FOTO Cronică de teatru: De ce fascinează ascunsul
0
„Ascunsul fascinează”. Cu această propoziţie simplă, alcătuită numai din subiect şi predicat, îşi începea Jean Statobinski cartea Textul şi interpretul, apărută şi în limba română graţie traducerii profesorului Ion Pop (Editura Univers, Bucureşti, 1985). „Ascunsul – continua criticul francez - este cealaltă latură a unei prezenţe”. E firesc, e omenesc să doreşti să vezi mai mult.
Dar, scria Statobinski,- „tocmai pofta mea de a vedea mai mult, de a respinge şi a transforma limitele mele provizorii, mă îndeamnă să pun sub semnul întrebării ceea ce am văzut deja şi să consider acest lucru drept un decor înşelător”.
Un spectacol care fascinează
Maestrul şi Margareta de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” este un spectacol care fascinează. Prin condiţia lui de mister teatral, prin statutul său de construcţie grandioasă, barocă, prin ceea ce ţi se dezvăluie dar şi prin ceea ce îţi rămâne inaccesibil la prima vizionare. Prin capacitatea sa de a pune sub semnul întrebării ceea ce ai văzut deja, prin însuşirea lui de a-ţi stârni întrebări. Despre el dar şi despre felul în care l-ai văzut. Asta în pofida unor evidente vulnerabilităţi ale scenariului dramatic, un scenariu insuficient marcat de organicitate, scenariu semnat de Ilona Kiss şi de Zoltán Balász şi care ar putea fi reordonat, concentrat, esenţializat. Şi în ciuda faptului că, frecvent, poate chiar deranjant, metafizicul conţinut specific, marcă de înregistrare a romanului lui Bulgakov e sacrificat pe altarul supremaţiei vizualului.
Chiar dacă au în bună parte dreptate acei comentatori care socotesc că montarea semnată de Zoltan Balász a minimalizat dimensiunea teologică a scrierii marelui romancier rus în favoarea celei teatrologice, chiar dacă e evident că directorul de scenă, optând pentru formula teatrului în teatru şi dorind să transforme spectacolul într-o celebrare a Thaliei şi a ceea ce a devenit, din secolul al XIX lea încoace, definitoriu pentru teatru, arta regiei, o artă pentru care adesea marii săi reprezentanţi au semnat un fel de pact faustic, a pus între paranteze o seamă de teme mari, teme principale ce se găsesc în epic şi, din păcate, rămân numai acolo.
Am văzut astfel încă o latură a ascunsului, una doar, nu chiar toate laturile acestuia fiindcă pe mai departe spectacolul rămâne unul misterios.
Fascinaţia, dar şi pofta de a vedea mai mult, dorinţa depăşirii limitelor mele provizorii m-au determinat să iau din nou drumul Sibiului şi să dau curs amabilei invitaţii a conducerii Naţionalului de acolo spre a vedea şi cea de-a doua variantă a spectacolului. Cea în care colaborarea cu Teatrul budapestan Maladype e mai pregnantă, între altele şi fiindcă în distribuţie figurează şi câţiva actori maghiari. Am văzut astfel încă o latură a ascunsului, una doar, nu chiar toate laturile acestuia fiindcă pe mai departe spectacolul rămâne unul misterios. De altminteri, cred că aşa a şi fost gândit, să rămână misterios până la capăt şi să nu se dezvăluie niciodată întru totul. Să cheme la reîntâlniri.
