că soţul ei nu suportă să o privească şi alţi bărbaţi.

Schimbarea vine odată cu decizia accept,ată de soţ ca Maria să ia cursuri de engleză, moment în care, în casă pătrunde cineva din exterior, un tânăr străin cu care va avea o idilă, o aventură. Andreea Bibiri a reuşit să creeze un personaj plin de vitalitate, însă fără a îi şterge vreo clipă vulnerabilitatea sau ipostaza dureroasă în care se află, plimbând publicul într-un carusel de emoţii, de la râs la plâns.

Durerea şi disperarea Mariei ating cote atât de înalte încât, la un moment dat, nu îl mai suportă nici pe tânărul de care este îndrăgostită şi care, la rândul său, este şi el îndrăgostit de ea. O viaţă atât de amară în care tot timpul, toată lumea vrea să o atingă, să o bată sau să o învinuiască, aduce femeia în ipostaza de a-şi dori doar singurătate şi linişte.

Andreea Bibiri, „o femeie singură”, şi Daniel Grigore-Simion, regizor, fac echipă bună pe textul celor doi dramaturgi italieni, prezentând un manifest plin de umor negru şi de exasperare, în care există doar situaţia femeii şi doar vocea ei cu perspectivele ei conform cărora nu are sens să meargă la poliţie sau să încerce să fuge- iar Bibiri s-a imersat în situaţia acesteia, captivând publicul, uneori chiar intimidându-l cu întrebări incomode, dar puse într-un fel plin de farmec.  

Zâmbete şi fiori

„Psycho”, regizat de Iris Spiridon, este un spectacol curajos care introduce publicul într-o atmosferă intimă, pe alocuri cu un oarecare iz de complicitate, cu toate că situaţia persoajului principal, Norman Bates, nu este deloc normală. Este un spectacol curajos, pentru că este creat după un scenariu de film foarte cunoscut, pelicula cu acelaşi nume, din 1960, a americanuluil Hitchcock, iar acest lucru presupune o anumită presiune cauzată de aşteptările oamenilor şi de raportarea la un simbol atât de mare precum Hitchcock.

Iris Spiridon şi actorii din distribuţie au reuşit însă să creeze un „Psycho” care a răspuns aşteptărilor celor din public, cel mai probabil chiar depăşindu-le, un spectacol care nu imită Hitchcock- căci acesta ar fi unul dintre riscuri- ci un spectcol cu o semnătură proprie clară.

Istvan Teglas şi Vlad Bîrzan l-au portretizat pe celebrul Norman Bates şi pe alter-ego-ul acestuia, un criminal psihopat cu dublă-triplă personalitate. Interacţiunea dintre cei doi a fost una într-atât de familiară, firească şi nefirească în acelaşi timp, transmiţând un sentiment de nelinişte şi, contribuind totodată la formarea unor scene care dădeau senzaţia de film privit la cinema- un adevărat omagiu adus regizorului american.

Teglas a blocat pur şi simplu publicul: o dată cu vocea sa, apoi cu interpretarea sa care a sedus şi a înfiorat în acelaşi timp, iar mai apoi, cu un zâmbet final care a lăsat audienţa rânjind după modelul celui din faţă, convins să imite palid gestul datorită uimirii în faţa unui asemenea talent.  Actorul a fost un Norman Bates din cap până în picioare, din profil, din faţă, din spate, din orice unghi.

Spectacolul-film a fost completat de Ioana Mărcoiu, Răzvan Krem Alexe şi Ghighi Eftimie, intraţi în rolurile investigatorilor, ale celor care descoperă macabrul secret al lui Norman, Interacţiunile investigatori-Norman născând uneori scene de umor.

„Psycho-ul” regizat de Spiridon este ca o metodă prin care ajungi să te cunoşti pe tine însuţi, căci te face uneori, să nu ţi se pară că e ceva atât fundamental în neregulă cu Bates. Apare, aşadar, un conflict între raţiunea sănătoasă a spectatorului şi pasiunea lui potentă, însoţită de conştientizarea că nu putem ştii de ce lucruri suntem capabili când iubim. Chiar şi siguranţa în acest sens, este doar una aparentă.

