FNT 2021: Conferinţa iraniană sau despre locul omului în univers

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
conferinta iraniana

Sunt momente când lumea din jur şi viaţa devin aproape imposibil de suportat. Şi când ne-ar plăcea să uităm de misiunea istorică a teatrului. Reală sau doar închipuită de cei care i se dedică. Ne dorim în acele clipe mai degrabă spectacole euforice, evanescente, ceva care să compenseze prin frumuseţea artei urâtul din jur. Muzica răspunde cel mai bine acestei dorinţe şi foarte rar teatrul.

Pentru că limita între grav şi uşor, superficial şi profund e mai greu de păstrat pe scenă, unde în lumina reflectoarelor sclipeşte atât inteligenţa, cât şi prostia. Sunt spectacole care ne scot însă din această dilemă, declarându-se fără echivoc pentru idei, pentru dezbatere, pentru politică şi atunci, poate atunci ne simţim busculaţi în lehamitea noastră şi poate trecem fără să vrem de partea spectatorului provocat să se simtă important, implicat în treaba teatrului. A celui care-şi asumă acest rol.

Printre spectacolele mai direct implicate în dezbaterea publică a unor probleme la zi prezentate la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia 2021, unul singur a convins pe deplin, declarându-se tranşant încă din titlu de partea teatrului politic: Conferinţa iraniană, în regia lui Bobi Pricop, tânărul care a luat startul spre toate podiumurile. (De altfel, la Sibiu i s-a acordat premiul de regie în cadrul ceremoniei de premiere a participanţilor supranumită şi seara celebrităţilor).

Conferinţa iraniană, piesa dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev, aleasă de regizor şi tradusă ca de obicei excelent de Raluca Rădulescu, a cucerit, se vede, trupa din linia întâi a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, care s-a investit exemplar în spectacol. A apărut pe scenă sobră, dar relaxată, ocupând scaunele aşezate în semicerc în faţa publicului oarecum deconcertat la vederea conclavului de conferenţiari, universitari, personaje de seamă din rândul teologilor, oamenilor de ştiinţă şi artă, activiştilor sociali sau jurnaliştilor prezentaţi ca atare de gazda de la Universitatea din Copenhaga, alias actorul Adrian Matioc. Pereţii scenei acoperiţi de un covor vegetal ireal, de basm (scenografia Oana Micu), luminat în pas cu stranietatea atmosferei ce se instala, aminteau însă că suntem totuşi la teatru. Dar microfonul din centrul scenei? Aici vor păşi, pe rând, cei prezenţi începând cu moderatorul, care anunţă locul şi cadrul acţiunii: oraşul Aarhus din Danemarca, ţara unde se spune că trăiesc cei mai fericiţi oameni din lume. Danemarca lui Hamlet, invocat de Vîrîpaev ca motto al textului său cu celebra replică: Danemarca e o închisoare. Mutată în fiinţa noastră, închisoarea prinţului danez va servi drept cadru de referinţă pentru dezbaterea amintită, care nu e, cum vom vedea, nici doar a Danemarcei, nici doar a Iranului, ci a lumii întregi. Anticipând concluzia, tema de referinţă va fi despre tradiţionalismul religios versus raţionalismul umanist, formulat plastic ca războiul dintre Allah şi Coca-Cola. Faţă în faţă cu problema, cei de faţă îşi vor expune doctrinar părerea, iar noi, spectatorii, vom afla pe parcurs, gradat, ca la Vîrîpaev, ce-i leagă sau desparte ideologic sau biografic pe cei din faţa noastră. De mână cu autorul, Bobi Pricop ţine spectacolul în mână cu fermitate de la început până la sfârşit.

Primul vine la microfon un activist în mişcarea Islamul european (Florin Coşuleţ), care incriminează principiul lui a vrea şi a primi care guvernează Occidentul (toată viaţa mea, în fiecare secundă vreau să primesc). Îi opune sau adaugă nevoia de a da înapoi şi, în final, de a-i da înapoi lui Dumnezeu ceea ce el vrea de la noi.

Intervenţia profesorului de teologie şi filozofie Oliver (Adrian Neacşu) care urmează se învârte în jurul problemei experienţei cunoaşterii lui Dumnezeu, a Divinităţii, prin revelaţie. (Există mereu ceva mai important decât ce vedem în jur. Acesta e principiul esenţial al conştiinţei religioase). Concluzia teologului e însă descumpănitoare: Viziunea asupra lumii a unei părţi din populaţia globului nu e compatibilă cu democraţia. Înainte de a-i salva de regimurile totalitare să înţelegem cum trăiesc aceste popoare.

Navigând printre multele puncte de vedere pe această temă (exemplară documentarea), dramaturgul fabrică drept replică un personaj cu experienţe traumatizante în materie de biserică (a fost hărţuit de copil). Rebarbativ, cu alura raţionalistului pragmatic, politologul Thomsen (George Scurtea) sare ca ars: de ce să fie necesară prezenţa lui Dumnezeu, am înnebunit cu toţii.

conferinta iraniana

I se alătură o combatantă cam populistă, Astrid, a cărei vehemenţă susţinută convingător de Ofelia Popii se sprijină pe argumente statistice, cum îi stă bine jurnalistei premiate cu Pulitzer, dar care are tonul materialelor de propagandă. Obiectivitatea ei e umbrită şi de o experienţă personală, fiind una dintre victimele terorismului, ostatică în Irak pe vremea lui Saddam Hussein. În schimb, teoria despre om e mai ceva ca la Gorki (vă amintiţi, omul, ce minunat sună acest cuvânt). Omul e om, fiinţă vie, raţională, liberă şi are de la naştere, evident, independent de sex, rasă etc., drepturi universale. Jocul actriţei, subtil, cu du-te-vino, e pe cale să păcălească. Aşa încât intervenţia teologului, pentru a stabili diferenţa între informaţie şi cunoaştere, pe fondul manipulării prin informaţie de azi, dintre dreptul la viaţă şi pedeapsa cu moartea practicată de unele popoare, o cam pune în dificultate pe combatantă.