Complementarităţi
Acum, după această experienţă, am certitudinea că cele două versiuni se află într-o relaţie de fecundă complementaritate. Mai întâi deoarece traiectul dramaturgic al uneia nu se găseşte riguros exact în cealaltă. Da, spectacolul rămâne pe mai departe şi acela al reprezentării Evangheliei lui Iuda. E foarte adevărat că şi în această a doua versiune regăsim tema asasinării acestuia. Nu la fel de intens şi de spectaculos vizualizată precum în varianta văzută de mine în urmă cu mai bine de o lună. Şi aceasta pentru că finalul care atunci cădea mai cu seamă în sarcina actorilor Ciprian Scurtea (Iuda) şi Vlad Robaş (Levi Matei) e acum cu totul altul şi el aparţine Margaretei (Ofelia Popii) şi Maestrului (Marius Turdeanu), legaţi până şi dincolo de moarte nu doar de sentimentul iubirii, ci şi de obsesia Margaretei pentru romanul ars al lui Berlioy, dar care, în fapt, nu arde niciodată.
Scenă din „Maestrul şi Margareta” după romanul lui Mihail Bulgakov FOTO: Teatrul Naţional “Radu Stanca”
Cred că acest al doilea final explică întrucâtva altfel, poate mai apăsat, mai limpede, şi marea scenă a celebrării teatrologice, a invocării marilor nume ale regiei şi ale gândirii teatrale universale din ultimele două secole, ca şi acceptul Margaretei de a fi amfitrioana acestor Saturnalii, acestei messe noire, de a sta goală o noapte întreagă, ca semn al nemăsuratei, inexplicabilei, nebuneştii sale iubiri pentru Maestru. Al doilea final centrat, cum spuneam, mai puţin pe tema falsificării Evangheliilor, al manipulărilor la care acestea au fost supuse, aduce lămuriri suplimentare asupra sensurilor sacrificiului Margaretei. Tot la fel cum, prin înţelesurile sale, prin invocarea temei obsesive a textului pierdut şi salvat, acest sfârşit altfel explică parcă mai limpede solidaritatea dincolo de viaţă şi moarte dintre poetul Ivan (Adrian Neacşu) şi Maestru (Marius Turdeanu). Contribuie, cred, la această limpezire şi refacerea unora dintre secvenţele filmate inserate pe parcursul spectacolului, refacere care are drept rezultat înlăturarea unor deficienţe tehnice (din păcate nu ale tuturor) ce au grevat asupra înţelegerii textului. Loc de mai bine încă există.
Scenă din „Maestrul şi Margareta” după romanul lui Mihail Bulgakov FOTO: Teatrul Naţional “Radu Stanca”
Pe mai departe, Maestrul şi Margareta, în versiunea sibiană, are aspectul unei imense, copleşitoare înscenări, o mise en scène grandioasă, datorată maleficului Woland. Care e în continuare cât se poate de malefic în interpretarea actorului maghiar Oros Ákos, şi aceasta cu toate că evoluţia lui e mai puţin spectaculoasă, cu un mai redus grad de complexitate decât cea a Marianei Presecan, actriţă ce face aici –îmi menţin părerea- un rol fabulos, rolul deplinei sale maturităţi creatoare. Mai concentrata, mai discreta prezenţă a lui Woland în această a doua variantă e compensată – cel puţin aşa mi s-a părut mie acum şi spun mi s-a părut cu gândul la acel decor înşelător, la îndoiala invocată de Starobinski- de un plus de prezenţă al personajelor Behemot (Lendváczky Zoltán) şi Hella (Tankó Erika).
Scenă din „Maestrul şi Margareta” după romanul lui Mihail Bulgakov FOTO: Teatrul Naţional “Radu Stanca”
Cei trei actori maghiari aduc cu sine, dar şi impun un alt stil de joc. Un alt mod de a rosti replica. O frazarea ceva mai lineară care se extinde şi în cazul colegilor lor români. De unde, fără doar şi poate, impresia deloc nejustificată, încercată de unii dintre colegii ce au comentat premiera sibiană, de ritm obsedant, de rostire monocordă, de vorbire metronomizată, de repetiţie epuizantă. Dominante care individualizează un anume fel de a face teatru, în sine valid, dar care, ţinând cont de dimensiunile spectacolului sibian, poate că nu e, în cazul de faţă, chiar cea mai potrivită opţiune. Dincolo de această observaţie, important mi se pare a formula o alta. Şi anume că respectivul stil face ca această a doua versiune a Maestrului şi Margaretei să pară mai rece, mai îngheţată. Cu toate că, aşa după cum spuneam, ea e mai generoasă în relevarea iubirii dintre Margareta şi Maestru. O curiozitate, desigur.
