FOTO Frumuseţe, gravitate, exuberanţă, ironie. Alegeţi una sau bucuraţi-vă de toate!

S-o spun din capul locului! De mult un spectacol nu mi-a lăsat o impresie atât de puternică şi de îndelungată.S-ar zice că „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, de la Teatrul Luceafărul din Iaşi, în regia lui Radu Alexandru Nica, se cotloneşte pe nesimţite în fibrele sensibilităţii, pentru ca de acolo să încălzească întreaga fiinţă.

Totul e bun în acest spectacol: povestea lui Wilde, frumoasă, delicată, umană până la ultimul cuvânt; interpretarea cuceritoare; decorul spectaculos; mişcarea ce nu lasă istoria să treneze şi nici lacrimile să curgă; muzica lui Vlaicu Golcea care proiectează publicul direct în vis, surprinzându-l din când în când cu ritmuri disco şi hip-hop sau cu accente deconcertante (ca sunetul din scena picăturilor de ploaie, de fapt, lacrimile Prinţului fericit care curg pe Rândunel).

Scenă din „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica

Frumuseţea decorului Art Nouveau, imaginat de Ioana Popescu, cu păsări şi motive florale, ia ochii, adecvându-se ca la carte la exuberanţa din spectacol. Căci două sunt dominantele de succes ale montării lui Radu Alexandru Nica. Paradoxal, gravitatea poveştii se armonizează uns cu exuberanţa prezentă chiar de la început, când trupa inundă scena cu mănunchiurile de flori aruncate în sus sau smotoceşte frunzele căzute. Culorile vii ale decorului amintesc de o vegetaţie luxuriantă, mai ales că scenele se derulează în exterior, în jurul statuii. Iar formele ondulate, pline de gust, Secession, încadrează totul cu stil şi căldură. Nici coafurile moderne, nici costumele, cu micile lor detalii aplicate, nu se lasă mai prejos. Stilatul şi dandy-ul Wilde s-ar fi bucurat să vadă podoabele subtile ale decorului şi costumelor. Tot imaginarul vizual al Ioanei Popescu este frumos şi de un gust desăvârşit. Deci... cu atât mai educativ.

Ca toate poveştile lui Oscar Wilde, şi aceasta, despre omenia şi compasiunea Prinţului fericit care numai după moarte, căţărat pe soclul statuii sale, vede şi suferă pentru mizeria şi sărăcia oamenilor din oraşul său, este răvăşitoare. Prinţul-statuie se autodescompune piatră cu piatră (preţioasă): mai întâi safirele din ochi, apoi rubinul de la mânerul sabiei. Se despoaie foiţă cu foiţă ca să-şi trimită aurul sărmanilor prin Rândunelul, venit să se adăpostească sub el. Cu timpul, Prinţul va deveni cenuşiu şi lipsit de strălucire, în timp ce „copiii săracilor încep să se îmbujoreze“. Rămas în cele din urmă urât şi nepoleit, edilii oraşului se descotorosesc de el, aspirând care mai de care să-l urmeze pe soclu.

Scenă din „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica

În rolul Prinţului fericit, Dumitru Georgescu, apariţie nobilă, gracilă, debordează de ingenuitate. Frumuseţea sa e dublată de căldură şi de gravitatea care îi inundă făptura. În fiecare zi, Prinţul cu voce cristalină, de poveste, îl roagă pe Rândunel să-şi amâne plecarea în ţările calde, ca să mai facă o faptă bună. Pasărea va muri de frig, dar copleşită de iubirea pentru noul său model care se sacrifică pentru oameni. În rolul Rândunelului cel blonziu, cu capul său delicios-amuzant, împodobit de două falnice pene, Alex Iuraşcu este zglobiu, sprinten, proaspăt şi credibil. Chiar şi atunci când poartă torţa educaţiei intelectuale din spectacol, povestind despre minunile antichităţii egiptene, actorul o face incitant şi în cel mai natural mod cu putinţă. Cu fiecare nou ajutor dat Prinţului în faptele bune, Rândunelul se umanizează. Nimic prea mult, dar cu atât mai expresiv pare să fie ecuaţia la care recurg ambii interpreţi ca să fie cât mai fireşti, chiar şi atunci când formulează necesarele pilde pentru copii.

Scenă din „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica

Regia şterge orice urmă de déjà-vu, pentru a aduce în faţa publicului o poveste proaspătă, vie din cale afară, care pătrunde spectatorul până în măduva sensibilităţii. Naratorul (nu unul, căci cel puţin pentru un segment va exista şi o naratoare) îi convine perfect structurii lui Radu Nica. Regizorul strecoară aburi de detaşare în actorie, precum şi discontinuităţi voite şi pline de umor în realitatea ficţională. Nici vorbă de poveste învăluitoare, nici de lacrimile şiroaie pe care o asemenea istorie le-ar fi putut stoarce cu uşurinţă.

Dimpotrivă, ironia caldă şi modernă care stă să se iţească din subtext în tot momentul este agreabilul ingredient pe care Radu Nica îl aduce poveştii lui Wilde. Care, de ce să nu o recunoaştem, se asortează perfect cu ironia autorului. Multe momente amuzante se insinuează în discurs, fie că ele se referă la interpretare, ca atunci când Rândunelul graseează („Am un culcuş de aur“), fie la năstruşnicii regizorale, ca lunga scrisoare ştiinţifică a profesorului de ornitologie, o fâşie interminabilă pe care o trag şi o întind actorii. Iar bârfele celor trei rândunele preocupate de nefireasca dragoste pentru trestie a colegului lor de regn („Trestia nu are un ban, dar în schimb are o familie numeroasă“), ca şi modul în care iubitul-pasăre, odată plicitisit, explică discrepanţele şi incompatibilitatea de caracter („Nu e în stare să susţină o conversaţie, e casnică. Iar eu ador călătoriile“) rămân de-a dreptul savuroase.

Scenă din „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica

Tonusul spectacolului se datorează, în mare măsură, coregrafiei lui Florin Fieroiu. Cu o diversitate de gesturi, poziţii şi situaţii, mişcarea e antrenantă în fiecare moment. Fie că e vorba de comunitatea oraşului, în prologul coregrafic al spectacolului, cu contrastele între agitaţie şi stop-cadru, fie că e vorba de dansurile zilelor noastre, cu un grup de doi sau de trei actori, fie că imită caracteristicile păsărilor sau ale trestiei, fie că e vorba doar de poziţia pe care o ocupă un personaj în spaţiu sau în raport cu ceilalţi, mişcarea aduce o explozie de inventivitate şi de exuberanţă. Într-o secundă, Florin Fieroiu construieşte momente amuzante, relaţii sau pur şi simplu un fel de-a fi al personajului. Performanţa coregrafică a întregii trupe ia maul. Iar interpreta trestiei, Beatrice Volbea, frumoasă, mlădioasă, graţioasă, fără oase parcă, rămâne de neuitat.

Scenă din „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica

Aşa cum inima de piatră a statuii crapă în două, şi inima publicului se topeşte la acest spectacol. Omenia încălzeşte totul, iar montarea pompează energie în micii, dar şi în marii spectatori. Un spectacol la care am simţit atâta bucurie, cât pentru câţiva ani de mers la teatru.