Un discurs lacrimogen, al preşedintei unei organizaţii de caritate, obligatoriu soţie de ministru, despre secretul fericirii de pe feţele săracilor din Peru, susţinut cu patos deliberat de Diana Văcaru-Lazăr, aprinde discuţia despre lipsa de spiritualitate a bogaţilor şi viaţa interioară a săracilor. Rebarbativul Magnus Thompson sare din nou: Ce contează că ruşii sunt un popor spiritual, Rusia are cea mai mare rată de alcoolism, corupţie, violenţă, copii abandonaţi... Germania cea lipsită de spiritualitate a primit un milion de migranţi... aceste popoare spirituale ne ucid pe noi, europenii nespirituali.

Şi dacă nu era de ajuns, confuzia punctelor de vedere se adânceşte cu intervenţia pe muchie de ironie a flegmaticului scriitor Jansen, personaj potrivit mănuşă actorului Marius Turdean, care face aici un joc de-a şoarecele şi pisica şi cu jurnalista de mai înainte, despre care aflăm că i-a fost soţie. Vîrîpaev ştie ca nimeni altul să introducă în atâta epică şi vorbe un suspans, astfel că ceea ce părea dezbatere politică seacă dobândeşte carne şi identitate, se umanizează trecând prin vieţile personajelor care îşi asumă aici poziţii oficiale. Spectacolul devine pasionant prin implicarea celor doi redutabili actori care-şi aruncă replicile cu aplomb discret filtrat. Teoria lui Jansen dă drept la replică rolului conjuncturii în viaţa şi istoria lumii: Viaţa e o combinaţie haotică de circumstanţe. Dreptul la viaţă nu stă în mâinile omului. Şi din nou alunecăm pe nisipuri mişcătoare. Cine are dreptate? Toţi? Niciunul? Dacă adevărul se împarte după cum spun şi filozofii, ce rost mai are să-l căutăm? Cine e vinovat de ce se întâmplă în Siria?, întreabă retoric scriitorul şi-şi răspunde cu o butadă, foarte răspândită de altfel: Depinde ce presă citeşte.

Cine a fost vinovat ne putem gândi şi noi, auzind de la scriitor povestea fiului care s-a sinucis la 18 ani şi că era homosexual.

Şi ce-i mai rămâne pastorului protestant introdus acum, poate cam târziu, de autor să ne spună. Dacă sensul vieţii este o enigmă, dacă adevărul e inaccesibil, dacă nu putem alege nici când, nici cum ne naştem sau să murim? Ce mai rămâne de făcut şi de spus?

Cu vocea stinsă, parcă timorat, Vecsei Pal, pastorul care a interzis concertul punkiştilor în biserică, îşi rosteşte predica: Fiecare are locul şi propria predestinare, dar noi ne-am pierdut minţile şi ne-am transformat viaţa într-o abstracţie... de teama de a nu încălca dreptul cuiva suntem gata să zicem rece la fierbinte... am ajuns să spunem că omul are alte scopuri decât acela de a fi Om. Iar scopul şi predestinarea omului sunt Dumnezeu... Adevărul nu e subiect de conferinţă. E ceva cu care te contopeşti, aspiri spre el şi îl primeşti, încheie el.

Şi parcă pentru a epuiza toate căile, dramaturgul cheamă în ajutor arta, cunoaşterea artistică, după ce am aflat mai înainte cum e cu genele, cu tradiţiile culturale, cu calea bisericii. Iar regizorul are inspiraţia să-l convoace la masa dezbaterii, prin Skype, în rolul unui celebru dirijor de 90 de ani, pe însuşi Victor Rebengiuc, decanul de vârstă al actorilor, personajul civic cu opinii respectate. Într-un monolog echilibrat, personajul lui Victor Rebengiuc, căruia actorul îi conferă greutatea necesară, face în final teoria mitului, a cunoaşterii mitice: Realitatea stă ascunsă în mit... Iisus, Zeus, Apollo, Buddha sunt o realitate mitică... Viaţa laică e o iluzie a vieţii, o imitaţie... Sintagma libertatea omului, spune artistul, e de a se elibera de el însuşi... Ce sens mai au toleranţa, libertatea individului, evoluţia speciei? Doar confortul tău personal, zice maestrul cu tonul suficient al fatalismului liniştitor.

Conferinţa-dezbatere Vîrîpaev/Bobi Pricop de pe scena teatrului din Sibiu evadează în final în poezie. Momentul delicat, sensibil încredinţat actriţei Raluca Iani interpretând rolul poetei iraniene Shirin Shiraz, laureată cu Nobel, ne vorbeşte dintre vălurile de mătase care-i acoperă capul despre iubire mai convingător decât tot ce am auzit înainte. O întâmplare simplă, umană din viaţa unei adolescente de 16 ani cu sufletul invadat de iubire e cea mai frumoasă imagine pe care un spectacol putea să o trimită către capetele înfierbântate de politică. Tânăra iraniană şi poezia aduceau astfel pacea printre atâţia docţi, iar teatrul îşi împlinea misiunea de gânditor cu inima. Un spectacol minunat de care aveam nevoie.

Articol reprodus după Revista 22 din 28 septembrie

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite