Forever Young

Cândva, prin anii 70-80 ai secolului trecut, o seamă de cercetători, mai cu seamă francezi, dedaţi la plăcerile semioticii şi la cele ale pragmaticii s-au gândit că ar fi cum nu se poate mai potrivit să se încerce o profesionalizare a comentariului spectacolului teatral. O scoatere a acestuia de sub influenţa atotstăpânitoare a impresionismului, lucru socotit posibil prin recursul la concepte şi la „tehnicizare”.

Cândva, prin anii 70-80 ai secolului trecut, o seamă de cercetători, mai cu seamă francezi, dedaţi la plăcerile semioticii şi la cele ale pragmaticii s-au gândit că ar fi cum nu se poate mai potrivit să se încerce o profesionalizare a comentariului spectacolului teatral. O scoatere a acestuia de sub influenţa atotstăpânitoare a impresionismului, lucru socotit posibil prin recursul la concepte şi la „tehnicizare”. Era vorba, la urma urmei, despre un fel de sincronizare târzie cu ceea ce se petrecuse cu vreo 15 ani înainte, cu un succes relativ, în domeniul criticii literare. Anne Ubersfeld vorbea despre necesitatea unei „şcoli a spectatorului” care, în primă instanţă, era mai curând una a criticului. Din teoria literară au fost împrumutate concepte, un loc de frunte revenindu-i celui de cronotop, transferat din biologie în literatură de un celebru cercetător rus căruia îi datorăm o substanţială carte despre Rabelais şi numeroase observaţii pertinente despre lumea carnavalului.

Dacă de Bahtin şi cronotopul său ne amintim cu toţii, iar pragmatica este încă de actualitate, semiotica şi „şcoala spectatorului” au fost demult trecute „în rezervă”. Iar comentariul spectacolului teatral a cam rămas îndatorat subiectivismului şi opoziţiei dintre îmi place sau nu îmi place.

Colin Buzoianu si Sophia Loffler, în „Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân” FOTO Adrian Piclişan

Mie mi-a revenit în memorie povestea cu „şcoala spectatorului” în clipa în care am văzut titlul spectacolului cu care Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara a deschis noua stagiune teatrală 2014-2015: Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân, un performance realizat în colaborare cu Bajusches Theater din Karlsruhe, pe un text „comisionat”, datorat dramaturgului Peca Ştefan. Fără a pune la socoteală timpul cheltuit cu ceea ce aceiaşi teoreticieni numesc „spaţiu de instalare” (cam vreo 20 de minute), spectacolul văzut de mine duminică, 7 septembrie 2014 în Sala 2 a Teatrului timişorean (în cazul de faţă, precizările acestea legate de timp şi de spaţiu îşi au rostul lor) a durat exact 60 de minute. 60 de minute pe ceas, cum glăsuieşte însuşi titlul său. Minute a căror scurgere ne era nouă, spectatorilor, periodic reamintită de performeri, care, uite aşa, îmi reaminteau şi mie unul dintre primele principii afirmate de mai sus invocata “şcoală a spectatorului”. Şi anume că la teatru, trăim cu actorii nu neapărat acelaşi timp, dar obligatoriu în acelaşi timp. Mai concret. Că îmbătrânim împreună cu ei. Că ieşim de la un spectacol îmbogăţiţi spiritualiceşte, dar şi modificaţi din punct de vedere biologic.

Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân nu este neapărat un metaspectacol. Deşi este, maăcar în subsidiar, şi aşa ceva. Căci performerii, doi români (Sabina Bijan şi Colin Buzoianu) şi doi germani (Sophia Löffler şi Jan Andressen) intră şi ies la modul explicit din multiplele roluri jucate pe durata celor 60 de minute minuţios cronometrate, îşi schimbă costumele „la vedere”, recurg „pe faţă” la accesorii, la recuzită, la peruci şi la mustăţi, pentru a ne prezenta feluritele vârste ale omului şi modul în care acesta se raportează la îmbătrânire.

