FITS 2021. Curajul de a spera

Nu mai e nici o îndoială, trăim vremuri în care cei care nu deznădăjduiesc, speră. Cu curaj. Şi cu miză. Pentru lumea teatrală, artistică în general, curajul acesta se numeşte în aceste zile FITS, Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu care şi-a pus în deviză acest cuvânt, alături de construim şi împreună.

Ce-i drept solidaritatea, comunicarea reprezintă raţiunea însăşi de a fi a artelor, şi s-a văzut asta în lunile din urmă când muzele erau cât pe ce să tacă. În verticalitatea cerută omului chiar şi sub ameninţarea morţii ne-a îndemnat să credem Constantin Chiriac, directorul festivalului, prin sonetul shakespearean rostit drept bun venit.

Cu un ochi la ştirile din Afganistan şi cu altul/altele la evenimentele din festival sperăm-speră da, teatrul, să facă faţă o dată în plus ameninţărilor sub care stă astăzi planeta. E acesta spiritul timpului? Despre Teatru şi spiritul vremii se întreabă şi George Banu în recenta lui carte apărută la editura Junimea şi re-lansată la Sibiu. 

Într-un prezent incert tulburat de nesiguranţă, violenţă, nedreptăţi de tot felul în care inconştienţa stă faţă-n faţă cu responsabilitatea celor care îndrăznesc să privească lucid, realitatea a reprezentat dintotdeauna misiunea artelor de for public, a teatrului, şi asta caută să ne arate de când există FITS. Astăzi, mai mult ca oricând parcă, fiindcă luându-şi inima în dinţi organizatorii, la fel de mulţi şi entuziaşti ca altădată (şi avem aici în vedere mai ales industria voluntariatului dezvoltată la Sibiu), dar şi cei care au încercat să li se alăture, administratorii culturali, patroni de antreprize importante, bancheri, ambasadori, toţi vechii şi mai noii prieteni, pun umărul la construirea celei mai grele ediţii - ediţia de pandemie. Marcaţi cu brăţări care atestă imunizarea, aşezaţi cuminţi în fotolii, cu distanţare şi maximă prudenţă, spectatorii încearcă să se simtă ca odinioară şi să pună umărul la reconstruirea speranţei în teatru, în ziua de mâine, pe care ce-i drept, cei mai mulţi nu îndrăznesc să o privească.

Începând cu soarta teatrului. Şi nu doar pentru că e pandemie şi existenţa îi e ameninţată, ci pur şi simplu pentru că timpul i-a schimbat pe nesimţite paradigma, condiţia. 

O temă la care meditează cu umor şi viziune spectacolul admirabil Cavalerul înflăcărat, o fantezie plină de surprize a regizorului britanic Decland Donnellan împreună cu trupa teatrului moscovit. Poveştile anacronice spuse uneori pe scenă intersectate de o realitate adesea contrariantă pot transforma relaţia cu publicul într-una contondentă, improprie dialogului. Măria sa publicul! Iată una dintre atâtea alte sintagme pe care teatrul de azi sub semnul spiritului liber al vremii e dator să o reconsidere. Pentru generaţia Alexandrei Badea regizoarea de succes care revine periodic de la Paris pentru a face spectacole cu şi despre tânăra generaţie, ca şi pentru colegul ei de exil Eugen Jebeleanu teatrul e despre vulnerabilităţile omului contemporan, despre fragilizarea condiţiei resimţită de o generaţie ce pare dezarmată în faţa unei mari neînţelegeri mondiale ce ameninţă cu eşecul mult trâmbiţata globalizare. În spectacolele lor etniile, naţionalităţile, diversităţile îşi dau mâna chemând cu flori pe scenă la solidaritate.

Albe, ca în spectacolul De partea cealaltă a lumii, ca simbol al păcii, roşii, sângerii, ca în Itinerarii, spectacolul despre micile / mari drame ale unei generaţii. Vrând-nevrând ne întoarcem cu gândul la anii 60-70, când alte flori (flower-power) ispiteau cu exodul tinerii debusolaţi ai Vestului la care Estul comunist privea cu speranţă. Dar la Sibiu, mai există în acest zile şi culorile vii din penajul polinezienilor care au invadat cu tobele lor străzile şi zborul acrobaţilor spectacolelor de circ, artificiile, muzica, mai nouă sau mai veche, spectacolele flamenco, Pergolesi şi perucile aurii din La serva padrona, spectacolul Operei din Timişoara, într-un cuvânt un concert al artelor care deşi împuţinate în acest an de pandemie ţin cu curaj steagul speranţei.

Unii privesc spre a-şi lua energia în trecut (multe cărţi de memorii şi reflexii personale), alţii îşi savurează celebritatea dimpreună cu publicul revenit pentru a câta oară? la Faust (afişul desfăşoară o adevărată gală a spectacolelor lui Silviu Purcărete) şi cei mai mulţi - teatrele din ţară - se bucură că au încăput pe lista scurtă a directorului pentru a fi văzuţi, aplaudaţi. Mai e şi online-ul de unde ne ispitesc spectacolele antologice ale lui Lev Dodin şi stau la rând live pentru a fi celebraţi pe cunoscuta Aleea sibiană unde mai sunt destule căsuţe în aşteptare, regizorul Jan Lawers şi actriţa Charlotte Rampling pe care am revăzut-o serile trecute la o televiziune care a reprogramat inspirat filmul lui Nae Caranfil, Asfalt tango. 

Vom avea ce scrie şi ce comenta în zilele următoare şi mai apoi, rememorând evenimentele de la Sibiu, cu zecile, dintr-un program doldora de idei, proiecte, realizări- indoor şi outdoor-, uneori împotriva unei realităţi tot mai potrivnice pe care fiecare o evaluează potrivit naturii personale şi educaţiei (vezi proba măştii şi a vaccinului). Dar n-a fost lupta condiţia omului dintotdeauna? Şi adaptarea, lecţie pe care Festivalul de la Sibiu a învăţat-o din mers, oferindu-ne prin programul Scena digitală, proiect premiat de curând la Galele Uniter, cea mai palpabilă probă a speranţei împlinite.