Readuceri aminte
Aş mai releva, în încheierea acestor însemnări, încă o curiozitate. Ce ţine de modul meu propriu de receptare a spectacolului sibian. De propria-mi subiectivitate. Acum, la a doua întâlnire cu el, l-am urmărit mai relaxat decât prima dată. Poate şi fiindcă eram oarecum despovărat de condiţia criticului care, da, merge la teatru fiindcă îi place să facă asta, dar care, odată aflat în sală, nu poate face abstracţie de realitatea nu tocmai confortabilă că trebuie să fie cât mai atent la detalii spre a le putea invoca cât mai riguros şi a le folosi drept argumente atunci când îşi va scrie cronica. Mi s-a întâmplat acum, la această reprezentaţie, ceva asemănător unei senzaţii evocate de bătrânul Jules Lemaître la încheierea unei relecturi din Pierre Loti. O senzaţie asupra căreia a reflectat Georges Poulet în Conştiinţa critică (Editura Univers, Bucureşti, 1979). “În clipa în care întorc ultima pagină, mă simt beat de-a binelea. Sunt plin de readucerea aminte, încântătoare şi tristă a unui număr uimitor de senzaţii foarte profunde, iar inima mi-e grea de o înduioşare universală şi nelămurită”.
Să mă explic. Am pus încă de la întâlnirea cu prima versiune, Maestrul şi Margareta în relaţie cu magnificul Faust al lui Silviu Purcărete, văzut pentru prima oară tot la Sibiu în septembrie 2007. Dar, de data asta, Maestul şi Margareta mi s-a relevat ca parte a unui continuum teatral din care mai fac parte Aşteptându-l pe Godot, tot al lui Purcărete, Idiotul şi Othello, spectacole semnate de Andryi Zholdak,, Experimentul Iov şi Electra, excepţionale creaţii ale lui Mihai Măniuţiu şi nu, nu în ultimul rând, Rinocerii, montat tot aici de Tompa Gábor. Spectacol neîndoielnic bun, dar cu o inexplicabilă şi nemeritată existenţă efemeră. Mi-a revenit în minte momentul final al acestei montări.
Sufleurul îi înmâna textul lui Marian Râlea, interpretul lui Bérenger, iar el îl citea, asumându-şi funcţia de mesager al lui Ionesco. Dar nu numai al lui Ionesco. Ci al teatrului în general, dar şi al Teatrului sibian. Al acestui Teatru care adesea, prin spectacolele sale, a adresat apeluri celor care sunt. Şi care a vrut să facă încă mai vizibilă, prin intermediul montărilor lui, istoria pe care o vedem trăind.
Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu şi Teatrul “Maladype” din Budapesta- MAESTRUL ŞI MARGARETA după romanul lui Mihail Bulgakov;
Scenariu original de Ilona Kiss şi Zoltán Balász;
Traducerea din limba maghiară: Crista Bâlciu;
Regia şi coregrafia: Zoltán Balász;
Decor şi light design: Velica Panduru şi Zoltán Balász;
Costume: Velica Panduru;
Proiect tehnic: ing. Ion Cornescu;
Cu: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Adrian Neacşu, Akos Oros, Ema Veţean, Pali Vecsei, Zoltán Lendváczky, Erika Tanko, Adrian Matioc, Cătălin Pătru, Ciprian Scurtea, Diana Fufezan, Florin Coşuleţ, Mihai Coman, Viorel Raţă, Dan Glasu, Vlad Robaş, Cristina Ragos, Arina Ioana Trif, Gabriela Neagu, Eva Ungvari, Sanda Anastasof;
Data reprezentaţiei: 20 aprilie 2013
Se încarcă comentariile...