Jan Andreesen şi Sophia Loffler, în „Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân”  FOTO Adrian Piclişan

Aceasta - ea, îmbătrânirea - este, de fapt, ceea ce s-ar numi tema spectacolului. Textul, deşi mai corect ar fi să vorbim despre scenariul montării regizate de Malte C. Lachmann, scenariu cu geometrie variabilă fiindcă el se va adapta seară de seară în funcţie de feedback, s-a născut în urma unei consistente operaţiuni de documentare, desfăşurată atât în România, cât şi în Germania. Totul a pornit de la o realitate ce ni se reaminteşte aproape obsesiv, aproape seară de seară, de televiziuni, de sociologi, de politicieni. Şi anume că Europa îmbătrâneşte, că sporul natural al populaţiei europene e în scădere alarmantă, că a diminuat dramatic numărul „populaţiei ocupate “ şi a crescut cuantumul celor “asistaţi”, în primul rând cel al pensionarilor.

La ce vârstă începeţi să vă simţiţi bătrân? E sinonimă bătrâneţea cu inutilitatea socială? Până în ce moment al vieţii aţi dori să lucraţi? Credeţi că e necesară creşterea vârstei de pensionare? E ea şi posibilă? Reacţionăm cu toţii la fel în faţa bătrâneţii? Diferenţele sunt ele doar o chestiune de individualitate sau ţin şi de spaţiul în care ne-a fost dat să trăim? Mai exact, există diferenţe vizibile între felul în care înţeleg bătrâneţea românii şi nemţii? Care e relaţia pe care o avem nu numai cu timpul, ci şi cu istoria pe care am trăit-o? Cum ne marchează această istorie bătrâneţea? Există oare diferenţe notabile, şi la acest capitol, între omul estic şi cel occidental? Cum se raportează vârstnicii la tineri şi invers, în România şi în Germania? Cum se modulează oare acest raport într-o familie „mixtă”, compusă din estici şi vestici?

Acestea sunt întrebările lansate şi cărora încearcă să le formuleze răspunsuri provizorii, de moment, spectacolul văzut de mine la Timişoara. Întrebările sunt - să o recunoaştem - grave, dar sunt tratate nu scorţos, ci în cheie ludică. Sunt şi numeroase, ceea ce a impus imprimarea unui dinamism aparte spectacolului. Dinamism ce se obţine şi prin recursul la video design (Lucian Matei) şi la ilustraţii animate (N. E. U. R. O). Performance-ul e, fără doar şi poate, extrem de solicitant pentru performeri. Ei vorbesc în mai multe limbi – română, germană, engleză - interpretează, mai curând schiţează, mai multe personaje, intră şi ies din roluri, ne provoacă la dialog, îşi modulează reacţiile, atitudinile, evoluţiile la răspunsurile noastre. O fac foarte bine, o fac tinereşte, şi, cu toate că ne aduc mereu aminte că la capătul celor 60 de minute de spectacol vom fi cu toţii cu 60 de minute mai bătrâni, ne fac pe toţi să ne simţim ceva mai tineri decât suntem în realitate. Ceea ce nu e deloc puţin lucru. Aşa că acel forever young cu care se încheie reprezentaţia e mai mult decât o simplă ilustraţie, o cortină muzicală de final.

Bajisches Staats Theater din Karlsruhe şi Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara: PE CEAS. CU 60 DE MINUTE MAI BĂTRÂN de Peca Ştefan; Regia artistică: Malte C. Lachmann;

Scenografia: Anna van Leen;
Video design: Lucian Matei;
Ilustraţie animaţie video: N.E.U.R.O. ;
Light design: Florian Putere;
Adaptare în limba germană: Michael Gmaj:
Asistent de scenografie: Monica Grand;

Data premierei: 7 septembrie 2014