Naşul Undercloud şi în câte feluri se poate tăcea

Sâmbătă dimineaţă a avut loc spectacolul-lectură, „Teoria tăcerii”, după cartea scriitorului Iulian Tănase, în regia Marianei Cămărăşan. Din distribuţie au făcut parte: Mihaela Popa, Ionuţ Grama Florina Gleznea şi Bogdan Talaşman care au tăcut şi au vorbit cu măsură, recitând fragmente din cele 173 de tăceri ale lui Tănase.

Emoţia provocată de condeiul scriitorului şi de interpretările şi privirile celor care au interpretat textele a fost puternică, iar efectul a fost că audienţa a amuţit, a învăţat să tacă pentru sine şi să se simtă bine, cufundată în nostalgia unor poveşti de când „am 12 ani”. Autorul textelor a spus despre scrierea volumului că a fost un autodemers terapeutic explicit, lucru valabil şi pentru publiculi care a asistat la spectacol.

Despre spectacolul după cartea lui Iulian Tănase nu se poate decât tăcea, restul fiind doar emoţie.

„... Am scris 16 fragmente, plus o introducere... M-am întors acolo, pentru că prezentul nu arăta prea bine şi încercam să rezolv ceva, şi primele fragmente le-am scris aşa, în hohote de plâns…”, a spus Iulian Tănase după spectacol.

„Noi am selectat în momentul ăsta poveştile, mai ales poveştile din această carte, dar sunt foarte foarte frumoase referinţele din acele bucăţi pe care le numesc teoriile. Sunt mai mult decât teorii- părţile acelea foarte scurte care sunt cu trimiteri importante legate de tăcere. Ne-a cucerit pe toţi povestea cu <<am 12 ani>>”, a explicat Mariana Cămărăşan.

La finalul spectacolului, regizoarea şi iniţiatoarea Undercloud, Chris Simion-Mercurian a povestit cât de impresionaţi au fost ea şi cei din echipă de „Teoria tăcerii”, atât de mult, încât un spectacol devenise o necesitate. De asemenea, aceasta a povestit despre prima ediţie a evenimentului, dezvăluind că Iulian Tănase este cel care i-a dat festivalului denumirea de ”Undercloud”. Aşadar, scriitorul este „naşul” festivalului.

„Intenţia asta e, să îi faci pe oameni să râdă şi să plângă, altfel, dacă nu îi emoţionezi prin ceea ce faci. Iar dacă scrii, ce sens mai are să şi publici? Dacă nu reuşeşti să transmiţi? De fapt asta este miza”, a mai spus scriitorul.

Taximetrişti, stewardese, statusuri

Un al doilea spectacol-lectură, „Facebook”, a avut loc duminică, protagonistul fiind de această dată, actorul Vlad Logigan. Acesta a citit cu multă dedicare, o serie de texte scrise de el, majoritatea, dacă nu toate, statusuri pe care le-a postat, de-a lungul timpului, pe facebook.

Logigan a captivat pur şi simplu publicul cu naturaleţea sa, cu explicaţiile adiacente textelor pe care le-a citit şi mai ales cu un stil de comedie plin de inocenţă.

„Facebook” s-a simţit ca un spectacol de stand-up comedy, în care nu există glumă ratată sau deplasată, Logigan căpătând la măsuţa de pe scenă alura unui şcolar pe care nu ai cum să te superi (oricum, nu ai fi avut de ce).Reuşita spectacolului a fost cu atât mai evidentă cu cât, deşi a depăşit limita de o oră, mulţi din sală, dintre cei care aveau bilete la un alt spectacol, au preferat să rămână până Logigan a decis să încheie.

„Mi-ar plăcea ca la zborurile interne, stewardesele/stewarzii să vorbească cu accentul regiunii spre care merg. spre moldova cu accent moldovenesc, zbor spre ardeal? să-mi vorbească cu accent ardelenesc, spre craiova oltenesc, iar spre bucureşti, cu greseli gramaticale”- din statusurile lui Logigan.

De la glume cu taximetrişti posaci, glumeţi, care îl fac „nu prea frumos”, care îl ceartă pentru comenzi, până la cele cu stewardese care îl aşează lângă uşa de urgenţă şi îi explică cum să salveze oamenii din avion în caz de prăbuşire, ca şi cum acest lucru s-ar întâmpla zilnic, Logigan are glume la care râzi în hohote, dar şi povestiri care îţi aduc aminte că trebuie să zâmbeşti pentru că ai de ce, pentru că nu îţi dai seama sau pentru că, pur şi simplu, ai uitat.

Undercloud continuă până pe 31 august, iar programul poate fi consultat aici.